Următoarea amintire a bunicii este o poveste despre nunta străstrăbunicului meu Anastase Milianu cu străstrăbunica Zoia.

După cum era obiceiul, mirele pleca cu rudele sale la casa miresei. S-a dus cu alai, cu cai împodobiți, lăutari cu cimpoi, clarinet și tobe, ploști pline cu țuică, cu hlambura albă pe cruce de lemn și cele trei mere înfipte.

Drumul a fost lung pentru că Zoia nu trăia în munți la Livezi, ci într-un orășel de câmpie.

Când petrecerea era în toi la familia miresei, oaspeții dansau cu hlambura în horă, beau vinuri alese, prăjeau carne de miel, mâncau plăcinte, s-a strecurat pe lângă ei o turcoaică. Cu șalvari verzi și mică de statură, i se vedeau doar ochii, gura fiind-ui înfășurată în colțurile albastre ale baticului.

— Voi de unde sunteți? A întrebat ea în șoaptă, într-o aromână perfectă.

Nedumeriți, oamenii i-au răspuns:

— Suntem din satul Livezi și conform obiceiului nostru, am venit aici cu mirele să luăm mireasa. Dar tu de ce ne întrebi?

— Și eu sunt aromâncă, și inima îmi râde de bucurie că văd frați de-ai mei. Mai ales că nu am mai auzit limba mamei mele de 20 de ani.

— Păi cum așa?

— Aveam câțiva ani când m-au furat niște turci de pe stradă și m-au vârât în coviltirul lor.

— Dumnezeule Sfinte! Au grăit nuntașii. Ce mai stai? Sari degrabă în căruțele noastre să te ducem la părinții tăi!

— Nu, nu, a spus femeia al cărui chip în continuare se ferea să-l arate. Nu fac așa ceva! Eu sunt bine acum. Soțul meu este bun și iubitor și am doi băieți cu el. Am aici viața mea și este tare frumoasă. Dar am o rugăminte mare la voi.

— Atunci spune.

— Vreau doar să mergeți în satul meu să dați de știre la părinți. Vă rog eu, doar atât să le spuneți, că nu am murit și că sunt fericită!