nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Te iubesc dacă nu mori

În starea în care este acum, când și mama ei de-abia s-a dus, Dorinei îi fuge gândul de la sicriul de lângă ea la altul, ca și când ele s-ar plimba printre stații. Parcă vede și morminte la drumul mare, parcă este și-un cimitir supraetajat, cu niște cruci mici, de lemn scorojit. Vede și anunțul din ziar cu decesul Alexandrinei, mama amărâtei de Georgeta, moarta care a fost pusă la vânzare. A trecut ceva timp și poate n-ar fi rău să se ducă totuși într-una din zile s-o viziteze pe vecina ei Georgeta, acolo unde este. Că uite, și ea a rămas singură așa cum e și sufletul ăsta chinuit al fetei. Oare chiar a făcut bine că a dat-o pe mâna poliției? Acum nu mai e așa sigură.

*

Georgeta, vecina Dorinei, începuse să bea. Gurile rele spuneau că se și droga uneori. De muncit, muncea ici și colo. Bani nu mai avea și într-o zi i-a venit ideea salvatoare. Când a trebuit să dea socoteală pentru ce făcuse, a venit disperată la Dorina. Voia să fie ajutată, că doar Dorina o scosese și din alte necazuri. Trebuia s-o scoată și acum la capăt, deși de data asta știa că o făcuse lată. Și uite, acum e obligată să fugă departe. Ajută-mă, că dacă nu, o să fac închisoare, a strigat disperată.

Dorina se uită la ea cu ochi mari. Nu-i de-ajuns că de-abia a murit mama fetei , tanti Alexandrina, acum are iar alte necazuri. Ființa asta tot timpul dă de belea. Când i-o veni mintea la cap și când o s-o mai lase-n pace? De cîte ori nu și-a zis în sinea ei să n-o mai ajute. I-a întins de câteva ori o mână de ajutor, n-a așteptat niciodată să i se plătească bunătatea, zicea că așa e creștinește, că, cine știe, poate și ea o avea vreodată nevoie de ajutorul cuiva și ce bine-ar fi să-l primească necondiționat. Deși, poate totuși orice ajutor ar trebui plătit cândva. Nimicul ăsta pe care-l simte îi găurește sufletul ca o pasăre care găurește noroiul cu ciocul. Pe Georgeta o credea o oaie rătăcită, dar își zicea că nu e fată rea, că n-ar fi în stare să facă rău nimănui. Poate doar maică-sii, care, Dumnezeu s-o ierte, n-a prea știut cum s-o crească. A fost prea bună cu ea și de-asta fata, mai târziu, a început să aibă un caracter aberant. Adică să mai bea și să-și tapeze mama de bani. Bani pe care bătrâna îi dădea fără să crâcnească. Și fata profita, că așa-s unii copii, profită cât pot de părinții lor. Mai ales de mame. Dar acum i-e milă rău de ea, că a rămas singură pe lume.

Mama mea a murit acu’, da’ eu am omorât-o de mai-nainte, silabisi Georgeta grav ultimele cuvinte.

Dorina voia să-i spună că e cam târziu pentru regrete, că mamă-sa i-a răbdat multe, dar că nu trebuie totuși să se învinovățească de moartea ei și s-o aibă pe conștiință. Tanti Alexandrina a murit că s-a înecat cu nenorocitele ălea de oase de pește și nici vecina, care era lângă ea, n-a putut s-o salveze. Dacă ar fi murit de inimă, ai fi zis că s-a adunat în timp supărarea din cauza fetei ei, care ar fi doborât-o, în final. Ce vrei să spui, fato? Nici la spital n-au mai avut ce-i face. De murit, a murit ieri, cum să fi murit mai înainte? Tu n-ai a face cu moartea ei. Ai tu altă vină... Georgeta o privi pe Dorina ca pe un animal care n-are cum să înțeleagă graiul oamenilor. Își făcu o cruce ca și cînd s-ar fi închinat la un bolovan negru. Se simți pentru prima oară cu un centimetru mai înaltă pentru că Dorina nu pricepea un lucru evident și c-o dădea pe sfaturi îndoielnice. Ce-i greu de înțeles, mama ei mai murise o dată. Cum să-i întărească oare convingerea vecinei, că știe și ea că prima oară n-a murit, ci doar a ajutat-o să fie moartă? Ea a mai avut dreptul la respirație până ieri. Dar Georgeta îi zice că a făcut-o ca să-și protejeze propria existență. Că dacă maică-sa era rezonabilă, ea scăpa de felul ăsta de a acționa, de felul ăsta greșit în care i-a lătrat femeii somnul de veci. Dar cine se gândea atunci? Ea tot credea că maică-sa o să trăiască suta de ani, chiar dacă nu mai ieșea din casă mai deloc. Și tocmai de-asta, că nu se vedea aproape cu nimeni, i-a venit ideea. Dorino, acu câteva luni nu mai aveam bani deloc. Nu mai lucram la familia Constantinescu, mă dăduse afară. Nu-ți spun de ce, făcusem ceva urât. Am vrut să muncesc pân alte părți, da nimeni nu m-a primit. Bani împrumut nu mai pupam de niciunde, mama mă-sii, cin să-mi dea, că și-așa aveam o grămadă de datorii. Acu mi-am mai revenit cu banii, mi-am plătit și datoriile. Știi că m-au angajat la firma aia să fac curățenie. Atunci m-am certat cu mama. Zicea că n-are bani, da’ io știam că avea.

