Între multele componente ale jocului actoricesc se află o zonă hibridă, în care exuberanța și isteria se întâlnesc adeseori. Acțiunea dramatică cere acel tip de energie molipsitoare despre care se spune că electrizează sălile de spectacol, atrăgând spectatorul, determinându-l să participe, căci un spectacol la care receptorul nu este parte a jocului rămâne o simplă manifestare artificială. Arta actorului înseamnă împărtășire și entuziasm pur.

Or, bucuria contagioasă, ilaritatea sau nefericirea proiectată în celălalt pot să genereze stări clinice, psihoze în masă, de exemplu, sau chiar dezlănțuiri ale personalității narcisiste, care merg până la isterie colectivă, uneori degenerând într-un comportament atins de maladii psihice (chiar sociopat). Nu vom intra însă în zona labilă în care se întâlnește mimetismul actorului cu diversele dereglări ludice. În articolul de față ne interesează doar câteva modalități de realizare a isteriei de tip dramatic în spectacolul de teatru. Demersul nostru se sprijină pe construcția unui rol din Danaidele (1995), spectacol montat de Silviu Purcărete La Teatrul Național din Craiova, în coproducție cu Festivalurile de la Avignon, Viena și Amsterdam.

Reprezentat în multe colțuri ale lumii, printre care Brazilia, Marea Britanie, Viena sau New York, spectacolul Danaidele a suscitat un interes unanim, devenind unul dintre fenomenele teatrale românești despre care s-a scris cel mai mult, printre studiile de caz aflându-se și Les Danaïdes, histoire d’un spectacle de Marina Constantinescu (1996).

Megaspectacolul lui Purcărete pornește de la texte antice, anume tragediile Danaidele, Rugătoarele și Egiptenii de Eschil, dezvoltând o viziune grandioasă, în care conflictul este întreținut de tema isteriei.

Am interpretat în acest spectacol două roluri, ale căror constructe au avut la bază studiul de față. În prima parte a spectacolului am jucat Hypermnestra, continuat simbolic, în cea de-a doua parte cu Amymone, pe care Poseidon o salvează de cei 50 de fauni care o urmăreau.

Amândouă au funcția gândită de Silviu Purcărete de a alimenta isteria generală printr-o atitudine oponentă. Atât Hypermnestra, cât și Amymone sunt caractere care frânează impetuozitatea generală. Hypermnestra este o danaidă care refuză să-și ucidă soțul, în timp ce Amymone se rătăcește în noaptea masacrului, ratând și ea misiunea de a-și ucide soțul. În diegesis, danaidele, cele 50 de fiice ale lui Danaos, regele Argosului, apar ca ființe neîmblânzite, întrupări ale revoltei, manifestată prin isterie și cruzime. Existența unui element contrar nu face decât să accentueze starea generală a grupului.

În compoziția rolului am pornit de la câteva date generale despre exaltarea dramatică și sursele ei.

Cele două forme majore de isterie teoretizate de Sigmund Freud sunt isteria de angoasă, al cărei simptom central este fobia, și isteria de conversie, exprimată prin reprezentări sexuale refulate. În concepție freudiană, isteria constituie un mod defulatoriu, cu rădăcini în narcisismul primar, constituind totodată un tip de manifestare a sexualității refulate. Formele de manifestare ale bolii sunt diverse; de cele mai multe ori sunt scoase în evidență trăsături ca teatralismul sau intensitatea expresiei afective cu toată aria lor de desfășurare, până la cel mai complex tip de care s-a ocupat literatura: bovarismul. Cercetat ca nevroză narcisistă, caracterul bovaric îmbină manifestarea melancolică și fondul isteric, oferind o gamă importantă de manifestări, de la cutezanța aventurierului la boala tristeții și a sinuciderii.

În literatura dramatică au existat numeroase personaje despre care se poate spune că prezentau manifestări histeroide, iar Hypermnestra face parte dintre acestea. Ea face parte din grup și participă cu aceeași exaltare la planul răzbunării. 

