Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, când ne-am intersectat pentru prima dată, părul negru cârlionțat îi flutura pe umeri și surâsul timid rar înflorea înspre râs. Între timp, obrazul s-a acoperit cu o barbă lungă, monahală, și doar privirea a rămas aceeași, ca un bisturiu ce sfredelește înlăuntrul tainei celui asupra căruia zăbovește. 

Pe Constantin Cioc l-am întâlnit adesea prin muzee, uitând timpul în fața câte unui tablou, la vernisaje, ca un copil ascunzându-se de oamenii mari, pentru a se putea bucura în liniște de obiectele expuse, prin librării, hălăduind mereu cu o geantă de piele de umăr, urcând cu pas măsurat treptele bisericii Sfântul Ilie Gorgani din București sau coborând în adâncurile de catacombă ale catedralei Saint-Sulpice din Paris. 

L-am descoperit printre fețele curioase ale studenților sau ale elevilor lui (de toate vârstele), explicând răbdător cum se construiește portretul, de ce sunt importante umbrele și cât de mult contează să privești îndelung desenele și picturile maeștrilor, pentru a-ți forma ochiul (dar și mâna). Deși ne-am văzut în multe locuri, l-am cunoscut într-unul singur: în atelierul lui din strada Elie Radu, nr. 1. 

În cămăruța cu ferestrele filtrând lumina dinspre malurile Dâmboviței, i-am deschis la întâmplare jurnalul și-am citit următoarele rânduri: "Îmi bate lumina în timpane și sunt foarte fericit. Pictez. Doamne, ce bine e să ai un rost pe lumea asta!" Printre obiectele de lemn și de ceramică, recuperate parcă dintr-un interior țărănesc de-acum un veac, printre sticle și borcane cu prafuri și culori, pensule, desene în cărbune, fotografii, tablouri în diverse stadii de lucru, am îndrăznit să-i pun câteva întrebări. Ar fi putut să nu-mi răspundă, să înceapă doar să-mi arate tăcut, așa cum făcuse și în alte ocazii, Înluminații, Peisajele apostolice, Vasele alese sau Luminândele femei. De data aceasta, ceva l-a înduplecat totuși să vorbească.

Dacă nu ai fi fost pictor, ce fel de viață ai fi îmbrățișat?

Din copilărie, am vrut să fiu un călător "profesionist". În largul lumii. Cu mintea de acum, dacă nu aș fi pictor, aș vrea să fiu un zburător. În susul lumii.

Ce se întâmplă cu tine atunci când pictezi?

Între ceea ce văd și ceea ce fac nu e decât o distanță în timp. Între ochi și expresie e doar cumințenia mâinii. Petrec multă vreme adăstând, privind, judecând, pândind lucrarea. Oare încotro o va lua? Oare ce-mi cere? Oare ce-mi dă? Oare ce-mi spune? Ce sens are pentru mine? Și ce înțeles poate avea pentru alții?

Pictura vine dinlăuntrul meu și se așază peste vederile pe care un loc sau un altul, un gând sau un altul mi le transmit. Pictura este chemarea care mi se face cale, mi se face drum. Mă conduce. Pentru că este viziune. Iar viziunea o încerc pictând, dintr-o suflare, două.

Povestește-mi un moment de taină din viața ta.

Cândva, în copilăria mea, am avut un moment foarte important pentru mine ca om, când, foarte mic fiind, auzeam în biserică o voce care nu știam de unde vine. Practic, primul moment de mister, de taină, l-am trăit atunci, în biserică. Mi se părea că acea voce, pe care o auzeam și care umplea edificiul religios, era vocea lui Dumnezeu, fără să văd că există, de fapt, un preot care slujește. Eu n-aveam imaginea preotului care slujește, credeam că aud în biserică vocea lui Dumnezeu. 

Se spune că poți (re)cunoaște un pictor după paleta lui. Ce înseamnă ea pentru tine?