Știa ea c-avea, când de multe ori n-avea ce pune pe masă? Ea știa doar că-i trebuie bani pentru băutură. Ori poate că pentru fii-sa tanti Alexandrina mai păstra câte ceva de-ale gurii, da știa că bătrâna ei mamă avea zile când răbda de foame. N-avea, Georgeto, că venea pe-aici și pe la alții să-i dăm măcar niște pâine. Îi dădeam noi și alți vecini ceva de mâncare și ceva bani, că tu îi luai de multe ori și pensia, de nu mai rămânea cu nimic, murea de foame.

Fata avu un gest brusc al mâinii, ca și când ar fi vrut să îndepărteze rapid aerul. I-auzi, deci maică-mea mai ieșea din casă și io nu știam. Lasă asta!... Atunci, în ziua aia când m-am certat cu asta bătrână, m-am gândit cum să fac rost de bani, că am văzut că de la ea nu era chip să-i scot. Aflasem io că pentru îngroparea părinților se dă un ajutor de niște mii de lei. M-am dus la Primărie și le-am zis că mama a dat ortu popii.

Dorina își făcu lent o cruce mare și ridică ochii la cer a îndurare. Ești nebună, de ce-ai făcut asta? Pentru niște bani nenorociți? Și ce era să fac Dorino? Nu mai aveam deloc și nici mama nu-mi dădea. Ce nu pricepi? Măi fato, chiar n-avea, ți-am zis , de câte ori să-ți spun? Tu știi doar că ție-ți dădea tot ce-avea. Ei da, bine că știi tu mai mult ca mine. Da hai, lasă asta!

Nu-i plăcu deloc felul în care a repezit-o Georgeta, însă Dorina lăsă pe seama stării de surescitare în care se afla. Da când ai declarat moartea ei la Primărie, nu ți-au cerut certificatul de deces? Ba da. Și l-am dat. Că am fost înainte la doctorița Mihăileanu, aia care-a plecat tot cam pe-atunci în Germania sau în Anglia, dracu’ s-o ia, că mai bine nu mi-l mai dădea! I-am zis de mama c-a murit. N-a venit să vadă dacă s-a prăpădit, a mers pe-ncredere, mi-a dat fără probleme certificatu’ ăla, afurisita de femeie! De lene n-a venit și că știa c-o să plece din România, ce-o mai durea pe ea. Că uite, din cauza ei am dat io acu de belea. M-a întrebat că ce-a avut de-a murit mama. I-am spus că a căzut așa dintr-odată, din picioare. Că a vărsat sânge pe gură, că io am pus-o în pat, am pălmuit-o, i-am pus oglinda la gură și nu se aburea, chestii din astea, știi și tu... Și ea a zis că e atac la creier. Vrei să zici accident vascular cerebral, completă Dorina. Așa, așa! Și pormă m-am dus cu certificatu’ și mi-a dat ajutoru ăla de bani. Cu banii ăia m-am mai cârpit. Dup-aia am mai căpătat și de lucru și acu o duc mai bine cu banii, că tot nu mai pot să cer alții.

Vocea Georgetei se mai domolise, vorbea mai clar, mai puțin răstit și parcă și Dorina se mai calmase. Păi înmormânteaz-o creștinește, măi Georgeto, cine nu te lasă? Da să știi că ce-ai făcut tu nu-i bine deloc. Ăia de la morgă nu mă lasă, fir-ar să fie! Am cerut de la ei să mi-o dea pe mama, da’n acte mama-i moartă de mult. A zis că nu mi-o dă și io n-am mai cerut-o, n-am mai insistat, că știam de ce. Și ce-o să faci acum? Păi aia e! Că de-aia am venit la tine, să-mi spui ce să fac. Tu m-ai mai ajutat și-altădată la necaz.

