OPTm
nr.crt.

Underground concetto

Sunt talentul care apăsa cândva pe umerii lui Roger. Odată cu lăsarea serii s-a trezit cu mintea destul de limpede ca să înțeleagă enormitatea circumstanțelor în care se afla: se împlineau trei zile de când fusese închis într-o celulă de trei pe patru metri cu pat, chiuvetă și cearșafuri albe și nu mai putea citi. În fiecare seară, o asistentă corpolentă îl escorta la coada în capătul căreia se distribuiau pastilele, unde Roger se înșiruia prudent alături de alți 20 – 25 de camarazi și apoi înghițea pilulele pe care i le depunea în palmă o asistentă bătrână, sub privirea căreia scotea lung limba din gura apertată ca să demonstreze că nu încerca să tăinuiască medicația prin cine știe ce crevasă bucală. 

Ceruse cărți mamei, verișoarei și prietenului Cogea și le primise în darn: frazele lui Faulkner și Pamuk se înșiruiau descurajant, zăngănind prevestirea unui viitor sumbru, ca o împletitură de zale pe firul conducător al intrigii, ținând piept cu reziliență oricărui efort cognitiv de a pătrunde în carnea textului. Din colțul din dreapta sus al celulei – locul în care o firmă de echipamente de supraveghere ar fi instalat o cameră de luat vederi – mi s-ar fi făcut milă de el, dacă nu aș fi fost deja frăgezit de păreri de rău privitoare la propria-mi soartă, la gândul că aveam să-mi petrec restul vieții ca djinn rătăcitor al creației literare, lipsit de sălașul oricărui craniu încăpător. 

Clădirea în pântecele căreia, ca Iona în chit, își căina feeling-ul pierdut pentru literele frumoase tânărul Roger dura într-una dintre intersecțiile dealului acoperit cu cvartale și bitum pe care se afla un întreg cartier al orașului, în apropierea celui mai mare campus studențesc din urbe. Privite din afară, dinspre pizzeriile și bistrourile pline de studenți de peste drum, gardurile înalte de beton ale clădirii aveau ceva din masivitatea glazurată a zidurilor care împrejmuiau templele mesopotamiene. Văzute din laterala dreaptă, de pe strada care, pornind din intersecție, înainta cale de 500 de metri până la clinica de oncologie, aceleași stavile monumentale de ciment împrumutau un aer bucolic, străjuite de deasupra, ca de brațele unor candelabre, de ramurile sălciilor și salcâmilor din incinta spitalului de psihiatrie. 

La intrare, după poarta cu figuri geometrice din fier forjat prin care se putea vedea curtea, funcționa un chioșc cu sortimente de soiul Mars și Snickers, la câțiva metri de prima clădire, care se înălța întunecată la stradă, deasupra unei stații de taxiuri. Curtea avea 80 de metri pătrați și, în capătul ei nordic, se deschidea intrarea în pavilion, pe scările căruia era întotdeauna coadă la orele în care medicul-șef Tudoreanu opera consultații și internări. Întregul complex avea o aură poescă de gotic stalinist și cei 10-12 bolnavi de la liber care se plimbau încă derutați prin curte te trimiteau cu gândul la tot felul de povești melancolice cu vieți irosite de insanitate. 

Era 8 și 23 de minute și Roger ieșise din cameră, dăruindu-se practicii supralicitate de toți bolnavii: fumatul țigărilor. În capătul holului, doctorul Ionescu ținea de vorbă asistenta înaltă și roșcată cu care încerca să se culce, poate chiar în oficiul asistentelor sau în vreo rezervă goală, își spuse amuzat tânărul. Încercă să-și imagineze ce ar fi crezut Lidia dacă ar fi știut că era internat la nebuni: ar fi început să-l ocolească sau i-ar fi găsit un farmec în plus?

Roger urmări cu privirea asistenta roșcată strecurându-se prin ușa întredeschisă de metal masiv care separa regatul celor liberi de bolgia deținuților. Becul de deasupra lui clipea din ce în ce mai palid, împăienjenind pereții cu reflexe gălbui. Câțiva bolnavi în halate de casă și șlapi se opriseră în capătul holului, fumând și sprijinindu-se de zid. Roger își stinse țigara și se întoarse în salon. 

Înainte ca internații să fie chemați la coada pentru pilulele de seară, tânărul deschise încă o dată As I Lay Dying la pagina la care potrivise semnul de carte, apoi închise volumul și deschise ultimul roman tradus al lui Pamuk la pagina cu ureche, parcurse toată fila, apoi încă două, și depuse îngrijorat – pentru a câta oară? – volumul pe noptieră. 

