nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Timpul suspendat

Bogdan Boeru, Ioana Bîrjan, Florin Dochia, Roxana Ruscior, Narcis Amariei, Neil MeGregor, Mircea Cărbunaru, Monica Aldea, Bianca Zbarcea, Camelia Alina Popescu, Veronica Baciu, Georgiana Gabriela Fodor, Teodora Bălan, Anamaria Lupascu, Camelia Mitu, Lucia Alexandra Brînaru, Alina Karina Nițu

Noua literatură. Flash

Nr. 175 / 29 august, 2023

Bogdan Boeru

Omul de lângă mine se pregătește să arunce bila. Mă întreb dacă să latru în momentul când o va face. Ce se poate întâmpla? Ratează sau nu. Dacă ratează, o să se enerveze, o să mă înjure, o să arunce cu ceva după mine. Probabil o să mă lase să adorm flămând. Dacă nimerește, atunci o să fie convins că lătratul meu i-a purtat noroc. Ce bine dacă ar mai exista și o a treia posibilitate! Dacă bila ar rămâne suspendată în aer, cumva în afara timpului... Asta i-ar uimi pe toți. I-ar scandaliza? Nu cred. De fapt, cred că le-ar tremura genunchii. De undeva, din spatele cugetării, o voce le-ar spune că e firesc să asocieze lătratul meu cu teribila întâmplare și mă vor privi pieziș, apoi îmi vor atribui puteri supranaturale și (Cine știe?) poate că mă vor venera, fiindcă lucrurile ce sfidează înțelegerea omenească nu pot fi decât rezultatul unor forțe care sfidează înțelegerea omenească. Nu de alta, dar ei mă știu drept un câine mut.


Ioana Bîrjan

Și noi avem viață, nu-i așa? Dar uită-te la ei, cum își concentrează atenția asupra lucrurilor acelea, pe care le numesc, cum era oare? A da, bi-le. Nu se gândesc o clipă că acela ar putea fi un ultim apus de soare pentru ei. Clipa... asta fac ei acum, cu ochii ațintiți asupra rotocoalelor roșii. Încearcă să trăiască clipa fără a rata nicio lovitură. La fel de repede pot pierde totul. Și totuși, continuă cu zâmbetul pe buze. Noi ce am mai putea spune? Bietul câinie a pierdut la rândul său ceva, atenția jucătorilor prinși într-o competiție de relaxare, spun ei. Dar noi ne dăm seama cât de mult se macină pentru un joc stupid. Noi ce să mai mărturisim? Curând vine toamna, mirosul ei se simte deja în aer. O să ne schimbăm, iar la iarnă... Atunci jocul încetează tu totul. Oameni, animale, plante. Totuși, pentru noi timpul e altceva, e un amic care ne vizitează arareori și pleacă fără a lăsa urme prea adânci pe trupurile noastre, cel puțin, nu imediat. Cât despre ceilalți... Nu sunt norocoși cu toții. Unii suntem doar copaci, dacă e bine sau rău, numai Cerul o știe...


Florin Dochia

Pe plaja îngustă de la Étretat, ne făceam plimbarea de seară. Locuiam la Le Tilleul. Era liniște, fluxul lovea stâncile înalte; șase bătrâni jucau petanque pe nisipul aspru, aproape tăcuți, uneori o exclamație când aruncarea era chiar lângă bila de lemn. Mirosea a flori de tei, briza aducea aroma peste terenurile de golf. Te luam de mână, tandru, și mergeam până la casa Maurice Leblanc, părintele lui Arsène Lupin, în rue Guy-de-Maupassant, nr. 15. O siluetă se ghicea, parcă, la balconul din dreapta. Sau era numai o umbră a lui Marius Borgeaud. La întoarcere, fără vreun motiv, câinele lătra.


Roxana Ruscior

Parcă sunt în sevraj fără el. Fiecare respirație, fiecare clipire în lipsa lui sunt un chin și tot ce îmi doresc este să se termine cât mai repede. Indiferent cum. Omul ăsta fără inimă, fără suflet și fără conștiință îmi ocupă mintea clipă de clipă. Oricât de rău ar fi el, eu sunt și mai rea, pentru că îl doresc. Nu, nu îl doresc! Am nevoie de el. Dar tot ce a lăsat în urma lui sunt amintirile. Și un joc stupid, cu bile.