Paleta pentru tablou este ca albia pentru râu. Sau precum cuvântul pentru propoziție. Tabloul (sau fraza picturală) are nevoie de o gramatică vizuală, care să articuleze coerent o intenție artistică. Gramatica limbajului vizual trece din teorie și se verifică în practică, pe paletă. Frazarea și scrierea tabloului se produc pe paletă, în sensul în care pe limba paletei se nasc tonul, nuanța și sonoritatea fiecărui cuvânt-culoare care intră în propoziția vizuală a unui tablou. Paleta este tabloul de dinainte de tablou. Paleta deschide un tablou, în același fel în care un "cuvânt înainte" deschide o carte. În același timp, o paletă rezumă un tablou, în același fel în care un "cuprins" închide aceeași carte. Deci, paleta poate fi și tabloul de după tablou.

Ce e acest proiect al Teolografiilor, pe care l-ai expus recent la Museikon, în Alba Iulia?

Am încercat să rezum icoana la miezul ei, la sâmburele de sens, pornind de la elementele ei constitutive. Dacă ne uităm bine, în icoane sunt câteva forme simple care alcătuiesc povestea. De exemplu, există o formă a smereniei sfinților, o linie curbă tensionată, care seamănă cu o cârjă. Îmi place să spun că aceste forme, sau acești oameni smeriți din icoane, sunt cârjele lui Dumnezeu. Pe urmă, avem în icoane un element de mișcare. Cineva, în fiecare scenă iconografică, se mișcă, fie că e vorba de un sfânt, fie că e vorba de acțiunea însăși a poveștii biblice. Pe urmă, mai avem o liniatură de echilibru, în care linia orizontală se întâlnește cu verticala. Asta este, în general, în viziunea mea, reprezentarea lui Hristos. Dacă ne rezumăm la scenele Patimilor lui Hristos, în fiecare dintre acestea Hristos va fi Crucea, adică întâlnirea orizontalei cu verticala. Toate aceste elemente structurale sunt părțile esențiale ale unei vorbiri iconografice sau teolografice. Sunt niște grafii care rezumă, întrucâtva, teologia icoanei.

Dacă ai putea trimite o scrisoare unui pictor dintr-o altă epocă, cui ai adresa-o și ce secret al artei lui ai vrea să deslușești?

M-aș bucura să-i pot scrie lui Rembrandt și să-l întreb cum scoate aur din culoare. Dar nu sunt sigur că mi-ar dezvălui taina. Sau că aș înțelege-o pe deplin.

Pentru un artist (mai ales pentru unul din sfera vizualului), semnătura este foarte importantă. Proiectul Teolografiilor s-a ivit chiar din atenția acordată semnăturii tale, din jocul pe care trei dintre consoanele prezente în prenumele tău – Constantin – e vorba de C (linia curbă), T (linia dreaptă) și N (linia frântă) – l-au creat. Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt care să te definească, precum o semnătură, care ar fi acela?

Constant. Sunt un om constant. Cu mine, cu ceilalți, cu profesia mea. Un Constant(in).

TEOLOGRAFII. Semnături, semne, semănături

Expoziția vernisată la Museikon, în Alba Iulia, în 21 august 2020, are un aer minimalist, în contrast cu fastul artei bizantine, la care imaginile fac o subtilă trimitere. Trei consoane – C (linia curbă), T (linia dreaptă), N (linia frântă), ivite din coasta prenumelui artistului, Constantin, – și patru culori (roșul jertfei, albastrul cerului, albul luminii și negrul tenebrelor) refac, în manieră postmodernă, schema imaginilor sacre ce împodobesc iconostasul, pentru a tălmăci vizual traseul lui Hristos în lume, între Naștere și Înviere.

Obiectele plăsmuite pe temelia trigramei pictorului sugerează întortocheatul drum interior, parcurs pentru a converti teofaniile din icoanele praznicelor împărătești în teolografii personale. Imaginile vorbesc despre o artă dezbrăcată de estetic în favoarea conceptualului, despre o decantare a semnului vizual până la esențializare și o renunțare voită la orice artificiu inutil.

Sub zodia semnului identitar (semnătură, pe de o parte, și semănătură, în sensul seminței care moare pentru a germina în adânc, pe de altă parte), Constantin Cioc deschide fereastra către o realitate privită azi iconoclast și condamnată nu la distrugere, ci la moartea simbolică a ignorării: imaginea bizantină.