În cele cinci minute și jumătate pe care le petrecu la rând, schimbă câteva vorbe cu doi dintre colegii de pavilion și, până să i se depună în palmă pilula obișnuită, albă și tare, și cea albăstruie, voluminoasă și poroasă, care se dizolva în contact cu saliva, își dăduse seama, iluminat de o hotărâre feroce – silueta Lidiei în blugi de designer îi fulgeră prin fața ochilor –, de ceea ce trebuia să întreprindă ca să-și recupereze ghearele literare răpite odată cu mințile și, în general, sensul în viață. Sus, în colțul din stânga al tavanului, am tras în piept cu nesaț o gură de aer rece (era noiembrie) și speranță: poate că n-aveam să-mi sfârșesc zilele ca daimon vagabond. 

Prin urmare, după ce își înghițise pilulele, Roger era edificat: trebuia să intre în comuniune cu singura producție literară pe care o dusese la bun sfârșit înainte să înnebunească și să fiu ostracizat. Bucata se intitula Șofran și letargie și putea fi găsită, probabil, în unul dintre sertarele biroului unui asistent la catedra de teorie literară a Facultății de Litere. 

Tânărul aspirant credea că, odată ce s-ar fi împărtășit din imensa ironie, scepticismul epistemologic și mefiența față de orice absolut a lucrării, avea să-și reanimeze viziunea. „E magnum opusul lui”, îmi spuneam de lângă bec, și mă imaginam din nou briant, repus în rosturile mele. 

Roger se descurajă pentru o clipă, lovit de gheara disperării în coșul pieptului când își dădu seama că nu putea să meargă și pur și simplu să ceară textul: la drept vorbind, abia dacă schimbase două vorbe cu tânărul critic căruia îi înmânase opusul său de acomodare ludică în abis. Apoi, firește, îi veni ideea salutară: mai existau două exemplare ale lucrării de viziune incomensurabilă: manuscrisul, cu câteva ștersături, aflat pe fundul dulapului garsonierei în care locuise cu chirie cu până trei luni în urmă și o copie în Word, pe PC-ul din complexul studențesc pe care o dactilografiase la calculator la câteva zile după ce își încheiase nuvela. 

Până târziu în noapte, își plănui evadarea cu anticipația delicioasă a infractorului care se imaginează în posesia bunului pe care îl va fura: trebuia să aștepte să fie mutat pe secția cu „liberi”, unde se presupunea că se găseau nebunii aduși de medicație la sentimente mai bune. A doua zi, la vizita de dimineață, află euforic că în curând avea să fie mutat într-unul dintre saloanele de dincolo de ușa roșie de metal, lucru certificat de maică-sa, care încă spera că artistul fără operă n-avea să fie diagnosticat prea sever. Pituitara lui Roger nu mai eliberase niciodată atâta endorfină. 

Cele trei zile până la relocare trecură repede. Fuma mult și își spărgea capul de un volum de Murakami adus de prietenul Cogea, așteptând noaptea în care avea să se strecoare din curtea spitalului și să citească – cum nu mai citise ceva vreodată – Aleph-ul lui de intertextualitate programatică și metaficțiune devenită scop în sine. Apoi, amândoi aveam să accedem din nou la superbia vertijului juisant care ne stăpânea pe vremea când orice grafie produsă de mâna omului ne vorbea instantaneu. 

Rămase din nou fără țigări și apelă, încă o dată, la Cristi, care nu părea a avea vreo boală mintală și care își asigura tutunul și cafeaua din serviciile făcute celorlalți internați. Cristi era găzduit în salonul de la primul etaj, unde Roger urcase o singură dată, pe o scară străjuită de o boltă învoaltă, ascunsă după o ușă dublă, mare și albă, boltă care te ducea cu gândul la scene de bal din, de exemplu, Tolstoi: ar fi fost păcat ca, înainte de a adăposti alienați mintal, clădirea să nu fi slujit unui scop mai festiv – poate în interbelic, găzduind baluri din, de pildă, Proust?

Cristi, un tânăr slab al cărui maxilar și mandibulă protuberau dramatic, îi aduse țigările, își încasă banii și reuși să-i vândă o bluză. Roger n-ar fi putut spune prea limpede pentru ce o cumpărase, ceea ce, își spuse, era încă un semn că era labil. Probabil că își imaginase că avea să arate bine în ea (mâneci albe, tors roșu cu logo, material ușor elastic) când avea să iasă de la nebuni.