Nomad de Narcis Amariei

Pregătește-te! În următoarea viață te vei naște orb! Vocea oraculară îi stăruia încă în minte, iar visul îl urmărise toată ziua ca o umbră. Se făcea că locuia în cărți, că era un om transparent pentru el însuși și invizibil pentru cei din jur. Era azvârlit dintr-o ficțiune în alta, de îndată ce cartea era isprăvită de cititor. Un nomad perpetuu, trezit brusc, de fiecare dată, în altă poveste. Doar că, înainte de marea trecere, aluneca, inevitabil, în purgatoriul unei lumi încremenite. Devenea, nu se știe cum, prizonierul unei pânze pictate. Se trezea în cele mai nefirești ipostaze, alături de oameni pe care deși nu îi cunoștea, îi simțea foarte aproape, ca și cum împărtășeau în loc de sânge, aceleași culori. Simțea încremenirea acelui timp suspendat, dar într-un mod absolut inexplicabil, lumea din jurul său era în mișcare. Totul dura doar câteva secunde, nu mai mult, apoi, de nicăieri, venea acea năucitoare senzație de deja-vu și iată, era el, tot el, dar de fiecare dată altul. Stătea acolo în picioare și privea la cei patru bărbați absorbiți de joc, încrâncenați, tăcuți, totuși, ca la un priveghi, atenți să nimerească bila colorată, ca și cum întreaga lor existență depindea de acest lucru. Cumva, jocul îi anestezia, le arunca în uitare suferința. Scena îi era familiară. Un val de căldură îl cuprinse. Se simți ciudat, ca și cum sufletul i s-ar fi umplut de petale de trandafir. Își pipăi instinctiv pieptul și contrariat simți voluptatea unor sâni de femeie. "Se ridică și ieși la fereastră. Se uită în jos, la strada acoperită de gunoaie, la oamenii care strigau și cântau. Apoi își ridică privirea spre cer și îl văzu complet alb. Mi-a venit rândul, se gândi. Spaima subită o făcu să-și coboare ochii. Orașul era încă acolo."


Suprimare de Neil McGregor

Umbrele nasc oameni. Oamenii sunt unghiuri care opresc lumina. Lumina oprește timpul in loc.

Bilele lor sunt rotunde. Se lovesc unele de altele cu scântei seci. E un joc să lovești ceva rotund de altceva rotund și scânteia să fie un unghi care să îți zgârie privirea.

Unghiurile sunt umbre singulare. Eu am patru umbre. Mă uit fascinat cum toate se unesc intr-o singură culoare. E același ocru cu care mă desenau pe pereții peșterilor.

Daca adun umbrele fac un cerc complet, o sferă cu care pot lovi alta sferă, pot aduce peretele unei case până dincolo de mine și se consideră că am câștigat jocul. Mai am nevoie de sfere, mai am nevoie de niște unghiuri, aștept umbrele astea să își termine demonstrația de neîndemânare, le adun pe toate și mă întorc. Mi s-a pleoștit o ureche, mă întoarce pe dos universul de foame.


