OPTm
nr.crt.

Despre iubire și nimic altceva

Dragostea când te doare, noua apariție de la editura Litera, reunește 16 povestiri în care se conturează metamorfic universul iubirii. Prefața semnată de Iulia Micu este, mai degrabă, un tratat despre dragoste, urmărind aducerea temei în modernitatea contemporană, în stilul inconfundabil al vocilor auctoriale ce semnează volumul. Cheia de lectură oferită cititorilor deschide ușile către fiecare text în parte, construind un preambul necesar semnificării prin lectură.

Într-o epopee actuală închinată eternei ars amandi, fiecare text corespunde unui cânt ce aduce cititorul cât mai aproape de scena pe care se joacă povestea unor vieți, a unor destine ce traversează timpuri și spații, la granița dintre ficțiune și realitate. Erotismul, senzualitatea, trăirea carnală se împletesc cu lumea fabuloasă, plasată uneori ostentativ sub semnul misterului, ori cu inocența intrării într-o altă vârstă. Deși reunite prin supratema devenită miză a cărții, cele 16 narațiuni configurează reprezentări diferite în matricea interioară a personajelor, care trăiesc veritabile exuvii sufletești, ce fie sfâșie ființa din interior, fie o metamorfozează spiritual.

Înțeleasă drept o manifestare extrabiologică, înrudită cu marile mistere ale existenței, iubirea capătă o natură transcendentală, făcând posibilă disoluția granițelor dintre a fi și a părea. Pe acest fundal mobil, în care posibilitatea devine dublul în alteritate al vieții, își trăiește destinul Iris, protagonista din În lumina acelei dimineți. Ligia Pârvulescu semnează o povestire în două game diferite, ce eșafodează două povești de iubire, prin care se extrapolează semnificația celebrului titlu, Întâmplări din irealitatea imediată. Eroina primește șansa la o altă iubire, alături de Guido, dar, în realitatea fracturată în care trăiește, drama unei căsnicii putrede anulează orice șansă la fericire. Rămasă un deziderat, dragostea răzbate cu durere din amintirile trecutului, creând o enclavă onirică, singura care pare să facă suportabilă fiecare zi.

Complet surprinzător este textul lui Liviu G. Stan, Crăpătura, care, în ciuda evoluției conflictului (aproape previzibil pentru cititor!), propune o incursiune în chiar metafizica iubirii. Tânărul narator, îndrăgostit de Luiza cea ademenitoare, trăiește un moment revelatoriu descoperind secretul fetei. Excitația fizică și expectativa unei experiențe de natură sexual-erotică sunt înlocuite de simbolul absolut al iubirii, exocardia fetei: „o malformație congenitală în care inima este parțial sau total ieșită din afara pieptului.” (p. 108) Față în față cu adevărata crăpătură, tânărul se cuibărește între cutele materializate ale dragostei, în timp ce „zgomotele inimii aduseseră muțenia peste toate vietățile din jur, învelindu-le într-o pauză tainică.” (p. 109) Povestea unei prime iubiri devine garanția faptului că oricine are șansa de a fi fericit.

Deși plasat într-o ramă realistă, protagonistul lui Radu Găvan trăiește o suprapunere fabuloasă de timpuri, de reprezentări ale Sinelui și de reprezentări ale suferinței. Dialogul din secvența introductivă a povestirii rezumă cu răceală destinul trist al personajului rămas orfan de mamă la naștere, crescut de un tată alcoolic și părăsit de soție la vârsta maturității. Acel sec „-Și pentru ce mai trăiește atunci?” (p. 146) al fetei răsună în surdină, devenind un laitmotiv al propriei sfâșieri interioare. Lipsit de iubire și forțat să trăiască sub zodia neagră a singurătății, eroul pornește într-o călătorie spre trecutul său, întâlnindu-și Sinele mult mai tânăr. Reiterând parcă destinul kafkian, Între nisip și apă mizează pe categoria absurdului existențial. Între iubirea pentru poezie și iubirea pentru propriul fiu nu există similitudine, iar ultima nici măcar nu este de ajuns pentru a-l face să își dorească să trăiască. Dragostea filială transpare sub forma iertării târzii, după o viață traumatică, inundată de reproșul insuficienței și al micimii sufletești. Poezia, „o poveste șoptită la nesfârșit” (p. 159), leagă sufletele dincolo de moarte, anulând uitarea.

