OPTm
nr.crt.

Iadul meu privat

Știu despre strămoșii mei cei mai îndepărtați că niciunul n-a trăit liniștit. Lumea a avut grijă ca fiecare să aibă câte un război în care să lupte și să sufere. Așa era pe atunci, când năvăleau unii și alții care considerau îndeletnicirea cu jaful mai nobilă decât munca pe câmp sau la oi.

Mai apoi știu despre bunicul bunicului meu că a fost luat la oaste cu arcanul. Fratele lui abia ieșit din copilărie, unchiul străbunicului, plângea după mama lor în timp ce era urcat în căruța armatei. Cel mic n-a apucat să-și mai vadă satul. Cu prețul vieții lui și al celor ca el a fost plătită libertatea tuturor. Mulți nici n-au știut de ce s-au aflat pe front. Poate numai pentru ca sentimentul de mândrie din inimile celor întorși acasă să fie mai aprins decât înainte.

A venit și rândul străbunicului, care a luptat în Primul Război Mondial, pentru că lumea avea grijă ca nicio generație să nu scape. Pe fetele cele mari le-a îmbrățișat la plecare, iar pe bunicul meu l-a pupat pe creștet. Și cu atât a rămas, căci nu l-a văzut crescând. L-a crescut străbunica, singură, pentru nimic altceva decât o altă prostie denumită război – cel de-al Doilea. Să facă lagăr în Siberia, unde dintr-o garnitură de tren cu opt sute de prizonieri s-au întors vreo partuzeci. Pe jos, evident. Ultima mie de kilometri l-a cărat în spate bunica mea, care se dusese după el, dormind și mâncând la mila străinilor din satele pe unde treceau. Lumea era altfel pe atunci... oamenii săraci și mai puțin pretențioși, mai buni, mai trudnici.

Tata a crezut că va înțelege ce înseamnă pacea, dar și el a fost nevoit să lupte, pe alte continente, unde l-au purtat alianțele politicienilor. El a avut măcar șansa de a se întoarce acasă.

Apoi, la un moment dat, în timpul vieții mele, lumea părea că s-a destupat. Părea că, cel puțin în țările civilizate, omul și-a depășit stadiul de ființă belicoasă fără temei, măcar pentru a evita dezastrele majore. Pe mine m-a ferit Dumnezeu de ororile războiului, deși prin alte părți ale planetei se murea din cauza asta și se murea mult. În patria mea cerul se înseninase în urmă cu aproape optzeci de ani.

Copiii mei crescuseră, iar eu nu mai doream decât să mă sting în liniște, cu ei în jurul meu, cu un zâmbet, un bun rămas, o atingere și un ultim fior de fericire. Acel moment era aproape, căci nisipul rămas în jumătatea de sus a clepsidrei mele nu se putea compara cu cel adunat deja în jumătatea de jos.

În partea asta de lume diminețile de început de mai sunt deosebit de frumoase. Aerul curat și cald, soarele strălucitor, verdele crud și glasurile de păsări, toate schimbă ritmul amorțit al inimilor. Chiar și în mijlocul orașelor ticsite. Îmi place acel moment în care ziua se îngână cu noaptea, când puzderia de mașini încă nu a ieșit pe străzi în nebunia vieții citadine. Iar cele puține care circulă sunt deja pe punctul de a-și stinge farurile pe care dimineața începe să le facă inutile. Lumina e frumoasă atunci, iar mie îmi place să mă plimb prin centrul orașului care se trezește.

Așa a fost și în dimineața aceea. Strada era curată și mai mult de două-trei mașini cu faruri fără putere nu se vedeau pe fundalul clădirilor. Soarele mângâia ultimele etaje, unde oamenii se trezeau cu fețele scăldate în soare, așa cum merită cei buni. Deasupra orașului pădurea muntelui foșnea ușor și peste toți, cerul își metamorfoza imperceptibil seninul, de la indigo spre albastrul zilei. Am văzut totul, ca și cum aș fi asistat la un film care rula pe un uriaș ecran tridimensional înfășurat în jurul meu. Prima explozie m-a asurzit, astfel că după aceea am urmărit un film mut. Am fost conștient de la bun început că cineva nu mă putea lăsa să mor fără să cunosc războiul. De aceea nici nu m-am speriat. Am continuat să privesc, oprit în loc ca însuși timpul. Fuga n-ar fi însemnat nicio scăpare, pentru că acum războiul nu se mai duce la baionetă. Fuioare de fum negru, nu se înălțau, ci coborau din cer. Clădirile, în schimb, se ridicau făcute bucăți. Focuri uriașe răsăreau din case, din parcuri, de peste tot. Prin norii de praf, gravitația izbea de pământ, cu violență, mașini, ziduri întregi, câte un trup, mult moloz și pietre. Direct sau indirect, tot ce făcuse omul voia să omoare orice ființă vie. Am rămas inexplicabil de calm, dorind să văd cum arată sfârșitul, să asist la el.