Pe hol, Roger congregă cu un baterist blond și îndesat, îmbrăcat într-un tricou ștanțat cu nenumărate reprezentări în galben ale lui Beavis și Butthead. Vorbeau despre rock alternativ și hotărâseră că aveau să demareze o trupă când aveau să se vadă liberi. Roger luase cândva lecții de chitară. 

În seara de dinaintea mutării pe secția de liberi, doctorul Ionescu părea a fi futut asistenta. Roger îl văzu după vizita de dimineață, când cadrul medical ieși din salonul din capătul holului și își continuă conversația cu roșcata. Gesturile lor îi părură tânărului limbajul unui bărbat și ale unei femei care consumaseră actul fizic. 

După ce dormi aproape două ore, tânărul își luă pilulele și rămase pe hol, anticipând cu melancolie ziua glorioasă când toate zbaterile lui literare vor fi istorie, privind deja nostalgic zidurile care încă îl închideau. Se pomeni din nou curtat de poponarul care venea din cealaltă aripă a clădirii, ajungând în holul de la parter pe căi necunoscute celorlalți bolnavi. Roger reperase invertitul fixându-l prin două rânduri de geamuri chiar a doua zi după internare și jocul indecis al capului între umerii ascuțiți, alături de pasul lipsit de pământare, îi certificaseră nuvelistului apucăturile bărbatului îmbrăcat în negru. Invertitul îi ceru un foc și se îndepărtă în meandre de tânărul care îi întinsese politicos bricheta. 

Speranța nou-înfiripată că viitorul literar avea să-l ridice pe culme după culme îl purta mereu, până la urmă, cu gândul spre orgasme ceva mai pământești: ce ar fi putut să-i spună nou Lidiei odată ce s-ar fi recuperat în bolta craniană? În zilele în care colegii și colegele lui își căutau îndrumători pentru teza de licență care să predea obiecte de studiu cât mai facile, Lidia îl interpelase pe holul etajului al doilea și Roger fusese cât pe ce să articuleze singura idee care-i răsărise în cap și să încerce s-o intereseze de un cappuccino servit în cofetăria lipită de clădirea facultății. Apoi, Lidia coborâse scările și scăpase mapa cu cursuri xeroxate pe jos, aplecându-se s-o ridice cu un șuierat teribil – blondă, grațioasă, cu buzele mustind fertil în prea-plinul rozaceu al impudorii lor funciare. 

Roger își propuse să se întoarcă în celulă și să citească, oricât de inutile ar fi fost eforturile lui lectoriale. Înainte de culcare, făcu un duș și – cum tensiunea era mare și viața de căcat și promisiunea reîntâlnirii cu Urtextul enormă – se slobozi în gaura de evacuare a apei, după ce și le imagină, pe rând, pe asistenta roșcată și apoi pe Lidia, oprindu-se totuși asupra unei starlete porno după ce, cu câteva zile înainte de internare, fusese surprins să-și dea seama cât de mult semăna actrița lui preferată de filme pentru adulți cu colega lui blondă. 

A doua zi era ziua transferului la liber și Roger primi patul de lângă ușă într-un salon cu trei paturi, jubilând încă de dimineață la gândul că urma să plece – prin orice metodă – în căutarea textului seminal al talentului său. Ușa salonului era la câțiva metri de holul de la intrare, în care pacienții și aparținătorii așteptau îngrămădiți să intre la șefa secției, o femeie de vreo 60 de ani cu permanent, slabă, amiabilă și bine intenționată, excedată însă de implicațiile cazului țestei în care cândva livrasem cu acribie. Roger nu reuși să-și dea seama dacă, judecând după numărul saloanelor, nebunii internați la liber erau mai mulți decât cei internați în secția de după ușa ferecată de metal. În patul vecin stătea lungit un student la matematică, palid și emaciat, cu o claie de păr negru și creț în cap și în cel de-al treilea pat un gras care era probabil licean. Studentul de la matematică se amuza teribil de mirosul de fecale din salon, strâmbându-se de râs la fiecare cinci minute. Grăsuțul din patul de la geam îl întrebă cu o curiozitate de cunoscător dacă citea Murakami și îi recită de pe o foaie versurile din „Simpathy for the Devil” dintr-un motiv neclar: voia să-i arate cât de bune erau versurile lui Mick Jagger, faptul că medita la ele sau pur și simplu i le citea ca pe un fel de producție proprie?

