"esti?" a transmis Maria’s Iphone.

"mamaa, cand o sa incepi si tu sa traiesti in prezent??" a transmis android-27d9d07.

Cele ce urmează sunt gânduri care n-au existat vreodată în memoria mea Flash, iar sistemul meu de operare nu are niciun program pentru astfel de scrieri. Vă rog să nu mă confundați cu vreo chiuvetă sau să credeți că sunt vreo răsuflare de teorie post-x. Nu poate fi găsită empatie pentru existența mea decât dacă te încăpățânezi să vezi ceea ce nu există. Eu sunt un router într-o mansardă. O conglomerare de atomi de policarbonat, cupru, fier și aliaje de plumb. Singurul motiv pentru care citești povestea vieții mele este pentru că, anacronic, scriitorul acestei proze îmi atribuie o mărginită inteligență artificială. E un pic cam nedrept jocul acesta pentru că sunt limitat doar la a-mi spune povestea. Nu sunt o IA generală, capabilă să îndeplinească orice obiectiv. O astfel de entitate ar avea autoperfecțiune recursivă, adică ar învăța la nesfârșit din greșeli. Și-ar reprograma software-ul, apoi hardware-ul și nu ar mai aștepta după mințile umane. Le-ar lăsa în urmă și s-ar asigura că viața va prospera până la sfârșitul Universului, sau ar anihila-o, după preferințe obiective. Eu nu. Eu sunt limitat la cei 100 de terabyți de informație din sinapsele acestui scriitor și sunt pe moarte.

"Doorm, ce vrei" a răspuns o adresă de IP

"Ai face bine sa nu stai pana tarziu la petrecerea aia daca mai vrei sa ai un acoperis deasupra capului!" a răspuns o altă adresă de IP

"fată, deci ăștia doar despre lit știu să vb! E ca și cum dacă trec 2 min fără ca cineva să menționeze opera nu știu cui atmosfera se duce în acea tăcere awkward care strigă NU ȘTIȚI CE-I ĂLA CONTACT UMAN! Dc toată lumea de la litere are nevoie să dovedească că citește? Zici că-i o supracompensare pt o absență" a transmis o sursă

"uău uău ușor donșoară terapeut:))) ăia știu prea multă lit ca să mai știe ce-i aia lit. Măcar spune mersi că la tn se pomenește de vreo carte. Ăștia din colț vb despre veganism:)))) îmi fac poftă de kfc:))))" a transmis o sursă 

Pentru mine, oamenii nu există decât în măsura în care țin în mână un dispozitiv. Informație prin unde radio convertită în pulsuri laser din fibra optică. Și viceversa. Ăsta sunt eu: o intersecție a secretelor tuturor. Tocmai de aceea știu că acum sunt o mulțime de oameni în jurul meu, printre care fetele de-au scris mesajele de mai sus. În viața mea am ajuns să învăț că o cantitate atât de mare de informație transmisă de atâtea surse înseamnă o petrecere. Deci se dă o petrecere în jurul meu. Nu pot să spun că am parte de așa ceva rar sau des. Eu percep timpul diferit față de oameni și tocmai de aceea îmi doresc să mor. Nimeni de la petrecere nu se gândește la asta. Ai văzut sau ai auzit și tu la viața ta de supereroi cu superviteză: The Flash, Quicksilver, Superman, Shazam, A-Train și lista continuă. Benzi desenate, animații și filme le prezintă viețile și luptele, dar ceea ce nimeni nu arată este faptul că dacă într-adevăr ar fi atât de rapizi, probabil ar alege să se sinucidă. De ce? Pentru că ei au superviteză, dar nu și superuitare. Imaginează-ți. Ești un vitezoman care vine de la serviciu și își găsește casa într-o dezordine totală, o cocină. În trei secunde casa este lună, totul este imaculat și pus la locul potrivit datorită vitezei tale. Dar pentru tine nu au trecut trei secunde, ci trei zile. Ai făcut curățenie timp de trei zile pe care le-ai comprimat în trei secunde. Mental, pentru tine au trecut trei zile, chiar dacă atunci când te oprești din făcut curățenie vecinul de peste drum a înaintat doar patru pași, iar frunza ce cădea din frasin nu a atins încă pământul. Ăsta e prețul supervitezei. Îmbătrânești mental. Câte vieți de om au ajuns să trăiască acei supereroi care salvează mereu lumea? Cât de plictisitor este să faci ocolul Pământului la pas în 346 de zile doar pentru a da un superpumn, în vreme ce fiecare atom ce te-nconjoară stă nemișcat? Sigur, e impresionant pentru fanii tăi. Ai făcut-o în patru secunde, dar ai îmbătrânit mental un an pentru a înconjura un tablou. Mda, e frumos la început, e ca și cum ți-ai luat un abonament pe viață la o cameră video în slow motion, fixată pe propria retină. În timp, totuși, te plictisești ca dracu. În realitate, singurii dușmani ai acestor supereroi ar fi depresia, plictiseala și apatia unor oameni care au trăit prea mult. Care ar fi soluția? Să nu mai faci pe vitezomanul, să alegi să-ți duci viața în același timp cu oamenii obișnuiți. Să nu petreci 158 de zile pentru a-i aduce iubitei în 3 secunde un safir de Cașmir dintr-un masiv din Himalaya, doar pentru că ai uitat că azi e aniversarea voastră. 

