poveste bazatã pe o întamplare realã

cu dragoste, lui C. S.

Erau la mare de aproape zece zile, iar mamă-să începuse să i se plângă de la zi la zi că sunt strânși rău cu banii, așa că bine ar fi să mănânce mai puțin și să se zbenguie mai mult, el fiind bărbatul familiei. Parcă numai asta auzea, că nevoile soră-sii erau mult mai mari decât ale lui. Mai mică decât el cu zece ani, trebuia să lase ei din micile lui bucurii. Doar era “bărbatul" familiei. Taică-său plecase de multă vreme, abia de și-l amintea, și, de câte ori îi cerea ceva, îi spunea că nu e treaba lui să-i dea maică-să. Jongla între părinți și asta îi mistuia sufletul său tânăr gândindu-se că, atunci când el o să fie mare, va avea toate cunoștințele de “așa nu" și-și va întemeia familia potrivită, cu copii mulți și buni, cu mamă iubitoare de copii nu ca el, aruncat de colo, colo. Noroc cu bunicii care-i arătaseră toată dragostea care lui îi lipsise. Învața bine, că avea capul bun, normal, din familie de profesori nici n-avea cum să fie altfel.

Cu gânduri asuprite, după micul dejun și ăla luat pe fugă, în căbănuța mică și deja încălzită de soarele diminețîi, spuse mamei peste umăr:

- Mă duc să mă plimb.

- Să nu mergi departe. Eu, sau asta mică vom avea nevoie de ajutorul tău, poate. Nu uita că mâine plecăm, nu mai avem bani să mai rămânem.

Dar tânărul de aproape cincisprezece ani, cu trupul înalt și deșirat că un fir de ață ieșise pe ușa pe care o lășase deschisă în urma sa. Purta pantaloni scurți, beige și în picioare niște sandale scâlciate. Pe torsul tânăr își trăsese un tricou care-i rămăsese cam mic, dar ce mai conta. O luă așa, spre gară, având în stânga marea și-n dreapta șirul de ce-or fi fost alea, ba hoteluri toate gri, așa cum erau în vremurile acelea sumbre din comunism. Părul îi cam crescuse în timpul verii, dar cine să-și piardă vremea cu tunsul? Îi încadra chipul tânăr o pâclă de par negru, des și ondulat, iar pe fața acum bronzată doi ochi, nici căprii, nici verzi, nici gri, iscodeau lumea înconjurătoare cu o poftă greu de stăvilit. Privi marea cu tristețe, parcă asta avea să fie marea poveste a viețîi lui “înțelege, că nu avem bani." Îi răsunau în gând cuvintele mamei care-l privea cu toată tristețea, că și cum el ar fi trebuit să înțeleagă asta. Doar că avea mustăți de la iaurtul mâncat din borcanul de sticlă și privirea gravă a mamei se înmuie într-un zâmbet cum doar ea știa să-I dea.

Lua o piatră și-o aruncă în nisip, apoi mai lua una, și încă una…zăbovi acolo un timp aruncând toate pietrele înapoi în nisip. Până la apă era ceva așa că, dacă tot era sărac lipit luă drumul spre mare, poate, poate, timpul va trece mai repede și are să se întoarcă, în rutină casei de la Bucureșți, deși parcă o auzea pe mama spunându-i mereu și mereu: “nu avem bani! Soră-ta e mică, are mai multe nevoi decât ai tu! Așa că, nu rupe pantalonii când mergi la joacă și nici tenișîi că alții n-am de unde să-ți dau."

