nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

O zi în munții Troodos

În miezul aburind al lunii august, am străbătut într-o zi munții Troodos din Cipru, căutând bisericuțe ascunse după stânci albe și mănăstiri zăvorâte într-un ochi de soare năucitor. Ne-am închinat în locuri părăsite de veacuri, dar în care simțeam rugăciunea de parcă se rostise cu câteva clipe înainte să ajungem acolo. Drumuri înguste și întortocheate, aproape imposibil de parcurs cu mașina, iar spre asfințit o pană de cauciuc in the middle of nowhere, cu un vehicul nedotat cu roată de rezervă. Părea o situație fără de ieșire și, totuși, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Ridicasem ochii mei la munți, întrebându-mă de unde va veni ajutorul meu. În inima sfâșiată, un soare imens apunea după crestele gândurilor mele. Dar să mă-ntorc pe firul zilei, către izvor.

Mănăstirea Panagia tou Sinti. Foto Cristina Bogdan

Urcăm pe cărări bolovănoase ca albiile unor râuri secate, mașina tremură din toate încheieturile, iar tremurul ei e doar reflectarea zbaterilor de pe sub coasta stângă în oglinda realității. Privim cu atenție fiecare bucată de drum, ne întrebăm pe muțește dacă e destul de încăpătoare pentru bătrânica asta roșie, ce-și sprijină poveștile pe patru roți. Afară e o vipie înfiorătoare, ai senzația că poți frige vițelul cel gras pe bolovanii tolăniți sub soarele dogorâtor, aidoma unor cămile încremenite în mijlocul deșertului. Cu icnete de metal și voci înăbușite ("aș vrea să mă dau jos din mașină", se rostește firav de pe bancheta din spate, iar noi ne prefacem că n-am auzit, pentru că știm limpede că nu asta e soluția), ajungem la poarta mănăstirii. În mijlocul pustietății, ziduri înalte ocrotesc rugăciunile celor ce s-au preschimbat în fuioare de dor – trecător sau nemuritor (rămâne să aflăm atunci când ne vom îmbrățișa iarăși cu ei). Intrăm în biserică (ce fericire, e deschisă!, deși nici țipenie de om cât vezi cu ochii), ne închinăm, mă așez în genunchi în fața Fecioarei și încep să scot din desagă, ca dintr-un cabinet de intimități (nu de curiozități, cum v-ați aștepta) tot ce pare sau este greu de dus, ca să mângâie Ea și să transforme în aripă de zbor. În întunericul din adâncurile de piatră, a căror unică podoabă este iconostasul, pâlpâie câteva fitile de candelă, aprinse, probabil, de îngerii locului. Și surâd, amintindu-mi de versetul din Evanghelia după Luca: "Dacă vor tăcea aceștia, vor striga pietrele". Parafrazez în mintea mea: dacă nu se vor găsi mâini de oameni care să îngrijească de candelele rugăciunii, se vor ivi fâlfâiri de îngeri ce vor lumina căușul întunecat al lăcașului de închinăciune.

Catholiconul mănăstirii Salamiotissa. Foto Cristina Bogdan

După vreun ceas, pornim iar pe poteci sinuoase, amintind de spinările solzoase ale unor șerpi încolăciți. Pare că mergem după soare, sus, tot mai sus, până-n poarta mănăstirii Salamiotissa. Intrăm în curte și vălurile negre ale unui veșmânt ne semnalizează prezența diafană a unei măicuțe. În biserică se aștern peste noi mătăsurile tăcerii și ale unei răcori mult așteptate. Închid ochii și mă întorc în istoria creștină, până la momentul primei călătorii misionare a lui Pavel Apostolul, în insula Ciprului. Însoțit de Barnaba, originar din aceste meleaguri, Sfântul Pavel ar fi străbătut, conform tradiției, satul Salamiou și ar fi poposit aici pentru un prânz sărac, cu pâine și măsline. Mi se derulează pe sub umbrarul frunții, ca pe ecranul unui cinematograf de la începuturile acestei arte, cu încetinitorul, poveștile locurilor în care respir acum. Nu se știe exact când a fost întemeiată mănăstirea, însă veacul al XVI-lea a găsit-o în plină ascensiune. Cea mai veche atestare a așezământului e chiar mai târzie și se regăsește într-un document otoman din 1656, în care apare menționat unul dintre preoții mănăstirii, Partenie. Până în urmă cu două veacuri, a fost populată cu călugări, ultimul dintre ei, Mihail, fost preot de mir intrat în cinul monahal cu numele de Meletie, a murit în jurul anului 1830. Astăzi, în fața Maicii Domnului Salamiotissa, lesne de inclus în tipul de icoane Kykkos, se pleacă creștete de măicuțe, alături de cele ale pelerinilor și turiștilor care bat drumurile până aici. Aprindem lumânări și lăsăm să curgă prin tainițele din noi numele celor pe care-i iubim. Râul e cuprinzător, se oglindesc în el și cei de aici, și cei de dincolo.

După multe peripeții, ne întoarcem la bază, în satul mamei – Mandria – din apropierea orașului Paphos. Deschid internetul și înțeleg o dată în plus că nimic nu este întâmplător: hramul primei mănăstiri în care am poposit (Panagia tou Sinti), înălțate în veacul al XVI-lea, la câțiva kilometri de satul Pentalia, era Adormirea Maicii Domnului. A doua zi, pe 16 august, cu Brâncovenii tăinuiți în candela inimii, am hălăduit pe râuri de piatră către vechiul lăcaș monahal, astăzi părăsit. Într-un fel, am fost și noi prezenți la hram.

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice internaționale. A publicat studii și cărți, cea mai cunoscută fiind "Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate" (2016), volum nominalizat la Premiile "Observator cultural" pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A prezidat mai multe evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și macabru în artă (2021). Cristina Bogdan este decana Facultății de Litere și editoarea generală a revistei Ficțiunea.