Boules de Mircea Cărbunaru

Simt bila rece în palmă, o cântăresc balansând expert antebrațul. Nu vreau să par un ageamiu, nu în fața lui Algernon care îmi urmărește orice mișcare pe sub pălăria lui șmecheroasă, de culoare portocalie. Ticălosul zâmbește ca și cum știe deja că voi greși. Eu nu ratez des, dar când îl văd stând cu mâinile în buzunar până la coate și atât de relaxat simt că înnebunesc. Așa câștigă mereu jocul. În școala era la fel, premiant și arogant. Ba nu, premiant, arogant și norocos. Îmi sufla cu câteva zecimi premiul întâi pe clasă și Dumnezeu știe cât toceam să fiu cel mai bun. Mama a murit în ultimul an de liceu, iar tata s-a luat de băutură și… gata, n-am mai avut bani pentru facultate. Ce era să fac? Am rămas în orășelul ăsta mic și prăfuit. Așa gândeam eu că voi scăpa și de Algernon. Norocos cum îl știam intra la facultate și paf, dispărea din viața mea. Dar ți-ai găsit, a renunțat și el la facultate, așa, din capriciu, fără să aibă vreo problemă. Parcă se ținea după mine, cumva agățat de destinul meu nefericit. Eu m-am angajat la un magazin de vinuri, el la o băcănie cunoscută din centru. Păream la fel... Privesc din nou înspre terenul de joc. Nu pot să nu văd zâmbetul încrezutului. "Scrofița" albastră este în spatele a trei bile lipite una de alta. Dacă o lovesc pe prima, ajung ultimul. Așa că aleg curajos să fac un carreau, să lovesc bila azurie și să ajung în prima poziție. Îl văd cum se scărpină între picioare și cum scuipă în nisip, în fața lui dar în direcția mea, ca și cum mi-ar fi spus că îl doare fix la trei metri de locul mâncărimii. Cât tupeu are în el. În locul lui mi-ar fi fost rușine să ridic ochii, mai ales după cât rău îmi făcuse. Eram de jumătate de an cu Eloise, o roșcată frumoasă, timidă și pistruiată, dar îmi plăcea fiecare pistrui de pe nasul ei delicat. Lucra la o croitorie. Nemernicul ne văzuse împreună, fericiți și avea același zâmbet parșiv. A așteptat până ce Eloise a intrat în băcănia din centru și, cu tupeul ăla de nezdruncinat, mi-a suflat-o. A doua zi eram din nou singur. L-am urât. Însă un singur lucru mă mai bucura, chiar dacă era o plăcere modestă și nevinovată: Boules, jocul cu bile. Eram cel mai bun la asta, apoi a venit el într-o sâmbătă dimineața, la fel ca acum, cu pălăria șmecheroasă pe ochi și cu zâmbetul ăla defect pe buze. Se agăța din nou de existența mea ca un parazit lacom. Ca de obicei, Algernon mă obliga să fiu mai bun ca el și să lupt pentru asta. N-avea nici un sens o luptă surdă pentru ceva care îmi făcea plăcere și mă relaxa. Încerc să mă concentrez din nou la joc. Strâng bila între degete și întorc palma în jos, ca o gheară crispată. Duc brațul în spate și mușchiul umărului se încordează. Este punctul în care jocul devine eternitate prin posibilitățile lui nesfârșite. Strâng din dinți și clipa zboară odată cu bila de metal. Ceilalți urlă. Pălăria portocalie cade în nisip pătată de sânge. "Ce accident grozav" se miră toți, la unison.


The return de Monica Aldea

Richard se întorsese în Springfield hotărât să-și schimbe trecutul. Coborî precipitat scările clădirii care găzduia în prezent un luxos hotel. Știa că în subsol avea să găsească tabloul, revenise aici unde se întâmplase totul pentru a schimba decizia de atunci. Studiase enorm pentru asta și se simțea pregătit.

Găsi tabloul, îndepărtă stratul gros de praf, și fixând cu privirea cele 5 bile din colbul drumului, intră într-un fel de transă, murmurând ca-ntr-o incantație - "Cinci simțuri, aleg miros/ Nu lua bila de pe jos/ Jocul nu l-ai cunoscut/ Intoarce-te în trecut/ Doar tu știi ce-i de făcut".

Totul se derula identic...revenise în acea zi, exact în același loc, lângă hambar; dintre cei 4 camarazi, 2 stăteau mai aproape de bile, iar ceilalți se apropiau și ei. Doar Collin se detașa prin mersul lui săltat, inconfundabil. La fel ca atunci, întocmai ca în tablou. Numai că de această dată Richard era decis să nu mai aleagă el primul, astfel avea să îndrepte totul.

Deodată zări câinele! Nu, nu e cu putință - își zise Richard. Oare am nimerit o clipă mai devreme sau puțin după? Sunt absolut sigur că în acea zi eram doar noi 5 aici.

"Câine...miros/ Nu lua bila de pe jos".