Și răspunsul lui veșnic același “da, mamă, așa voi face!" Parcă timpul stătea neclintit și nimic nu se întâmpla. Observase că umblă cu umerii ușor adunați înainte ca și cum ceva îl apăsa grav, și, când observa asta, se îndrepta repede de spinare, scotea pieptul în față și ridica bărbia triumfător. Prima oară observase asta bunica “ce mergi așa coșcovit, de parcă duci pe umerii tăi, toate greutățile lumii?" “păi, nu le duc, bunico?" întreba el naiv. “Ei, aș, pe-alea le ducem noi, bătrânii, lasă-ni-le nouă, tu stai acolo pe fundul tău și vezi de copilăria ta, copile! Mergi drept și ridică bărbia, fii mândru că ai de ce. Capul ăsta al tău bun, o să te scoată din toate porcăriile viețîi". Dar, ce înțelegea bunica cât de greu o ducea el? Și da, îl apăsa grav. Cum să faci să ai bani într-o lume săracă? Când trecea pe lângă oameni, își crease obiceiul de a-i privi, fie direct, fie pe furiș, gândindu-se cine erau ăia, din ce trăiau, cum trăiau și mai ales unde.

Când eșți sărac lipit (așa cum îi plăcea lui să-și spună) trebuie să te uiți la ceilalți să vezi ce fac ei de sunt mai bine că ține, dar oare erau, se întreba el? Dar oare erau mai fericiți?

Ȋngândurat, se apropie de apă și se așeză chiar acolo unde valurile mângâiau nisipul, în așa fel încât să nu-și ude hainele. Acum, toate pietrele arătau la fel așa că, luă carapacele scoicilor și le aruncă în mare, una, alta, apoi una răsucită, și încă una albă…soarele începea să ardă și-și lepădă tricoul, apoi sandalele și pantalonii lăsându-le grămadă la mal. Se avăntă în mare, dar cu ochii îndărăt, pe hainele lui, ca nu cumva careva să i le șterpelească. Nu s-a avântat nici prea departe, deși tare mare poftă avea să se bage la fund și să țînă ochii deschiși. Doar că hainele ar fi dispărut. Măcar se racorise. Stătu un timp cât să se usuce și pentru că se simțea atât de neputincios, își relua activitatea scoicilor. Tare și-ar fi dorit să dea de-o scoică vie, așa, ar fi salvat-o dar toate cochiliile erau arse de soare și toate muriseră. Pe plajă, oamenii începuseră să apară pâlcuri, pâlcuri, se gândea că și mama de-acum are să se gândească pe unde-i umblau lui picioarele dar decât să audă iar “strânge lucrurile, mâine plecăm" parcă îi așeza un sac de nisip de-ăla cu scoici moarte pe piept. Oftă, luându-și hainele la subraț și sandalele agățate de degete, pornind prin apă clipocita de la mal. Merse un timp apoi o apucă pe strada mare căci nisipul se încingea din ce în ce mai tare, își scutură tălpile cu mâinile adunate căuș, pocnindu-le de tălpi alungând nisipul lipicios și-și trase sandalele spunându-și sieși “așa mai merge!" Se apropie de butoaie, așa se numeau recipientele alea din apropierea gării. Târșâindu-și de plictiseală picioarele prin praf, uitând cu totul laitmotivul mamei “nu-ți distruge încălțările, că altele nu mai primeșți".

Prin nisipul fin, adunat lângă trotuar, a văzut o tablă rotundă, ruginită. A luat-o în mâinile lui noduroase și tinere. O moneda de un leu. A ras. “Pfiu, ce noroc pe mine! Doar că-i ruginită!" A frecat-o în palme și între degete, sperând că o va putea curăța, nici pomeneală. Era brusc bogat. Avea un leu, un leu al lui, asta însemnând o pâine la vremea aia. Dar nu-i era foame, chiar deloc. În față, pe partea cu plaja, erau tot felul de gherete îngrămădite una-n alta, una vindea mâncare la “împinge tava", alta colace din plastic și tot felul de găleți și diferite forme pentru joaca la nisip a copiilor mici, cum era și sora-sa, care urlase două zile încheiate că nu primea și ea găletușa și forme. Atunci i s-a rupt sufletul dar norocul lui că sora-să se împrietenise cu o familie din vecini și fetița lor avea tot felul de jucării, care le-a împărțit de gura părinților și cu pitica lui și doar așa s-a mai potolit. S-a uitat la preț, cinci lei costa găletușa cu încă șase forme în ea. Prea mult, el n-avea decât un leu. Într-o magherniță alăturată, ședea una cu părul vâlvoi, și tânărul aproape că ar fi bufnit în ras de cât de caraghioasă era. Femeia aia, fără vârstă, adică putea să fie și bătrână și tânăra că nu-ți dădeai seama, sau poate era el prea crud să poată estima corect vârsta femeii, păzea niște cutii mari de jocuri.

