OPTm
nr.crt.

Pleoapele închise cu lacăt de fier

 

Când închidea ochii vedea atâta negru, ca o ceață groasă și nebună ce voia să-i pună stăpânire pe cornee, să-i aburească mintea și să-i picteze întreaga structură anatomică a ochilor în negru, dar nu orice negru, ci un negru menit să bântuie până la sfârșitul zilelor, să întunece cu totul judecățile traiul unui biet muritor. Când închidea ochii vedea forme ale unor obiecte zburătoare, și ele tot negre, obiecte de neidentificat, al căror contur strălucea puternic în nuanță de alb-fosforescent. Să fie de vină lipsa somnului? Să fie de vină faptul că acum un an sănătatea i s-a deteriorat brusc, cauza rămânându-i încă necunoscută; iar de atunci tot o bântuie și o bântuie și corpul i-a devenit aproape fantomatic, atât de greu, dar în același timp gata să plutească ușor, ușor, pe celălalt tărâm. E doar la un leșin distanță.

De fiecare dată când își deschide ochii, în zilele ce continuă cu nesimțire să se tot repete cu exactitate, vede în fața sa doar puncte pixelate de culori, nenorocite pete tulburi și nuanțe ce îi alterează capacitatea de a vedea lucrurile așa cum sunt cu adevărat. Apoi se dezechilibrează brusc, totul devine și mai întunecat în apartamentul deja lipsit de lumină, și cu ultimele puteri încearcă anevoios să se sprijine de pereții înguști ai holului, ca să nu cadă acum ca și atunci, ca să reușească să ajungă măcar până în celălalt capăt al holului.

Să fie de vină lipsa de vitamine, să fie de vină mâncarea ce-i lipsește din rutină, să fie de vină depresiile? Oare s-a născut cu ghinion? Să fie răspuns că acum o mie de ani în urmă, o vrăjitoare ca cele ce odinioară erau arse pe rug, și-a vârât adânc degetul încovoiat în nările pruncului încă nenăscut, atât de adânc încât a reușit să-i blesteme esența de om - să aibă viață grea și instabilă, să fie ca un turn de nisip, în bătaia puternică a vântului și în fața valurilor reci și nemiloase? 

*

   „-Ajutor, m-am omorât singură!”

În fiecare zi scheleții vieții mă trag tot mai aproape de pământ, inima mi-e câine turbat, ba bate în ritm nebun, ba abia schelălăie stins, mintea mi-e amețită de toate substanțele neconsumate, iar venele se luptă să reziste în urma ajutorului venit din partea perfuziei imaginare.

„-Câteodată-mi imaginez că o să fiu om funcțional. Că o să am și eu într-o zi casa mea, unde voi putea respira în sfârșit, unde voi putea expira zgomotos și unde mă voi putea arunca înfrântă pe patul meu mare, alb și pufos. Visez că poate o să am și eu banul meu și propriul meu safe space, loc rezervat special încercării de a-mi vindeca traumele. Să fie locul ăla pe care să-l pot numi măcar după o viață întreagă ACASĂ - căci mirosul vindecării duhnește încă de la intrare.”

*

Ar putea să fie o poveste mult mai lungă, dar se încheie aici, căci prezentul nu pare să aibă vreo direcție, vreun viitor, iar viitorul nu ți-l poți imagina sau clădi când pur și simplu nici prezentul nu îl ai și nu e al tău. Și ei bine, trecutul îl știm deja cu toții, l-am răscolit de nenumărate de ori în urma speranțelor aride, goale, pustii... Căci ce speram de fapt cu adevărat? De ce nimeni nu vorbește despre cât de pustiit te lasă traumele? Ca un copac gol de dinăuntru, fără esență, ca o scoarță în care bați și nu se aude urmă de răspuns pe dinăuntru. Atunci când te chinui să supraviețuiești și deja te termină de prea mult timp încercarea asta de a trece peste ziua de azi, ca să ajungi poate la cea de mâine, ciclul ăsta interminabil și mai mult decât obositor; e ca și cum ești în război și trebuie să-ți construiești castelul de nisip. Cum? Pleoapele-mi sunt închise cu lacăt de fier, căci viziunile mele sunt doar de natura fantasticului și extraordinarul nu-ți clădește mereu viața, adevăratul sau realitatea. De aia extraordinarul e pomenit în povești, în basmele copilăriei; de aia extraordinarul e prins între filele cărților. În fața mea zboară praf de pușcă, îmi arde corneea iar părul îmi ia foc, și totuși fiecare muritor e forțat să-și construiască castelul de nisip. Câteodată, drumul către nisip nu e chiar atât de clar. Alții au prea mult nisip printre degete, pe când ceilalți se chinuie o viață întreagă să-l găsească. Așa că închide-ți și tu pleoapele cu lacăt de fier și spune-mi despre ceea ce vezi pe celălalt tărâm, căci aici nu mai vreau să fiu și nu mai vreau să știu. Poate că tu ești castelul de nisip – și nu știu dacă asta face drumul mai dificil sau mai ușor.

 

Al Zubaidi Fatima

Echipa
Arhiva

DIRECȚII în literatura actuală. Liviu G Stan, Ileana Marin, Mihai Ene, Doina Ruști

PRINT 34⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

Din 18 iulie, revista va apărea cu numele Ficțiunea OPTm

NOUA LITERATURĂ

Cu această nouă povestire, Daniel Antohe părăsește abordare tradițională, trecând pe teritoriul lui John Kennedy Toole. Descriere luxuriantă, narația detaliului, umor și umbrele postmodernismului.

OPTm

 

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

LITERA, 2022

Recomandată de Dan Vidrașcu

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

Dan Vidrascu, la Ziarul Financiar. Interviu.

Vremea, 2022

 

LITERA, 2022

Întâlnire cu cititorii pe 28 iulie

Copyright © fictiunea.ro