Dorian Dron plasează iubirea într-o matrice narativă distopică, de natură pandemică, în care segregarea dintre vaccinați și nevaccinați duce la manifestări absurde, profund tragice. Mesajul poartă o dublă valență, fiind, în același timp, o comunicare stereotipă, lipsită de umanitate și de justețe, dar și un manifest puternic. Între aceste două reprezentări-cadru se desfășoară povestea Andei și a lui Andrei, doi tineri îndrăgostiți, puși față în față cu opresiunea Sistemului. Finalul șochează prin violență, prin primitivismul reacționar, anulând orice resort al realității. Înfrântă în toate formele ei, iubirea pare să piardă pariul cu viața.

În stilul personal, inconfundabil, Allex Trușcă realizează în Totul, cum am stabilit o suprapunere cvasimitologică între viață și moarte, apelând la o recuzită simbolic-narativă specifică riturilor de trecere. Adrian, eroul povestirii, trăiește odată cu dispariția bruscă a Magdalinei, o dublare temporală, oscilând continuu între două realități: cea a nunții și cea a înmormântării. Purtătoare a însemnului vremelniciei, femeia iubită transpare prin inserțiile din corpul povestirii, menite să ambiguizeze atmosfera specifică relatării. Dragostea îi leagă pe cei doi într-o intimitate sufletească simbiotică, împlinită chiar și dincolo de tăcere.

În aceeași direcție fabuloasă, accentuat mitologică, se înscrie și textul Laurei Sorin, intitulat Lună nebună. Forma narativă deosebită, aflată la intersecția monologului adresat cu invocația, se pliază perfect pe realizarea compozițională a eroinei, ce iese în evidență prin natura sa licantropică. Prinsă între două lumi, între două întrupări posibile, eroina se lasă cuprinsă de voluptatea carnală a vânătorii, trăind acuplarea în termenii unei erotizări totale, a îngemănării până la disoluție a trupurilor insuficiente pentru trăirea extatică a dragostei. Purtând blestemul omului-lup, aceasta e prinsă între iubirea pentru bărbat și cea pentru fiii-lupi, agonizând prin tulburarea constantă care o împiedică să aleagă o formă sau alta. Lumina lunii devine liantul dintre vieți, simbolul alterității necesare, transpunând povestea în același joc de umbre și lumini din care este construit și conflictul. Căutarea sacrificială, ritualică a omului sub blana de lup sau a lupului sub pielea de om stă sub semnul probabilității, al iubirii care este în stare să sacrifice totul pentru împlinire. Maternitatea ratată intră în aceeași sferă a interdicției, a vieții ascunse, incapabile de a se sustrage destinului. Blestemul lupoaicei nu este doar unul metamorfic, ci unul erotic, ancestral.

Celelalte povestiri ale volumului se îndepărtează de vălul fantasticului (în orice formă a sa!) și mizează pe realism, iubirea apărând fie în ipostaza unui construct social, fie a unuia psihologic, afectiv. 

Rondelul Doinei Ruști fixează în imaginarul lectorului experiența Iozefinei, o tânără liceană care, în mirajul orașului, va descoperi, în mod personal, metrica dragostei. Prima experiență a iubirii – un pol al nostalgiei visătoare, devine, în final, un simbolic vers de rondel. Dornică să plece de la Puși, fata găsește o cameră de închiriat, loc pe care îl va transforma, pentru o perioadă, în arenă cu irizații absintice, unde se vor înfrunta Dorința și Conformismul. În lumea lui Rangă și a lui Samoilă, Iozefina are ocazia să descopere ceea ce bunica îi interzisese cu atâta strictețe. Leni, poreclită Scoica, marchează sexualitatea feminină, probată în condiții mai mult sau mai puțin oneste, și este plasată contrapunctic în structura textului cu imaginea Albertinei. Așa cum îi explicase clar bătrâna în repetate rânduri, „Viața e făcută din câteva reguli simple pe care dacă le-ai încălcat, ești ca și mort.” (p. 289) Preambulul erotic îl reprezintă apropierea fizică de Rangă, pe care fata o percepe în termenii unei eliberări din încorsetarea rondelului: „Cred că am trecut de sonet, spuse ea, poate și de odă.” (p. 307) Tulburarea se liricizează prin subiectivismul reflexiv, însă, rațiunea și moralitatea înfrâng voluptatea trupească, dându-i tinerei perspectiva unei vieți oneste.

