Orice autor bun, cu instincte narative ascuțite, știe că nu trebuie să forțeze membrana subțire care separă verosimilul de incredibil pentru ca aceasta să pocnească, ci să pună suficientă presiune încât să crape natural, permițându-le celor doi poli ai tramei să se contopească lin, fără "cocoloașe". Asta izbutește de-a dreptul spectaculos Roxana Ruscior în "Diavolul din Freisetzburg" (Ed. Litera, 2023).

Și când scriu spectaculos, mă refer la patru forțe care se armonizează în fluxul epic ca într-o instalație petrochimică: 1) suspansul de dark policier; 2) cadrul epocii; 3) ipoteza supranaturală; 4) distilarea informației documentare.

Toate acestea sunt polarizate în jurul unui lagăr nazist pur ficțional: Freisetzburg. O decizie deșteaptă: de-a proiecta acțiunea într-o topografie concentraționară imaginară, fiindcă eviți astfel morbul reconstrucției istorice, fie el și-n doze mici, pe care ar l-ar fi implicat, bunăoară, folosirea Auschwitz-ului sau a Dachau-ului, fabrici ale morții cu o vastă bibliografie, deci susceptibile de-a sufoca textul prin exces de realism istoric.

Or, în cazul de față, Roxana Ruscior creează un lagăr credibil (de fapt, un soi de genotip al sistemului penitenciar nazist) doar din aluziile germanice ale toponimului, dintr-un calup de detalii verificabile științific alese pe sprânceană, din diverse jocuri terifiante de putere (pe alocuri în stil nazisploitation) și mai ales din efectele de horror supranatural, prin care prelucrează diverse fantezii de genetică socială din imagologia hitleristă. Suficiente ingrediente cât să obțină un page-turner zdravăn, care îți reamintește ce minunății poate izbuti suspansul atunci când este tratat cu seriozitate și nu cu ghidușie experimentalistă. Cam cum face Harry Mulisch în mini-romanul său excelent "Siegfried", în care, utilizând tonalități de horror psihologic à la "Rosemary’s Baby", închipuie o biografie alternativă a lui Adolf Hitler, aceea în care are un copil cu Eva Braun.

O altă alegere inteligentă este și tipul de arhitectură care domnește peste peisajul concentraționar: un castel. Spațiul ideal al ocultismului nazist. Și nu orice castel, ci Wewelsburg, care a fost unul dintre locurile favorite de reuniune ale mahărilor din SS, devenind după Al Doilea Război Mondial un dozator de teorii conspiraționiste al extremei-drepte. În turnul nordic al castelului, există un ornament cu o roată solară: "Soarele negru", care avea peste ani să fie integrat și-n simbolistica grupărilor neofasciste și alt-right. Romanul Roxanei Ruscior disecă și genealogia acestui simbol.

Încă ceva: nostalgicii jocului "Escape from Castle Wolfenstein", printre care mă număr, vor avea parte de-un răsfăț pe cinste.

Și încă ceva: într-o literatură română contemporană (mă refer strict la proză) vrăjită prea des de bătutul apei în piuă, fie prin abuz de verosimilitudine cotidiană, fie prin introspecții haotice la persoana I, fie prin microrealități spânzurate de stilul indirect liber, "Diavolul din Freisetzburg" are ceva din the good old days – de la compoziția personajelor și până la tangoul ireproșabil dintre formatul diaristic și narațiunea la persoana a III-a; are un șarm discret al vremurilor în care naratorul se topea în poveste și nu povestea în narator.