Acum înțelegea, câinele stricase totul...animalul aparent inofensiv îl determinase în trecut să ia primul bila și din acel moment soarta-i fusese implacabil decisă. Se simțise și atunci privit, dar nu mai avusese timp să priceapă de către cine. Cel care alegea primul își pecetluia destinul definitiv. Aflase asta într-un mod crunt. Dar lucrurile nu aveau să rămână așa-tânărul student pasionat de regresiunile temporare, sfidând chiar imposibilul, reușise să revină în trecut, să-și dea o nouă șansă. Cu toate riscurile, pe care de altfel le intuia! Dar nu era momentul pentru reflecții.

Deși se simțea tot mai secătuit de vlagă, își impuse să rămână neclintit, ignorând privirea pătrunzătoare a câinelui. Sub nicio formă nu va mai ridica el prima bilă! Și știa deja că cel care urma să o facă va fi Collin.

Richard îi privi pe camarazii săi și fredonă pentru sine:

"Cinci simțuri, aleg miros/ Nu lua bila de pe jos/ Jocul nu l-ai cunoscut/ Ce-ai avut nu ai pierdut/ Rămâi acum în trecut".


Joaca de amiază de Bianca Zbarcea


Ia uite-i și p-ăștia cum stau și se uită la bile de parcă așteaptă să iasă pepeni! Eu dacă insist cu mingea, mai îmi iau și-un șut, dar dacă fac ei grup și iau distanță, cugetând la nemurire, o fi totul numa’ bine. M-aș duce să înșfac o bilă, așa de-al naibii, să văd ce fac. Că acuma pe soarele ăsta, bat pariu că unu’ n-o să m-alerge! Mai dă-i încolo de ciudați, că parcă-s gândaci de bălegar. Conduc lumea la vale, călare pe putoare, dar apusul mi-i prinde răi, degeaba, iar eu adorm flămând.


Camelia Alina Popescu

Scheunatul bine cunoscut îi făcu pe toți să-și ridice și întoarcă capetele rupând parcă tăcerea ce-i împiedicase să înceapă vorba până atunci. Răsuflând adânc și încercând să nu pună răul în față încă din prima clipă, Dinu își lovi încet pulpa piciorului privind cum Azor se îndreptă încet și ascultător înspre el. Dinu se lăsa încet pe vine de îndată ce băgă de seamă că de zgarda lui Azor părea să atârne o bucățică de hârtie rulată atât de subțire. Reușind s-o elibereze cu grijă având grijă să nu rupă și șifoneze nimic Dinu își reașeză încet pălăria în timp ce ochii îi treceau în viteză peste fiecare rând așternut pe foaie.

—Necazuri șefu se auzi deodată de undeva din spatele lui Dinu în timp ce palma mare a lui Barbu i se așeză pe umeri

—Solzi, vorbi Dinu ca și când până și rostirea acestui cuvânt i-ar fi făcut frică. Adela a zis că de data asta n-am mai putut-o împiedica pe afurista de Chiajna să le găsească în așternuturile pe care le-am împărțit azi noapte.

—Eu ți-am zis-o șefu. Încă de la început și cât se poate de tare și răspicat. Focurile femeilor din hanuri sfârșesc prin a te arde cu totul. Afurisiții de brăileni! Dacă nu li s-ar fi schimbat traiul de când cu vânzarea mărgelelor și perlelor pe care neamul nostru al știmelor le aduce atât de des la suprafață îi credeam și înțelegeam însă așa... mormâi Barbu vrând parcă să-și verse toată furia atât de proaspătă asupra scuipatului pe care îl apăsa vârtos cu vârful pantofului de lac

—Să nu zicem "hop" mai înainte de a fi sărit vreun pârleaz Barbule. Am să-i vorbesc Adelei ca să le pot desluși pe toate. Tu vezi să nu fi băgat deja doamna Chiajna vreun bărbat în patul ei și să-i fi istorisit deja toată tărășenia. La urma urmei i s-au aprins călcâiele după tine de multă vreme iar dacă oamenii află prea devreme că trăim printre ei de atât de mult timp n-are cum să se sfârșească bine. Ne revedem aproape de miezul nopții la locul obișnuit să vedem ce și cum putem pune cap la cap, sfârși Dinu arânjându-și cu grijă manșeta costumului și zâmbind perspectivei unei noi întâlniri cu Adela.