Iubirea ca fond al vârstei adolescentine este reprezentată și în narațiunea lui Cosmin Leucuța, care se așază în matca tematică a volumului printr-o poveste despre sinceritate și prietenie, condiții primare ale dragostei adevărate. Apropierea de Andreea naște un sentiment difuz, nemărturisit niciodată direct, ci mediat prin gesturi tandre ori surprinzătoare: o cutiuță de Finetti în formă de inimioară, un cadou de Crăciun sau un sărut pe buze. Moartea tragică a fetei rămâne întipărită în amintirea naratorului, Andreea reprezentând pentru copilul de atunci „prietena pe care o iubesc.” (p. 334)

Privită ca formă de înrădăcinare în lume, Prima dragoste este căutată cu fervoare de către protagonistul lui Dan Sociu, un tânăr ce resimte singurătatea drept creuzet alternativ al fericirii, o formă de intimitate cu Sinele: „În momentele mele de singurătate totală, am simțit aceeași fericire, o singurătate încărcată, ca și cum ar fi cu mine Cineva, un cineva infinit de îngăduitor și prietenos.” (p. 251) Naratorul este un neadaptat, iar lumea în care trăiește se reflectă cu ecou în solitudinea interioară. Evoluția sa erotică e sexualizată artificial, iar inițierea în planul iubirii fizice întârzie să se producă. Nici chiar întemeierea unei familii și nașterea unui copil nu pot face fericirea să dureze, căci imaginea de tip puzzle a iubirii se fragmentează dureros în raport cu formarea conștiinței de sine a protagonistului. Arabescurile dragostei se desfac în linii frânte, combinate într-o asimetrie dureroasă, iar finalul brusc devine o marcă a fragmentarismului identitar și afectiv.

Deși de-a lungul timpului iubirea pare să-și fi schimbat alfabetul expresiei, un element rămâne constant: emoția pe care o dislocă în interiorul ființei, tentația de nerefuzat a necunoscutului. Actualitatea contemporană oferă un alt ritm trăirii, așa că nu e de mirare că întâlnirile absolut întâmplătoare poartă în sine chiar amprenta destinului, în plină manifestare prozaică. Acesta este și cazul povestirii care deschide volumul, Desenul, de Andrei Panțu. Scrisă într-o formă confesivă, narațiunea conturează un spațiu reflexiv, ce se unduiește pe axa timpului cronologic, evidențiind coloratura pastelată a dragostei. O simplă inversiune de cifre într-un număr de telefon anulează conformismul existenței în favoarea descoperirii treptate a dragostei. Astfel, la celălalt capăt al receptorului, naratorul o cunoaște pe Carmen, o femeie alături de care va descoperi ieșirea din cotidianul rece. Dispariția ei bruscă marchează trecerea din curgerea lină a vieții fericite în doi în căutarea prezentă. Reîntâlnirea cu Ana oferă însă șansa unei povești reale, în timp ce desenul rămâne singura dovadă a unei iubiri scrise cu litere străvezii pe țesătura delicată a vieții.