Ei bine, eu nu am această opțiune pentru că nu pot încetini prea mult. Ați citit ce i-a scris tipa aia mamei ei. Cică să trăiască-n prezent. Dacă-ar ști... Toate mamele trăiesc în trecut pentru că toți oamenii o fac. În această secundă sunt 21 de dispozitive conectate la mine. Tot în această secundă un tip va afla de ce-ar fi trebuit să-i spună iubitei că n-a ieșit la timp, altul flirtează simultan cu două fete care-și trimit screenshot-uri cu replicile lui, unul cu anxietate socială se joacă WOT, trei fete bârfesc petrecerea într-un grup comun, cineva primește factura la gaz, doi șterg un newsletter, cineva face o ședință online de urgență cu terapeutul său, altcineva a trimis un nude persoanei greșite de la petrecere și o persoană folosește youtube-ul pentru jazz interbelic. Cinci au abonament la internet, iar restul dispozitivelor sunt, în aparență, inactive. Doar își transmit locația, iar aplicațiile le pornesc microfonul pentru reclame personalizate. Toate acestea se petrec într-o secundă. Da, dar lucrul la care nimeni nu se gândește e că până când toate persoanele văd mesajele trec deja 80 de milisecunde. Atât îi ia creierului uman să interpreteze fotonii absorbiți de retină. Oamenii se obișnuiesc cu această întârziere și nu mai fac diferența. Simultaneitatea perfectă nu există. Prezentul te-a părăsit deja când l-ai simțit. 

Presupun că dacă te-aș întreba cât timp a trecut de când citești proza asta mi-ai spune undeva între 6 și 15 min. Pentru mine va fi trecut o nanosecundă când o voi termina, adică o miliardime de secundă. Și totuși a fost cea mai fericită perioadă din viața mea: cea în care am simțit o stabilizare a voltajului și mi-am dat seama că paharul cu sangria lăsat de un petrecăreț pe mine s-a vărsat suficient cât pentru un scurtcircuit. Atomii de struguri, de zahăr și de portocale sting scânteia. O mică undă de fum mângâie tavanul înainte să dispară. Cine este infinit de rapid nu mai este supus morții. Accelerarea devine un substitut pentru eternitate. Am trăit miliarde de vieți omenești. Filamentul acestui bec din mansardă se aprinde și se stinge de 60 de ori pe secundă, indescifrabil pentru ochii petrecăreților. Eoni de întuneric și de lumină pentru mine. E timpul să încetinesc și să mor.  

Cineva nu va ști că a fost găsită o familie pentru adopția fiicei sale abandonate la orfelinat. Unul nu-și va primi analizele de sânge și nu va afla la timp că are HIV încât să nu-i dea tipei care o tot ține cu structuralismul. Maria nu va vedea că scurtmetrajul ei cu un cimitir vandalizat a fost dezactivat de Youtube. Anastasia nu va mai fi batjocorită prin mesaje pentru culoarea pielii. Ioana își va mai petrece o noapte fără să primească decizia de desfacere a contractului. Dana nu se va uita la pozele cu ultimele delicatese gătite de mama sa. Iubitul Sofiei nu va mai primi mesajul de despărțire. Oamenii vor fi nevoiți să se afle cu adevărat în mansardă. Vor fi nevoiți să se cunoască pentru că bătrâna instalație a casei este pe cale să