Momentul individualizării sale are loc înainte de măcel, când îl așteaptă pe Lynceus. Este scena de disidență a Hypermnestrei, care a hotărât deja să procreeze cu Lynceus. În plan scenic, momentul este marcat de un monolog, constituind punctul culminant al jocului pentru rolul meu. Deși momentul este unul de pregătire a uciderii celor 50 de miri, am ales să construiesc monologul în tonul ingenuu al îndrăgostitei, încercând să dau valoare antinomiei pe care o avea în minte regizorul. Danaidele "dispar", topindu-se în întunericul scenei, iar Hypermnestra domină întregul univers. Ea a hotărât să urmeze legile naturii. Monologul este și o declarație de dragoste, dar și un act dublat de teroarea celor din jur. Prin urmare, construcția dramatică trebuia să păstreze tristețea și suferința pe care le aduce moartea, dar și bucuria iubirii. Asediată de gânduri ucigașe, Hypermnestra găsește calea vieții. Ea este acel model îndepărtat care a declanșat isteria. Povestea ei ilustrează ceea ce au sperat Danaidele: dragostea. 

Isteria scenică este bazată pe puncte de contaminare. Nu țipetele sau derapajul vocal dau dimensiunea unei psihoze de tip isteric, ci forța ei de a-i contamina pe toți participanții la joc, aici incluzându-l și pe spectator. 

Prin urmare, isteria ca boală se folosește de teatralitate, scoțând la iveală nevoia omului de joc și de travestire. Însă aceste acțiuni sunt venite dintr-un dezechilibru psihic, dintr-un șir lung de suferințe, frustrări, reprimări.

Isteria reprezentată artistic, fiind un act de sublimare, are totuși elemente comune cu cele ale bolii. Orice act artistic atinge acea graniță firavă dintre normalitate și anomalie. Jocul actoricesc preia dezechilibrul, aducându-l în prim-plan, uneori exagerând elementele lui cele mai fine. Dar în același timp aduce elemente simbolice capabile să mențină acea zonă a aspirației ratate, a idealului interzis. Căci exact această neîmplinire stă la baza unei boli și a oricărui complex. Or, în cazul spectacolului lui Purcărete, nebunia generală a unor ființe care trec într-un timp scurt de la puritate la condiția de ucigaș, devine credibilă tocmai prin disidența Hypermnestrei.

De-a lungul numeroaselor repetiții, urmărind feedbackul grupului, am ales ca elemente de construcție caracterologică doar pe cele care mențineau tonul grupului. În studiul de rol nu contează nici tratatele, nici experimentele atât de utile în laborator, cât calitatea replicilor. Dacă replicile venite de la partenerul de scenă nu te ating, înseamnă că prestația ta este slabă. Prin urmare, punctele de sprijin ale unui monolog se reglează doar prin repetiție și comunicare scenică.

Ca model pierdut al Danaidelor, Hypermnestra se desfășoară ca personaj care nu vine în total contrast cu grupul, rezervându-și rolul de excepție menită să întărească regula, păstrând acuratețea acțiunilor sale, pentru a se institui ca model. Dintre principiile care stau la baza personajului Hypermnestra, aș pune pe primul loc imacularea. Ea își pierde iubitul și respectul grupului, dar păstrează esența acelei umanități aflate la baza oricărei psihoze. Dragostea Hypermnestrei este exact idealul pe care l-au ratat Danaidele în momentul în care verii lor au hotărât să și le facă mirese împotriva voinței lor. 

Amymone, cel de-al doilea personaj, este de fapt ipostaza simbolică a Hypermnestrei. Ea nu a ales iubirea, ci s-a rătăcit, ajungând în calea satyrilor. Fugărită, amenințată, este salvată de către Poseidon, care îi va dărui un fiu și un neam nobil. Și Amymone este o excepție de la regulă, dar evadarea ei nu este voluntară. Dacă Hypermnestra este rațiunea care se îndoiește în mijlocul celor mai aprinse pasiuni, Amymone este instinctul care acționează sub impulsul autoconservării.

Viziunea regizorală a lui Silviu Purcărete a impus o actualizare a temei și o adâncire psihologică a personajului. Prin urmare, în studiul de rol, am ales construcția unui personaj care deși se află în opoziție cu personajul colectiv (Danaidele), să mențină antinomia la acel nivel moderat, pentru ca personajul să-și fixeze astfel rol de model așezat la baza unei crize existențiale. Ca esență a feminității, Hypermnestra este în viziunea mea acel ideal ascuns în sufletul oricărei Danaide.