Florin Spătaru ne propune o narațiune cu parfum de epocă, antrenând în conflictul modern o geografie sentimentală, desprinsă direct din exotismul nobil al Franței. Anticariatul din Bois întreține mirajul iubirii curtenești prin construcția personajului masculin, Bernard, tânărul pe care Iza urmează să îl descopere în lumini diferite, odată cu schimbarea unghiului de percepție. Figura lui Bernard de Landie se grefează în plenipotența sa simbolică pe spațiul Blois-ului, acolo unde reținerile ce îl îndepărtează de fericire se anulează: „Aici, la Blois, parcă nu mai era pierdut în carapacea lui. Îl surprindea uneori cuprins de o fericire subtilă, mai ales în mijlocul cailor de la fermă.” (p. 60) Povestea vieții sale, spusă de un bunic „monarhist, anticar, bon vivant” (p. 58), o atrage pe tânăra Iza, care se lasă cuprinsă de imboldul iubirii. Cavalerismul se topește în pasiunea violentă a sexualității, iar cuplul reușește să se armonizeze la toate nivelurile cu energia unui loc desprins direct dintr-un roman. Scriitura elegantă, construită cu multă atenție, pune în valoare nu doar jocul seducției, ci și atmosfera specifică unei inițieri în care masculinul și femininul recompun idilic ideea de cuplu adamic, proaspăt descoperitor al fructului interzis: „Afară, soarele se îngropa în orizontul cyclam. Se auzi un cal nechezând, apoi un pescăruș țipând peste un măr imens.” (p. 61)

Căzută în derizoriu, dragostea își pierde orice resort spiritual, confundându-se cu simplul act al acuplării, așa cum este și cazul conflictului surprins de Cristian Fulaș în falsa Poveste de dragoste. Desfășurarea cinică a unui ritual desprins, în mod evident, nu de pe linia marilor mistere eleusine, ci din angrenajul unei lumi hipersexualizate, fără substanță, condamnă fără drept de apel un stil de viață devenit (din ce în ce mai mult) normalitate în societatea actuală. În cazul lui Cristian Fulaș, Dragostea când te doare se transformă parodic în Dragostea când ne doare, semn al unui antimanifest pus față în față cu decuplarea lumii de la resorturile ce au transformat, milenii de-a rândul, iubirea în sens al vieții. Dragostea nu se mai simte, ci se prestează, se înregistrează, se transmite pixelat, ancorând personajele în ridicolul non-existenței. Mimetismul sec, ca-un filme, se transpune în realitatea de proastă calitate, aceea în care poveștile de dragoste nu ajung mai departe de ușa unei băi.

Descântec de deochi, textul lui Radu Aldulescu, propune o tipologie diferită de personaje, oameni trecuți prin furcile caudine ale iubirii, ce caută cu jind voluptatea și se caută, refăcând la infinit ciclul vieții. Într-un spațiu limitrof, rupt de agitația Bucureștiului, dar și de mediul rural originar, Frăsinei, Mirela și Denis sunt prinși între legăturile proaste, într-o lume redusă la dimensiunilor a două corpuri, ce palpită extatic. Sub lumina unui reflector unic, femeia și bărbatul se îngemănează în ritmul eternului „te vreau-mă vrei-lasă-mă-lasă-te, vindecă-mă și apleacă-te” (p. 140) Descântecul împotriva deochiului curge în ritmul gâfâit al dragostei și se disipă în construcția narativă în tonalitatea mixtă a relatării. Inserțiile dialogale și relatarea multifocalizată amintesc de jocurile postmoderniștilor, așa cum se întâmplă și în Arie și recitativ la Pasternak, de Radu Cosașu, suprimând în mod voit distanțarea dintre experiența ei și experiența lor. Trăită „în mijlocul câmpului cotropit de înserare” (p. 125), intimitatea transpare dintre suspiciuni și acceptări, mai ales că, pentru Mirela, a iubi înseamnă să încerci mereu, verbul trebuie având puterea de a institui la nesfârșit eșafodajul lumii: „Trebuie încercat. Mereu încerci. De voie, de nevoie, de plictiseală, de curiozitate, fiindcă ți se pare sau crezi, fiindcă te mănâncă sau te doare, fiindcă îți place sau ți-e silă.” (p. 127-128) Starea de rău surprinde însăși experiența trăită a dragostei, „răul făcut să fie uitat, pentru a fi iarăși și iarăși chemat, ecoul reverberând în pulsația vie ce-i umple gura și o inundă din creștet până-n tălpi” (p. 140). Pentru cei doi oameni singuri, călători pe un drum tasat, de pământ, chemarea sângelui învolburat, a dorinței pătimașe transformă timpul și spațiul în trăire, într-o altă promisiune pe altarul iubirii.