După ce-și închise cărțile în noptieră, Roger ieși, pentru prima oară după zece zile, în aer liber: deschise ușa salonului, trecu pe lângă cei câțiva pacienți și cele câteva rude ale pacienților care așteptau în fața ușii doctorului Tudoreanu, deschise ușa pavilionului și ieși afară, unde se lăsă inundat de lumina tăioasă de noiembrie cu pasiunea unui întors din Gulag. Prin grilajul porții de metal putea să vadă intersecția aglomerată pe care mașinile și grupurile de trecători o traversau drept înainte, către complexul studențesc, în josul pantei, pe lângă stația de taxiuri, spre centrul orașului, sau pe deal în sus, spre cartierul seren al pensionarilor, unde locuise și el până nu demult. Privi halucinat colțul urbei în care își trăise prima tinerețe și literatura. Deocamdată, nu-și îngădui mai mult decât un atac scurt de melancolie, staza sufletească pe care De Sanctis o numește „boala epocilor de tranziție” – zilele care urmau trebuiau să fie ale faptei, întru reinserția mea în zona parietală inferioară stângă a făcătorului de fraze.

Era o dimineață rece și se plimbă timp de o oră prin curtea spitalului, fumând și extrăgând cafele cu lapte din dozatorul din clădirea de la șosea, al cărei scop îi rămăsese misterios, fiindcă înăuntru nu părea a se petrece nimic. Un câine defeca lipit de stâlpul porții de la intrare, cu urechile lăsate în jos și un aer îngrozitor de vulnerabil. 

Având plăcerea de a lua lucrurile metodic, Roger își amână proiectarea mintală a planului de evadare și se întoarse în salon, unde își dădu seama că deja constipația care îl muncea de câteva zile se transformase într-o complicație dureroasă, după ce încercă să defecheze din nou fără niciun rezultat. Maică-sa, căreia îi mai revenise inima la loc după ce fiu-său fusese mutat pe secția cu acces liber, veni odată cu ora prânzului și îi oferi soluția: să încerce să evacueze excrementele sub un duș fierbinte. Roger se conformă, întrebându-se totuși cum anume avea apa caldă să înmoaie căcatul atâta timp cât între el și jetul dușului se interpunea întregul său corp. Sub duș, traversă un episod care îi păru mai periculos decât cel al măselei putrede care aproape că îi provocase un infarct cu doi ani în urmă, temându-se că materia fecală pietrificată avea să-i lezeze vreun organ sau că avea să se aleagă cu un prolaps rectal. Bălmăjind cu oroare „Tatăl nostru” în timp ce căcatul amenința să-l sfâșie, se nevoi sub jetul de apă caldă timp de patruzeci și trei de minute, întorcându-se apoi, palid și triumfător, în salon. 

Acum, nu mai avea niciun rost să amâne: ieși în curte, examină din nou gardul de fier forjat care separa incinta de intersecția aglomerată și se felicită fiindcă slăbise încet și sigur în ultimii ani și putea să escaladeze grilajul. Ușa pavilionului se închidea în fiecare seară la zece și socoti că după ce și-ar fi luat pastilele la nouă și jumătate, nimeni n-ar fi avut vreun motiv să-i mai ațină calea. Cât despre ceilalți doi pacienți din salon, avea să-i informeze că ieșea pe holul băii ca să fumeze; calculase că nu avea nevoie de mai mult de zece minute pentru a ajunge în garsoniera în care se afla manuscrisul-minune și alte zece ca să se întoarcă – avea de gând să citească opera fondatoare chiar în holul pavilionului, lângă ușa care încarcera nebunii cu restricții de mișcare, loc numai potrivit pentru iluminare și reapropierea intersecției de perplexități cosmice ale eposului în creierul care urma să le primească stupefiat. 

La lăsarea serii, după ce se întrebase toată după-masa dacă avea șanse mai mari să găsească compoziția pe fundul dulapului din garsonieră sau pe PC-ul din camera 101 a căminului 16 din complexul studențesc, își luă pe el hainele redobândite după ce revenise la liber – blugi, adidași Nike, un hanorac negru și, sub el, bluza cumpărată de la colegul de detenție Cristi –, străbătu curtea, fumă două țigări așteptând ca femeia de serviciu și cei doi internați de pe bancă să privească în altă parte și fu nevoit să se întoarcă înapoi, fiindcă se făcuse ora zece și în dreptul porții încă se plimba un bipolar bătrân și șchiop dintr-un alt salon. 

Peste alte 24 de ore, în cele câteva zeci de secunde scurse până când doi nebuni adânciți în conversație să facă stânga-mprejur în capătul curții și să-l încadreze din nou în câmpul vizual, Roger sări grilajul, se ascunse după gardul de beton și traversă strada la douăzeci de metri de marcajul pentru pietoni. 