În scurt timp un grup de bărbați în costume simple de culoare neagră cu capetele ascunse de pălării de catifea de aceeiași culoare părăseau parcul ca și când n-ar fi fost acolo niciodată în timp ce un câine părea să-și fi adjudecat din nou binecunoscutul loc din față.


Veronica Baciu

Mă zăvoram în spatelor ușilor, mă asiguram că toate draperiile sunt trase - un soi de camuflare și în același timp o plasă de siguranță. Puteam acum să mă cufund în întunericul greu al nopții, să aștept până și cele mai mici zgomote să înceteze...urma tăcerea, suspendarea între nimicul din afară și golul din mine.

Noaptea devenea o ființă bizară, greu de stăpânit. Nopțile nu semănau nici cu cele din copilărie, nici din adolescență, nici cu arșițele din tinerețe, erau un fel de coborâre spre limita ființei. Mi se făcea frică de lume și chiar de viața pe care-o port pe umeri ca și cum aș purta zalele unui lanț mult prea subțire, prea fragil. Mi-era greu să trec noaptea, să mă cufund și s-o străbat cu visele alea tulburi în care rătăceam mereu prin orașe necunoscute.

De ce trebuie să cunosc toate adâncimile și toate trădările pe care ți le poate dezvălui o noapte? Despicam tot ce trăisem în frânturi ce nu erau dispuse să semene unele cu altele și atunci credeam că dimineața n-o să mai poată veni niciodată. Înțelesurile nopții erau dezarmante. În afara singurătății depline constatam nodurile dureroase, nevindecate, ale durerii. Nu erai decât tu, singura pavăză, reper, pe o câmpie întinsă, tulbure și nesigură.

Camera era ca un acvariu în care pești minusculi se ridică la suprafață, cu gurile căscate lacom după oxigen. Și aș fi stat lungind clipele, aproape fără nici un gând, dacă nu mi-ar fi fost teamă că, ferestrele dând direct în stradă, cineva ar fi putut să-mi strice intimitatea. A dracului chestie, omul nu mai e chiar niciodată liber, liber de tot? Decât atunci, ultima dată...și pentru totdeauna?

Simțeam cum propria-mi imagine se micșora, se micșora tot mai mult, devenind o scamă scăpată cu nonșalanță pe undeva, de la înălțimea ocupațiilor zilnice ce omorau lumea, o îngropau în importanță. Zilele mele nu se mai așază una peste alta, ci vin ca o vâltoare, răscolindu-mi sângele prin vene, e o agitație și o revoltă continuă împotriva frumuseților și desfătărilor pe care i le-am smuls, dar și a tulburărilor pe care le-am sustras aerului în repetatele asalturi asupra realității. De vreo câteva zile, cum vine seara mă las târâtă într-un somn ca o plasă ambiguă, înșelătoare. În starea premergătoare, ca-ntr-un dans inițiatic, îmi fac cele mai triste și minimaliste scenarii, un fel de reverii la limita subzistenței.

Ies în dimineața de toamnă, pregătesc cafeaua pentru amândoi. Trecând dintr-un corp în altul al clădirii văd jalea de frunze căzute peste noapte, lipite de pavajul curții. Sunt multe, ca o renunțare totală. Iarna e aproape. Fac cafeaua cu ochii pe mușcatele pe care frigul le-a prins înflorite - sunt atât de frumoase! O secundă mă gândesc că astăzi mă așteaptă o solicitare în plus. Alung gândul, decupez doar cele două ore pe care le am la dispoziție. Vreau să nu le ocup cu nimic, privesc pe fereastră sorbind din cafea.


Georgiana Gabriela Fodor

Viețile noastre se scurg prin site invizibile. Doar un pas și te oprești. Un semn, două, o sferă la apus, câteva calcule. Îl cauți. Ar putea fi oricare dintre ei. Costumul și pălăria sunt accesorii pentru un spectacol al confuziilor. Doar tu îi vezi esența. Citești prin urmele de alb, deși el se mișcă tot timpul multiplicându-se. Unul, doi, trei, patru, cinci și dispare. Sferele se șterg fără urme. Ajungi acasă, obiectele și toate lucrurile tale devin vizibile, valoroase. Îți speli mâinile numărând fiecare picătură. Odată cu ele te scurgi în esență.