Delia Hügel mizează pe trăirea dragostei ca manifestare asimilată nevoilor organice primare și devoaleză în Pofta vine mâncând un erotism latent, ce învăluie lumea în senzații orgasmice. Alături de Iuliana, cititorul se scufundă în atracția mută a sexualității, iar iubirea trece prin filtrul materialității carnale. Masculinitatea este asimilată la nivel celular în trupul femeii, devenind o pradă devorată cu poftă, până la condiția revenirii la viață: „bărbatul e deja mistuit, descompus în proteine și glucide și lipide care gonesc prin sângele ei în cataracte repezi, se cuibăresc în șoldurile pufoase, în sânii care-și recapătă fermitatea, în brațele care se rotunjesc, sub pielea care se întinde, se netezește, devine delicată, lucioasă, se rumenește ușor. Iuliana geme și deschide ochii. E ghiftuită.” (p. 173) 

Atunci când dragostea își pierde puterea simbolică de elixir de viață lungă, spiritul caută o formă de reculegere în raport cu senzația de prăbușire, de cădere în gol. Aflată într-o relație de codependență, eroina din povestirea Irinei Gorgescu Groza transformă cititorul într-un complice la propria dramă, desfășurată pe o pânză firavă de păianjen, în goana unui tren de noapte. Atracția și violența devin coordonatele unei iubiri toxice, trăite „în bătaia puștii” (p. 278), iar perspectiva unei vieți lipsite de dragoste ia forma unei temeri care se ramifică în planul interior al ființei, până la cotropirea vicioasă a tuturor resorturilor logicii. Căderea marchează atât eșecul împlinirii prin iubire, cât și alegerea conștientă a prăbușirii în „golul ca o lentilă neagră” (p. 283), acolo unde se comprimă, până la nimicire, toate forțele firii.

Și povestirea Emiliei Toma, Coma indusă, profilează o monografie a iubirii ce suprapune realitatea cu alteritate. Dincolo de jocul identităților, Maria și Amira trec de planul evidenței, fiind proiecții ale aceluiași tip de dragoste, îmblânzit însă de trecerea timpului. Naratorul, un confesor umbrit de egoismul personal, are puterea de a identifica paradoxul propriei existențe: „Nu între Maria și Amira aveam de ales, ci între mine sau nu. Aș fi fost ipocrit să spun că între mine și mine. […] Acum trebuie să mă gândesc dacă să aleg fericirea sau să salvez ce-am stricat.” (p. 271)

Volumul se construiește așadar treptat, prin infiltrări spectaculoase în meandrele inimii, în ritmul fluxului și al refluxului sufletesc. Natura compozită stă în construirea unei corespondențe supratematice, văl translucid al narațiunilor broșate în țesătura unei matrici exuviale. Între textele ce impresionează prin tehnică, prin construcția subiectului, prin mesaj ori prin intimitatea stabilită cu cititorul trec zecile de fire nevăzute ale dragostei, antrenând un portativ unic și irepetabil de senzații. În atmosfera caniculară a verii, iată o carte numai bună de potolit setea de lectură și pe cea de iubire a fiecărui pasionat!

Luiza NEGURĂ

Masterandă a Facultății de Litere, la Universitatea „Al. I Cuza", Iași, e preocupată de hermeneutică literară. A publicat mai multe lucrări critice în diferite volume colective, dar și proză scurtă.

Echipa
Arhiva

DIRECȚII în literatura actuală. Liviu G Stan, Ileana Marin, Mihai Ene, Doina Ruști

PRINT 34⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

Din 18 iulie, revista va apărea cu numele Ficțiunea OPTm

NOUA LITERATURĂ

Cu această nouă povestire, Daniel Antohe părăsește abordare tradițională, trecând pe teritoriul lui John Kennedy Toole. Descriere luxuriantă, narația detaliului, umor și umbrele postmodernismului.

OPTm

 

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

LITERA, 2022

Recomandată de Dan Vidrașcu

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

Dan Vidrascu, la Ziarul Financiar. Interviu.

Vremea, 2022

 

LITERA, 2022

Întâlnire cu cititorii pe 28 iulie

Copyright © fictiunea.ro