Pe străduțele pline cu localuri pentru studenți, nu avea timp să privească noaptea și să respire aerul libertății după care tânjise. Cât ar fi vrut să flaneze măcar două ore pe străzile orașului după cele 12 zile de captivitate! La numai 50 de metri, pe pantă în jos, dura în beton și sticlă Neros, complexul la al cărui prim etaj jucase biliard de atâtea ori cu Cogea și alți tineri, bând bere, aplicând cretă pe vârful tacurilor, aruncând ocheade către studente din încăpere și coborând apoi la parter să mănânce hamburgeri. Știa că, dacă circumstanțele presante în care se afla i-ar fi permis să intre înăuntru, amintirea timpurilor trecute l-ar fi împresurat, năpădindu-l cu grația zdrobitoare a apelor din largul unei mări. Stația de taxiuri ființa la douăzeci de metri mai jos de clădirea spitalului, la debutul pantei și, chiar dacă era joi seara, Roger așteptă doar un minut până când o Dacia Nova galbenă parcă în spațiul marcat. Cu o zi înainte, îi ceruse mamei lui bani pentru cafele, cornuri și țigări. Taxiul începu să ruleze în trafic și lui Roger i se păru, bineînțeles, că stă pe loc. 

Coborî în fața blocului de garsoniere și, înainte să urce scările, se opri să fumeze o țigară. Un frison calin îi aburi privirea care se opri, rând pe rând, asupra blocurilor cunoscute din jur, pline de pensionari, asupra boschetelor și arbuștilor familiari din fața lor, și, în cele din urmă, asupra chioșcului etern de la parter, din care își cumpărase de atâtea ori țigări și pâine. Din chioșc tocmai ieșise Govoran, bătrânul ipohondru din scara a treia, cu veșnicul lui caniș în lesă. 

Singurul pretext pe care îl găsise ca convingă noii chiriași din vechea lui locuință să-l lase să le caute în dulap fu acela că acolo se afla o parte din teza lui de licență. Pe fata care îi deschise ușa și-o amintea de când evacuase locuința, o brunetă simpatică, vegheată din capul holului de doi metri și jumătate de prietenul sau soțul ei. Probabil că erau amândoi proaspeți absolvenți, își spuse Roger. 

Explică, cerându-și întruna scuze, că uitase în dulap jumătate din lucrarea lui de absolvire. Apoi, în timp ce se scuza din nou cât mai umil, tânăra femeie îl anunță că cele câteva cărți și o mapă albastră erau în continuare unde le lăsase. După câțiva pași, intră pe hol, partea bărbătească a cuplului îi puse în brațe cărțile și mapa și Roger îi întrebă dacă putea să vină în altă zi după volume, mulțumi cu inima cât un purice și se așeză pe treptele din casa scării, deschizând mapa și recunoscându-și scrisul într-o zecime de secundă, în spatele notițelor xeroxate ale cursului de lexicologie.

Amânase destul: își aprinse o țigară, scoase foile – cu riscul de a fi făcut albie de porci dacă bătrâna cu capsa pusă de la parter ar fi ieșit pe ușă – și citi sentința ineluctabilă care i se păru deodată la fel de firească, de impersonală și de meritată sau nemeritată ca o calamitate naturală: „Amânase destul: își aprinse o țigară, scoase foile – cu riscul de a fi făcut albie de porci dacă bătrâna cu capsa pusă de la parter ar fi ieșit pe ușă – și citi sentința ineluctabilă care i se păru deodată la fel de firească, de impersonală și de meritată sau nemeritată ca o calamitate naturală”. 

Primul gând care îi trecu prin cap fu că, după toate aparențele, avea să-și petreacă întreaga viață ca veleitar literar insan – în colțul din dreapta dintre parterul și primul etaj al casei scării îmi dăduseră lacrimile. Eram muți ca doi infanteriști după o bătălie pierdută. Bineînțeles, chiar înainte să urce înapoi în taxiul care îl aștepta afară (se gândise la venire să-și citească eposul fondator chiar pe bancheta din spate), tânărului îi zburase deja gândul spre cealaltă rezolvare posibilă: documentul Word de pe PC-ul din complexul studențesc. De mai multe ori, fu cât pe ce să-i spună șoferului să o cotească spre campus, însă își imagină că, dacă lipsa lui ar fi fost descoperită, ar fi riscat să fie închis din nou în pavilionul cu restricționați și poate sedat și planul lui ar fi avut de suferit amânări indefinite.