Blocaj atemporal de Teodora Bălan

Nici nu știu de când sunt aici, în micul meu univers sferic. Tot ce cunosc sunt umbrele oamenilor care aleargă în jurul meu cu viteze indeterminabile, în timp ce eu sunt aici, blocată în spatele învelișului dur al bilei mele protectoare. Toți se îndreaptă spre viitor cu pași siguri și repezi. Eu? Mă rostogolesc necontrolat la fiecare bătaie a vântului și sub acțiunea picioarelor celor ce aleargă. Se mai opresc, uneori, câțiva oameni și se uită la mine. Nu știu pentru cât timp mă privesc: pare o veșnicie și o secundă în același timp. Cert e că ei nu văd decât acel exterior dur, iar eu îi văd de aici, din interior, și nu pot face nimic.


Anamaria Lupascu

S-a întâmplat așa: London privea ca de obicei pe fereastră și avea sentimentul că ceva din ziua aceea îi este foarte cunoscut. Afară era o lumină din aceea de toamnă, pe care nu o poți confunda, care face ca blocurile de vizavi să pară mai aproape și mai tăioase. Mami așeza lucrurile în dulap, iar tati moșmolea ceva într-un sertar, când a intrat Dinu, în grabă, și a întrebat în gura mare "Ce este timpul?!"

Și, atunci, mami s-a întors cu un aer profesionist și a zis :"Timpul este…" după care s-a oprit brusc din ce făcea. Și-a căutat încurcată cuvintele pe care le pierduse, a mai învârtit de câteva ori niște haine pe care le împăturise deja, și London și-a dat seama că Mami …pur și simplu…nu știa ce este timpul! Tati a tras o bâlbâială zdravănă, din care nu înțelese nimeni nimic…Dinu a șters-o rapid, nu era nimic de aflat acolo, și Mami a întrebat mai încet:" Băi! Da’ chiar! Ce dracu-i timpul?!"

Era liniște rău în dormitor când s-a întors Dinu, London bănuiește că a căutat răspunsul în altă cameră (poate are o cutie cu răspunsuri pitită pe undeva), pentru că le-a spus tuturor:" timpul e atunci când se întâmplă lucruri pe care le uiți și de care îți aduci apoi aminte…"

Pfiu! Ce simplu era! Și-a zis London…toată lumea părea mulțumită de răspuns. Oricum, Mami și Tati au răsuflat ușurați, că adică au scăpat și de data asta…

Numai London a început să se neliniștească mai tare, pentru că și-a dat seama că ziua aceea și lumina de toamnă îi amintea de o altă zi de toamnă, identică, în care s-a uitat pe fereastră, și a început să se întrebe dacă nu cumva își petrecea prea mult timp privind norii și blocurile de vizavi, în loc să facă ceva de care să uite și pe care să și-l amintească apoi. Și îi venea așa, să zburde, asta în cazul în care ar fi posibil așa ceva pentru un leneș din specia bradypus…


Camelia Mitu

Există o singură urmă a ființei umane, un singur indicator care să arate că am trăit și existat vreodată - simțirea. Întreaga noastră existență rămâne vie în memoria universului, în sufletul nesfârșit al lumii. Emoțiile noastre răzbat în cosmos, transced cerul și această lume. Toată energia pe care o oferim celor din jur ne va găsi și va reveni înapoi la noi și întreaga lume freamătă de acest dans constant al sentimentelor…

După ce noi nu vom mai fi, va rămâne ceea ce simțim, fluxul nostru de energie, încărcătura noastră emoțională. A simți înseamnă a trăi - acestea sunt cuvintele pe care mi le-a spus cineva, cândva.

Însă ce înseamnă dacă eu… nu simt nimic? Emoțiile mele s-au disipat de mult, a rămas doar un gol fără de margini. Dacă “a simți înseamnă a trăi", atunci eu sunt moartă? Dar ce fel de moarte cruntă este aceasta, atunci când trupul îți este neatins, și totuși înăuntru ai ruine?