- Cât costă să joci la astea? Întreba băiatul.

- Un leu.

- Numai bine, chiar atâta am. Pot să îmi încerc și eu norocul?

- Păi vezi c-ar fi coadă? zise femeia în zeflemea, privind maghernița goală.

- Bine, spuse el, trecând pe lângă ea în încăpere.

Femeia îl urmă.

- Cum se joacă?

- N-ai mai jucat?

- Nu, că până acum n-am avut un leu, un leu al meu.

O spusese cu atâta sinceritate încât femeia se înmuie.

- Bagi moneda aici, și tragi de manetă. Dacă îți cad trei ași, câștigi două sute de lei, dacă îți cad trei popi, câștigi o sută cincizeci de lei, dacă îți cad trei dame, câștigi o sută douăzeci de lei.

- Și dacă pică un aș și doi popi?

- Pleci acasă cu doi lei.

- Și dacă pică un aș, o damă și un popa?

- Pleci acasă fără leu.

- Bun și-așa, zise tânărul pupând moneda norocoasă, încercând să o vâre prin fanta aparatului. Doar că, ruginită cum era…n-avea să intre moneda pe-acolo în veci pururi. O mai frecă între degete, cu multă sârguință și încercă iar. Nimic.

Femeia îl privi cu atenție în tot acest timp.

- Vino cu mine, tinere, spuse ea, și el o urmă. Dă-mi mie porcăria aia de monedă și ia de-aici una lucitoare.

Tânărul privi în lumină moneda, să se asigure că era de un leu. Femeia zâmbi. Hai că nu mai era chiar așa de caraghioasă, își zise tânărul, mai ales că fusese tare înțelegătoare cu el.

Să nu strice datina, sărută moneda și o introduse în fanta aparatului trăgând de manetă cu oareșicare înfricoșare. Până la urmă, ce-ar fi pierdut? Un leu. Da, dar era leul lui, fie el și ruginit. Un aș, și doi popi. Mașina scuipă repede doi lei. Pe care el îi înșfacă în mâna strânsă căuș, ca pe-o mare avere. Până la cinci lei, cât af fi costat găletușa soră-sii, mai avea de îndurat puțin. Femeia îl privea amuzată.

- Hai, sparge pușculița acum, mai încearcă.

- Mai încerc, spuse el încrezător.

Doar că, de dată asta, trăsese lozul necâștigător și ridică neputincios din umeri. Ar fi avut o șansă, să se întoarcă cu leul lucitor înapoi la căsuță, să ducă mamei averea. Dar, era doar un leu. Dacă și-ar mai încerca o dată norocul? O privi scurt pe femeia curioasă și bagă moneda în fanta aparatului și trase de manetă cu toată puterea lui. Trei popi; și mășina a început să scuipe într-una bani. Femeia începu să țipe de bucurie aplaudând, iar băiatul rămase năuc privind în jur marea de metal împrăștiat. Lua cinci lei din grămadă și-i spuse femeii:

- Păzește tu banii, vin imediat.

Se întoarse cu găletușa roșie cu modele și îndesă în ea toate monezile, mai puțin cinci lei pe care-i dădu femeii.

- Pentru bunătatea ta.