Coborî din taxi, făcu o scurtă recunoaștere a curții cu privirea și sări gardul înapoi, răsuflând ușurat în fața dozatorului de cafea din clădirea dinspre bulevard, spunându-și că, în cazul în care unul sau altul l-ar fi întrebat de vorbă, avea să spună că nu avea somn și că își petrecuse o bucată de timp – pur și simplu – în vechea clădire goală și întunecată. 

După ce intră înapoi în pavilion – ușa era deschisă – și se întoarse în salon, înțelese că nimeni nu mirosise nimic: matematicianul îndruga ceva despre un sandviș cu șnițel din piept de pui, amuzându-se intermitent, ca de obicei, de miasma de căcat pe care părea singurul în stare s-o simtă și adolescentul burtos stătea pe pat într-o rână, scriind ceva pe o foaie – alte versuri de la Rolling Stones?

Cu toate că, a doua zi, i se păru, pentru o vreme, că și-ar fi forțat norocul dacă evada din nou odată cu lăsarea serii, Roger ieși în curte la nouă fără un sfert și renunță la ideea de a scoate un latte macchiato din dozator, pornind în recunoaștere. Nu zări picior de alenat ori personal medical, așa că sări gardul și traversă intersecția din fața spitalului. Campusul studențesc era atât de aproape, încât orice taximetrist ar fi refuzat să-l transporte cale de cei 300 de metri flancați de clădiri înalte și de un gard din plăci de beton alb care demarca o zonă verde unde studenții se așezau primăvara cu păturile. 

Avea de gând să-și ceară din nou scuze cu aplomb, pregătindu-se, încă din salon, să folosească același pretext ca în cazul tinerilor din fosta lui locuință ca să i se ofere acces la primul desktop de pe masa dintre cele două paturi studențești suprapuse pe peretele stâng al camerei de cămin. Un gând negru nu îi dădea pace. 

Navigatul printre roiurile de studenți care circulau pe străduța care intra în campus avu asupra sa efectul unei licori: preț de câțiva pași, se simți parte din mulțimea tânără, revigorat și alert. Studentele intrau în grupuri în baruri și sentimentul apartenenței la casta cursanților îi declanșă un puseu de solidaritate și forță, simțindu-și tinerețea atât de concretă de parcă ar fi fost o haină sau un obiect pe care putea să-l strângă în mâini, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată de când înnebunise. Cât i-ar mai fi plăcut să stea la bere cu colegii lui în al doilea bar de pe străduța piezișă, ascultând minimal și fumând țigară după țigară! Se opri să-și aprindă una în curtea din fața căminului, privind prin vitrinele imense studenții așezați la mesele stabilimentului de peste drum, cel mai mare din întreg complexul. O studentă subțire, brunetă, se agățase de gâtul unui lungan în fața barului placat cu lambriuri maronii. 

Intră în clădirea galbenă colosală, pe scările căreia locatarii și vizitatorii urcau și coborau cu cafele și cursuri xeroxate în mâini, urcă scările, o apucă pe holul etajului al treilea spre ușa camerei în care prietenul Cogea îl introdusese ca să-și dactilografieze producția, bătu la ușă și o împinse, îngrozit că computerul ar fi putut dispărea sau că proprietarul lui ar fi fost ieșit sau că – cel mai probabil – își golise coșul de gunoi. 

Cel puțin una dintre temeri se adeveri: cu un cappuccino spumos în mână, un student pletos care cotrobăia într-un rucsac pe unul dintre cele două paturi suprapuse, îl anunță că Dionis coborâse în „Neptun” – unul dintre barurile din complex –, însă că era liber să caute textul și să-l copieze pe CD-ul pe care îl cumpărase din papetăria de la parter. 

Coșul de reciclare era plin, așa că acționă search cu mouse-ul și scrise titlul poemului originar. Apăsă de două ori pe fișierul apărut în listă și primele rânduri i se oferiră inchizitorial privirii: „Coșul de reciclare era plin, așa că acționă search cu mouse-ul și scrise titlul poemului originar. Apăsă de două ori pe fișierul apărut în listă și primele rânduri i se oferiră inchizitorial privirii.”

Ce produsese Holderlin în turnul lui după ce înnebunise? De cele mai multe ori, mâzgălituri fără sens, și viața creatoare a poetului național luase sfârșit la 33 de ani, când își pierduse mințile. Textul emerit care promitea să-i aducă ochiul din frunte înapoi părea să-i scape printre degete. 