Tot ceea ce am simțit vreodată a fost spulberat de greutatea vieții sau de cuvintele nemiloase ale oamenilor. Acum am doar fărâme din ceea ce simt, mici bucăți rotunde.

Dar “ei", oamenii, le-au găsit și pe acestea. Îmbrăcați frumos, elegant, au ajuns la ultima fărâmă din mine înaintea mea. Mi-au găsit cele din urmă emoții, și le privesc cu interes. Acestea stau umile la picioarele lor, lipsite de apărare.

Oare acum în ce mod le vor distruge?

Degeaba mai încerc, nimeni nu mă vede și nu mă aude. Precum o vietate lipsită de glas sunt, un cățel ce poate doar lătra, însă nimeni nu-l poate înțelege și nici nu-i poate descifra sunetele. Am devenit prizoniera propriei mele vieți, iar acum oamenii m-au găsit și m-au distrus definitiv.

“După ce noi nu vom mai fi, va rămâne ceea ce simțim" - mi-a spus cineva, cândva.

Însă eu nu mai simt nimic.


Lucia Alexandra Brînaru

Ce ți-e și cu oamenii ăștia? Toată ziua nu fac decât să se-ascundă. Își acoperă ochii cu pălăriile-alea cu boruri largi, nu cumva să le distingi vreo emoție-n privire. Și se-mbracă toți în negru, "la costum", că așa se cere. Și se uită toți mereu în jos, abătuți, nu ridică ochii din pământ… Și nu asta e problema, ci că nu se uită deloc unde trebuie! Uite-acolo - câte mingi! Unul nu s-ar apleca să ia una de jos și s-o arunce, ca să mai simt și eu ceva adrenalină în viața asta de câine… Sunt prea ocupați, prea plini de ei, prea goi de alții… Unul nu s-ar apleca… Ce ți-e și cu oamenii ăștia?


Alina Karina Nițu

Oamenii din sat se obișnuiseră cu întoarcerea lor în fiecare an, în aceeași zi în care muriseră. Cariera de piatră le adusese moartea după ce minaseră versantul dinspre nord și oamenii i-au găsit sfârtecați și împrăștiați sub bucățile de piatră. Scormoniseră preț de cinci zile, luptându-se cu stoluri de corbi, cu arșița și cu duhoarea. Tot oamenii din sat îi înmormântaseră și le făcuseră rânduielile cuvenite, pentru că niciunul nu avea pe nimeni. Peraud era văduv, Jean și Pierre Dorat erau tată și fiu, iar bătrânul Dorat fusese părăsit de nevastă la scurtă vreme după nașterea băiatului, Miaux trăise numai cu maică-sa până ce femeia își dăduse obștescul sfârșit chiar la răspântia dintre veacuri, iar Sorel nu pusese mâna pe o femeie niciodată. Cum niciunul nu era prea vorbăreț, oamenii nu-i prea aveau la inimă. Cu toate astea, duminica se îmbrăcau cum se cuvine și veneau la biserică. Apoi jucau bile în piața cea mare sub privirile lui Tio, câinele pripășit pe lângă Sorel, singurul suflet vesel din ciudata adunare. Pierise odată cu ei, dar nimeni nu-și mai bătuse capul să-i scoată trupușorul roșcat dintre bolovanii prăvăliți. Posaci și sălbăticiți de singurătate, muriseră precum își duseseră traiul. Și de atunci, în fiecare vineri din ultima săptămână a lui august, se întorceau în piața cea mare, jucau bile cu Tio gudurându-se printre picioarele lor, fără să schimbe vreo vorbă nici între ei, nici cu vreun sătean, iar oamenii, în primii ani îngroziți de întoarcerea lor, cum spuneam, se obișnuiseră și își vedeau de treburi, fâcându-și cruce și atât.

Bogdan Boeru, Ioana Bîrjan, Florin Dochia, Roxana Ruscior, Narcis Amariei, Neil MeGregor, Mircea Cărbunaru, Monica Aldea, Bianca Zbarcea, Camelia Alina Popescu, Veronica Baciu, Georgiana Gabriela Fodor, Teodora Bălan, Anamaria Lupascu, Camelia Mitu, Lucia Alexandra Brînaru, Alina Karina Nițu