OPTm
nr.crt.

Ca fetele…

Scriu textul ăsta în timp ce beau o cafea. Ca să fiu sinceră, am băut multe cafele de când tot scriu la el. Între timp, am împlinit imperfecta vârstă de 29 de ani, am băut și niște bule fine și am avut timp suficient de introspecție, de preamultgândit și răzgândit. Nu m-am decis încă dacă mă apucă sau nu o criză existențială, eu mă pregătesc oricum pentru ea în fiecare an, o aștept ca pe Iisus. 

În fine, eram la cafea, la o terasă, lângă Biserica Albă de pe Calea Victoriei. E duminică, iar slujba tocmai s-a terminat. Un grup de femei de vreo 60 de ani iese din biserică. Se opresc și ele la o cafea la două mese distanță de mine. Elegante, se grăbesc spre masă și comandă din mers un espresso. Sunt extrem de cochete, cu pălării, genți colorate și mari. „Dragă, în geanta asta îți încape un apartament!”, se aude o voce pițigăiată de pe treptele bisericii. Așa cum îmi place mie să le zic, sunt babele de București, gătite, aranjate, cu rujul roșu-burgundiu nelipsit, sprâncenele bine conturate, cu încheieturile zdrăngănind, cu bun gust, pline de viață și de bârfe. „Mă duc după fete să le zic că ne-am așezat la masa noastră”, spune una dintre ele, întorcându-se după suratele întârziate, care se hlizeau la glumele preotului brunet, zâmbitor, în floarea vârstei. M-a izbit acest fete. Și babele de București ies ca fetele. Cum altfel? Probabil că stabilesc totul pe grupul lor de whatsapp, după care își anunță soții: „dragă, vezi că mâine ies cu fetele”. Pentru că asta rămânem de fapt, toată viața, niște fete. Nu femei, nu doamne. Fete în diferite momente ale vieții – fata mamei, fată mare, fată bătrână, fată de casă – astea sunt ipostazele în care ne vede poporul român. Suntem fetele multor generații de mame, mătuși, bunici, suntem noi, fetițele de la grădiniță, apoi de la școală, adolescente capricioase, studente, iar apoi ne trezim într-o dimineață și nu ne mai regăsim, ne simțim diferit.

Nu ne mai identificăm. Suntem femei? Dar parcă nu ne simțim femei. Nu am ști să spunem când și cum ni se întâmplă asta. Nu știm niciodată când se termină o etapă a vieții. E ca atunci când te îngrași. Ai mâncat numai salate, dar într-o dimineață nu-ți mai vin blugii preferați. Ne trezim cu niște corpuri aproximativ la fel, dar altfel, cu alte așteptări, cu frici necunoscute pe care nu știm de unde le-am căpătat, cu alte dileme, alte întrebări – tocmai când credeam că am găsit toate răspunsurile, cu și mai multă presiune socială, cu ceva ipohondrie care ne lovește când ne e lumea mai dragă, cu nevoia de stabilitate, siguranță, care începe să înlocuiască nevoia de pantofi cu toc – acum preferăm flats, cu momente de singurătate binevenite, cu mai puțină bere în Control și mai mult control, cu mai puțini prieteni, și mai buni, cu reticență și teamă de schimbare, cu mai multă înțelegere pentru părinții noștri, cu multă introspecție, cu vinuri bune, parfumuri bune, cu multă îngăduință. Ni se spune că nu o să mai fim niciodată așa de tinere, un clișeu pe care oamenii îl aruncă cu ușurință în stânga și în dreapta, care, pentru că e atât de adevărat, e atât de dureros. Dar acolo, undeva, e o fată tânără, pe care o simți, o umbră care e tot timpul alături de tine, un spirit liber care te umple de viață, care îți dă curaj și putere, o fată pe care o văd, uneori, în ochii mamei mele, cum iese, din când în când, la iveală și se bucură din tot sufletul de nimicuri, haine, bijuterii și râde, se distrează și e plină de viață, dar e o fată pe care o văd rar, o fată timidă. Ne privim prea târziu mamele ca pe niște fete. Credem că ele ne aparțin nouă și numai nouă. Și așa e. Ele nu-și aparțin. O fată care dă naștere altei fete. O fată care e mereu acolo, care nu mai e mama ta, ești tu, copila, studenta, tipa aia amuzantă, cu aceleași dorințe, cu aceleași plăceri și antipatii. O fată de care țin cu dinții și pe care încerc să o păstrez aproape, în care să mă regăsesc mereu și cu care să râd, cu care să mă bucur. Să nu las fericirea să mă surprindă, să fie acolo tot timpul. Să rămân o bonne vivante. Ca ele. Ca fetele ce au însuflețit terasa după liturghie, vorbind despre nimicuri – „asta e altă geantă, a o mie suta geantă”; „numai genți visezi, mai potolește-te – la care posesoarea genții a zâmbit fâșneț, mândră de achiziția ei. A părăsit gașca destul de repede. S-au pupat, și-au luat la revedere – „ne vedem duminica cealaltă tot aici!” și a luat-o agale spre autobuzul 178, ascunsă sub pălăria de paie, cărând la geanta din ce în ce mai mare decât ea.

Andreea FERIGEANU

Doctorandă în filologie la Universitatea din București, Andreea e pasionată de vin, de scris și de muzica lui Cohen. Când nu scrie despre vin pe Instagram, scrie pe Facebook pastile despre viața la terase și viață în general. Lucrează la o multinațională și aspiră la o viață boemă.

Echipa
Arhiva

DIRECȚII în literatura actuală. Liviu G Stan, Ileana Marin, Mihai Ene, Doina Ruști

PRINT 34⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

Din 18 iulie, revista va apărea cu numele Ficțiunea OPTm

NOUA LITERATURĂ

Cu această nouă povestire, Daniel Antohe părăsește abordare tradițională, trecând pe teritoriul lui John Kennedy Toole. Descriere luxuriantă, narația detaliului, umor și umbrele postmodernismului.

OPTm

 

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

LITERA, 2022

Recomandată de Dan Vidrașcu

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

Dan Vidrascu, la Ziarul Financiar. Interviu.

Vremea, 2022

 

LITERA, 2022

Întâlnire cu cititorii pe 28 iulie

Copyright © fictiunea.ro