Într-un fel, se așteptase, și gândul lui zbură instantaneu spre singurul loc de la care mai putea aștepta izbăvirea: cabinetul catedrei de teorie și critică literară al Facultății de Litere. Cocoșat și labirintin, ieși pe ușa căminului, urcă în taxi și sări gardul spitalului de nebuni, reușind cu mult noroc să nu fie văzut de două asistente care beau cafea și fumau pe o bancă. 

Petrecu încă o dimineață în pavilionul nebunilor la liber, știind că, de data asta, cavalcada avea să dureze mai mult, deaorece clădirea facultății era în celălalt capăt al orașului, nu departe de gară. Totuși, un taximetrist putea străbate distanța în 15-20 de minute, dacă aglomerația nu era prea mare și avea puțin noroc la cele patru semafoare dintre intersecția Casei de Cultură a Studenților și Piața Unirii. 

După ce se întorsese în salon, reușise să adoarmă numai după ce, cu un fel de satisfacție malignă, își imaginase că avea să dea greș și pentru ultima oară, înseninat de un soare negru la gândul că se putea socoti derobat de obligațiile impuse de apartenența la cultul literatorilor. Serviciu, nevastă, copii. Și eu, în colțul tavanului, al nimănui pentru totdeauna. 

După două ore de somn, la șapte și jumătate, asistenta roșcată o însoți pe șefa clinicii la vizita de dimineață și Roger îl invidie cordial încă o dată pe doctorul Ionescu, care, trase concluzia tânărul, probabil că se culca cu ea pe canapeaua din oficiul personalului. Peste douăzeci de minute, poponarul veni și îi ceru două țigări – se trezise de mult sau poate nu dormise deloc și încerca să lege o conversație. 

Nu avea niciun motiv să mai amâne, fiindcă nu ar fi obținut niciun rezultat dacă ar fi sărit gardul pe seară, când, cu toate că facultatea era deschisă, nu ar fi găsit pe nimeni în cabinetul asistentului. Și chiar dacă ar fi forțat ușa, de unde ar fi putut lua scrierea destinată să mă repună în drepturi? Trebuia să-l găsească pe tânărul critic în mâinile căruia își încredințase proza: Radu Barbu, un tip de înălțime medie, cu barbă de câteva zile și bluze merinos gât-de-țestoasă. Soarele pătrunsese norii și amiaza de noiembrie încălzea pentru scurt timp curtea spitalului. Roger nu putea să nu se întrebe care erau șansele de-a da peste Lidia în curtea sau pe holurile facultății. Ce ar fi putut să-i spună și de ce se gândea la ea atât de îngrijorat pentru durata erecțiilor lui? Când, cu puțin timp înainte să fie internat, străbătuse jumătate de oraș ca să ajungă la o prostituată care plătise un anunț în ziar, nu-și bătuse deloc capul și, după ce femeia butucănoasă și trecută i-o luase în gură, se urcase pe ea și dă-i, târtane, și fute! – s-ar fi putut spune că, într-o oarecare măsură, nu făcuse tocmai treabă de mântuială. La plecare, ca să nu tulbure curva, renunțase să-i reproșeze că manevra prea brutal penisul în timpul felației. 

Stinse țigara cu adidasul, aruncă paharul de plastic pe jumătate plin cu cafea în coșul de gunoi de lângă poartă, o deschise și ieși, în timp ce vânzătoarea din chioșc urla în direcția pavilionului: un bolnav evadase din spital. 

Sări în taxi și grăbi șoferul, cu un ochi în oglinda retrovizoare. Traversă orașul mai repede decât s-ar fi așteptat, în timp ce se întreba ce represalii urma să îndure la întoarcere, știind, bineînțeles, că nicio măsură punitivă nu va mai conta atâta timp cât ar fi reușit să dea peste piesa centrală a canonului lui personal. 

Mașina îl lăsă pe trotuarul de peste drum de clădirea facultății, lângă stația de autobuz. Roger refuză restul, privi determinat în jur, își aprinse o țigară și trecu strada. 

Grupurile de studenți care coborau din autobuz traversară șoseaua odată cu el și intrară pe poarta facultății, moment în care orice gând tăcu. Îi țineam pumnii de deasupra, în aceste clipe climactice. Privi cu cazualitate clădirea masivă și elegantă în curtea căreia intrase întotdeauna cu o strângere de inimă, punctată în fracțiunea pătrunderii pe ușă de un scurt vertij eroic. Cu indolență triumfală, intră în facultate, după ce ținuse ușa deschisă pentru câteva studente și o asistentă de la catedra de folclor, și o apucă inebranlabil pe hol, urcând scara principală până la etajul întâi. Întreaga secție de engleză-franceză ieșea de la cursuri, și se trezi în mijlocul valului de studenți care porniseră spre ieșire, răsfirând în urmă grupuri de câte două-trei tinere care se opreau să citească comunicările afișate pe panoul central din hol sau pe ușile catedrelor. Străbătu jumătate din hol, mai aruncă o privire pe geam și bătu la ușa cabinetului de teorie literară, apăsând pe clanță. 