De data asta Dorina simte că trebuie să-și vadă de treabă. Ba mai mult, ar pune-o la pământ pentru ticăloșia ei. Măi, faaato! Acu e altceva, n-am cum să te-ajut. Ce-ai făcut tu e foarte grav și urât. Da tanti Alexandrina trebuie îngropată așa cum se cuvine. Știi la ce mă gândeam, Dorino? Să pun în sicriu niște pietre grele și mari, adică niște bolovani, găsesc eu pe la râu pe undeva, geanta și alte lucrușoare de-ale ei, cum ar fi o rochie și niște pantofi și niște ciorapi, ceva acolo, să bat capacul de la sicriu în cuie, să nu poată nimeni s-o vadă că zic c-așa mi-a dat-o ăia de la spital și gata, scap de necaz.

Fata asta a alergat să-i întâmpine moartea mamei, prea a coborât în adâncuri, își zice Dorina. Doamne, cum poți să faci așa ceva? E păcat de Dumnezeu. Gândește-te puțin. E mama ta, o lași în continuare la morgă? După ce-o-nmormântăm, mă rog, nu pe ea, pe sicriul ei cu toate cele în el, o să fug rapid în străinătate, nu știu pe unde, văd io. Mă duc unde-oi vedea cu ochii. Și voiam să-ți zic ție că după ce plec, tu să te duci la morgă să spui adevărul cu ce-am făcut io și...asta e. Dacă fug, nu mai are ce să-mi facă. Și tu spui că ți-am zis după înmormântare de tărășenia cu mama și imediat dup-aia am plecat făr să-ți spun nimic înainte, făr să te-anunț, care va să zică. Și s-o-ngropi a doua oară, că nu mai are cin s-o-ngroape, știi că doar pe mine m-avea. M-ajuți, nu? Că tu ești bună, Dorino, și m-ai scos din multe. Pormă nu mai vreau nimic de la tine că tot plec departe. Măi afurisito, tu chiar crezi c-o să stau în fața sicriului gol și s-o plâng pe biata tanti Alexandrina ca și când ar fi în el? Ca și când n-aș ști nimic? Și tu cu ceilalți să faceți la fel? Adică să facem circ, să ne batem joc de maică-ta? Păi m-ar bate Dumnezeu pe mine mai ales, că pe tine te-a bătut deja bag seama. Uite ce facem. Îl chem acum pe frate-meu, pe Sandu, care e-n camera de sus, te luăm frumușel de mână și mergem la Poliție să povestești acolo tot. S-ar putea ca judecătorul să nu considere prea grav ce-ai făcut și poate scapi ușor, auzi tu?

Sandu era însă deja în capătul scărilor. Auzise destul cât să înțeleagă ce se întâmplase. Georgeta se repezi spre ușa de la ieșire, dar Dorina o apucă de mână iute, iar Sandu îi prinse cu putere brațele, imobilizând-o. Se zbătu puțin, dar până la urmă cedă, nu fără să scoată din gură o grămadă de vorbe grele.

Alexandrina a fost scoasă de la morgă. Vecinii și Dorina i-au făcut înmormântarea la care s-a adunat lume ca la circ, pentru că vestea făcuse înconjurul orașului.

*

Dorina își scutură capul și respiră adânc, sufocată parcă de întâmplarea asta urât mirositoare. Privește lumânările aprinse de la căpătâiul mamei. Ar vrea să deschidă sicriul, să vadă ce-o fi în el. Poate că e gol, ori cu altceva. Poate înăuntru e altcineva. Dacă totuși acolo o fi vreunul care ar vrea s-o arunce și pe ea afară din viață? Așa, ca un blestem post-mortem. Cineva care-a trăit mai mult decât o viață, care-i stă rănit în coaste și-a fost în stare să moară de două ori. Sufletul îi este ca și când o mâna s-a vârât în el și l-a întors pe dos ca pe-o mănușă. Privirea îi rămâne pironită pe coșciugul care parcă se deschide și din el iese o lumină învăluită în fum. Îi este frig. Un frig de femeie însingurată. Începe să spună în gând ceva care seamănă a rugăciune, în timp ce sicriul și crucea sunt luate, iar ceilalți se risipesc care încotro.


Cătălina Hașotti