Se simțea zeu, se simțea de fapt, bărbat, avea să fie prima întâlnire adevărată cu bărbatul care creștea în el. Țînând găletușa la piept o luă înapoi spre casa încinsă, unde știa sigur că mama încă strângea lucrurile, punându-le frumos în bagaje și poate pe soră-să în fața căbănuței mici, jucându-se în nisipul deja fierbinte.

- Mamă, mamăăăă, strigă băiatul văzând silueta mamei plimbându-se prin camera strâmta.

Mama, o femeie cu trăsături puternice și frunte înaltă, apăru în prag.

- Ce-ai de țipi așa, copile?

- Mamă…uite!

Femeia îl privea nedumerită cum ținea băiatul găletușa roșie plină cu metal sclipitor.

- De unde ai asta?

- Păi, să-ți explic, spuse el trăgându-și sufletul, ca un bărbat mare și de-acum obosit pentru că adusese acasă vânatul cu care își va putea hrăni familia. M-am dus la apă, am făcut o baie și apoi mă jucăm în nisip și pentru că mă plictiseam m-am dus la butoaie.

- Ți-am spus că n-ai ce căuta singur pe-acolo? Sunt atâtea locuri periculoase! Îl întrerupse mama.

- Stai să-ți zic…am găsit un leu ruginit. Și era o sală de jocuri și am jucat leul ăla și-am câștigat o sută cincizeci de lei, au rămas doar o sută patruzeci că am dat femeii ăleia cinci lei și pe găleată soră-mii am dat cinci lei.

- De ce ai dat femeii ăleia cinci lei? întreba mama mirată.

- Că mi-a schimbat leul ruginit, că nu intra în aparat, să știi, și ea a fost așa de bună și mi-a dat un leu de-ăla bun. Și am câștigat doi, apoi am pierdut unul, că l-am pierdut la joc și la ultimul am câștigat o sută cincizeci de lei.

Mama îl privea neîncrezătoare, sora-să intră în căsuța după zgomot și când a văzut găletușa roșie a început să aplaude bucuroasă.

- Pentru mine?

- Pentru ține, pitico! spuse băiatul golind găletușa pe pat, sub ochii mamei sale, dăruind soră-sii găletușa cu jucării, mult dorită.

Era stângaci în prezența lor, dar acum, s-a simțit pentru prima oară bărbat. Mama își duse mâinile la obraji parcă nevenindu-i să creadă isprava fiului ei. Mamă și fiu, s-au privit preț de o clipă și mama părea că-i mulțumește adânc din priviri. Băiatul a devenit brusc om mare în ochii ei, care de-acum avea grijă de familia lui.

- Propun să mai stăm două zile, spuse mama, ce zici, ai vrea?

- Aș vrea, spuse băiatul.

- Și mergem numaidecât să luăm câte ceva de mâncare și un tricou care să-ți vină mai bine decât ăsta, ce părere ai?

- Lasă mamă, că aici merge și ăsta, mai bine strângem bani pentru tenișii pentru școală. Mai sunt două săptămâni și începem școala.

Mama își trecu degetele prin părul carliontat și răvășit al băiatului așezat pe pat care acum rânduia banii ȋn fișicuri de câte zece, apoi ȋi așeza ca pe niște soldați pe fața de masă albă. Din acel moment, mama a știut că n-are de ce să-i fie vreodată teamă pentru fiul ei, creștea cum trebuie, învățase, Dumnezeu știa cum și de unde, cât de greu se ține o familie. Se așeză pe scaunul de la masă privindu-și copiii, “unica realizare remarcabilă a vieții mele", gândi ea, alături de generațiile de copii ce-i trecuseră pragul în sala de clasă. Fără să-și dea seama, acolo, adunată în acea cămăruță, era toată lumea ei. Și, pentru prima oară, în foarte mult timp și-a permis să zâmbească nefiindu-i frică de ziua de mâine.

– Sfârșit –