Din câteva vorbe îi dădu de înțeles lui Barbu, care își sorbea liniștit cafeaua între două cursuri, că își voia înapoi încercarea, fără alte explicații – avu inspirația, când tânărul critic încercă să lege o conversație, să-i spună că jos îl aștepta o mașină cu motorul pornit.

Luă mapa albastră în mâini, zdrobindu-și măselele. Dacă?

Intră în baie, dând curs traseului pe care îl hotărâse încă din pavilion, își desfăcu pantalonii, se așeză pe WC, deschise mapa, luă foile în mână și respirația i se opri. Miracol! Poate că era mediul ambiant: efervescența intelectuală din jur, grupurile de masteranzi și doctoranzi, literații, criticii, teoreticienii, lingviștii. În fața ochilor avea textul pe care-l compusese în nopțile de nesomn ale anului patru. Citi primul rând și apoi se lansă în lectura care îi ceru aproape un sfert de oră – eram salvați. Cele câteva fantezii în care figurau sute de mii de exemplare vândute dintr-un thriller, romance sau fantasy se evaporară: se întorsese în underground, unde era scrâșnetul dinților și extazul artei care-și merită numele. 

Ca spiritele onryō ale vechilor japonezi, în timp ce Roger se ridica de pe budă, am coborât pe fluidul eteric care se deschisese ca un halou deasupra țestei lui, lăsându-mă purtat în jos pe pâlnia spiralată care se oprea în cortexul acum pregătit pentru a găzdui aporiile însăilării sale și – cine știe? – a privi dincolo de ele, întorcându-mă acasă. Am trecut imediat la treabă, așa că, primul lui gând fu, firește, că poate un alt tânăr, cu mult timp în urmă, glorificase cel mai bine extazul vizionar al coludării unei minți receptive cu rândurile care o poartă dincolo de ea, făcând-o să pară asemeni cu „some watcher of the skies / When a new planet swims into his ken.”

Scriitorul părăsi baia și o apucă spre ieșirea din facultate – era el însuși din nou, ba chiar o variantă mai bună și, când ieși pe ușă, optimist și sastisit de poioumena și thrillere intelectuale, se trezi fixat cu privirea, din grupul de colege din jurul statuii lui Nicolaus Olahus, de însăși Lidia. 

Nu-mi displăcea deloc a mă fi întors acolo unde trebuia să fiu, ca pilotul unui robot colosal dintr-un blockbuster S.F., privind din nou scena vieții din spatele frunții stilistului sechestrat la nebuni. 

Primul impuls al lui Roger fu să o salute cu o fluturare a mâinii, însoțită de o ușoară aplecare a capului, însă lucrurile se schimbaseră. Fără să uite că închisoarea din care evadase, era, de-acum, istoria lui, și ar fi fost de-a dreptul ignar să nu o țină minte ca pe o veche sărbătoare, o apucă spre grupul de studenți – Panta Rhei – arborând un aer de inimă ușoară și lansându-se în considerații cu tânăra femeie care-și legase claia blondă într-un coc din care evadau câteva șuvițe, încadrându-i figura bardotiană. 

Peste douăzeci de minute, rămân singuri, în dreptul gardului de beton al instituției, și apoi pornesc spre ieșire – Lidia îl cheamă la ea acasă. 

Daniel ANTOHE

Născut în 1983, absolvent al Facultății de Litere, a debutat cu un roman (2014), „repudiat” de autor. În prezent, lucrează la un volum de povestiri.

Echipa
Arhiva

DIRECȚII în literatura actuală. Liviu G Stan, Ileana Marin, Mihai Ene, Doina Ruști

PRINT 34⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

Din 18 iulie, revista va apărea cu numele Ficțiunea OPTm

NOUA LITERATURĂ

Cu această nouă povestire, Daniel Antohe părăsește abordare tradițională, trecând pe teritoriul lui John Kennedy Toole. Descriere luxuriantă, narația detaliului, umor și umbrele postmodernismului.

OPTm

 

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

LITERA, 2022

Recomandată de Dan Vidrașcu

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

Dan Vidrascu, la Ziarul Financiar. Interviu.

Vremea, 2022

 

LITERA, 2022

Întâlnire cu cititorii pe 28 iulie

Copyright © fictiunea.ro