Lumini puternice, scăpărate de niciunde, m-au orbit pentru moment. Până să îmi revină vederea, alte luciri mi-au albit văzul. Tunete din ce în ce mai apropiate strângeau aerul din jur, ca pe degetele unui pumn care îmi lovea pieptul. Norii de praf m-au ridicat, globurile de foc m-au ars și așchii din clădirile orașului meu mi-au străpuns trupul. După prima și cea mai cumplită durere, de parcă toată jumătatea dreaptă a capului mi-ar fi fost smulsă, nu am simțit nimic altceva. Așa s-a terminat acea frumoasă dimineață de primăvară. Așa s-au terminat ziua, luna, seninul cerului, lumina soarelui și viețile oamenilor din orașul meu. S-a înnorat cu praf și fum și așa s-a terminat viața mea.

Așa a început războiul meu, pentru că n-am avut norocul să mor. Am făcut parte din cei 20% din populația orașului, care au supraviețuit cine știe cum. Cei mai mulți dintre ei au fugit spre undeva.

Eu mi-am revenit după un timp nedefinit. Dumnezeu, în bunătatea lui, mi-a lăsat viața. Sau poate diavolul, în cinismul lui fără margini, mi-a dăruit suferința. Acum nu sunt decât un bătrân senil, aproape surd, care abia se ține pe picioare. Rănile s-au vindecat peste schijele rămase în trupul meu, iar pe jumătatea de față desfigurată de arsură, ochiul mi-a rămas întreg, ca însăși ironia supraviețuirii mele. Piciorul care pare bun nu-l simt aproape deloc. Celălalt e susținut de o cârjă încropită din oarece. Culmea, degetele lipsă de la mâna stângă încă le simt acolo și vreau tot timpul să le mișc. Trupul se vindecă așa cum poate, însă nimic altceva nu are leac. Animalul din mine refuză să moară, în timp ce omul care am fost a murit demult. Pe planeta asta nu mai există niciun om, așa cum defineam omul înainte de război.

Îmi duc viața – în accepțiunea ei cea mai rudimentară – de pe o zi pe alta, ca orice animal singur, bătrân, bolnav și rănit. Beau apă de ploaie din bălțile contaminate și mănânc ce și unde găsesc. Nu am nici pretenții, nici dorințe și nu știu ce înseamnă plăcerea. Nu-mi pot aminti cum este să nu te doară nimic. Sunt murdar, dorm pe apucate și încerc să nu fiu descoperit și prins. Zilele mele se târăsc prin praf sau ploaie, prin noroiul și mizeria dintre ruinele clădirilor – jungle de moloz și moarte în putrefacție. Nici soarele, nici noaptea, nici frigul sau ploaia nu mă deranjează și nu am nimic în afară de ce pot duce cu mine.

Așa am ajuns să lupt în acest război, care pare să fie ultimul din istoria omenirii. Nu puteam să-l ratez! E propriul meu război, iadul meu privat. Accept orice pedeapsă cerească, dacă va exista una, dar nu pot să întorc și celălalt obraz, pentru că nu mi-a rămas decât unul. Accept să lupt în felul meu mărunt și fără nicio valoare, în schimbul pedepsei care mă așteaptă în iad. Deși, un muribund pe care l-am găsit deunăzi, mi-a șoptit cu ultimele sale cuvinte că acesta este iadul. N-a mai avut răbdare să ajungem acolo pe rând și a venit el să ne cuprindă pe toți deodată.

Fără vreo uniformă, fără un crez, fără drapel sau viitor, nu vreau decât să iau cu mine cât mai mulți dintre cei care mi-au distrus orașul. Către asta s-a reconfigurat tot țelul vieții mele. Și ei tot vin, din ce în ce mai mulți, ca să cucerească și molozul rămas. Iar eu mă ascund, mă chinui, trăiesc doar cât să mai omor în fiecare zi unul sau doi. Dar nu pot să plec, nu pot să renunț. Sunt captiv în iadul meu privat.

Nici răzbunarea nu știu ce înseamnă, nici bucuria. Cunosc dnumai durerile pe care am învățat să le ignor. Știu doar că vreau să extermin. Nu am nimic de pierdut, nimic pentru care merită să trăiesc. Dar am ceva pentru care merită să mor. Ieri am găsit o pușcă cu lunetă și câteva gloanțe și tot ce vreau este să nu-mi găsesc iadul, iadul cel adevărat, înainte de a le utiliza cu folos.

Renunț la tot ce credeam că mă deosebește de oamenii răi și accept să devin la fel ca ei, pentru că nu mai înțeleg cum să definesc bunătatea, ce înseamnă dreptatea, al cui adevăr e cel veritabil. Nu mai există niciun spirit în mine care să aștepte mântuirea în vreo supra-lume ori să îndure pedepse în vreo sub-lume. Nu am ce vinde diavolului, pentru că nu mai am suflet. A fost spulberat, vaporizat, odată cu casa în care toți ai mei își dormeau somnul dulce al unei dimineți de primăvară.

Eugen GOMBOȘ

Eugen Gomboș, născut în 1969 la Târgu Mureș. A absolvit facultatea de drept și profesează ca avocat, în Brașov. Este, de asemenea, absolvent al școlii populare de artă, secția pictură. Debutează în anul 1999, în Revista Asociațiunii Transilvane ASTRA, cu povestea "Cruciatul" și continuă să publice proză scurtă în diverse reviste tipărite sau online, printre care "Gazeta SF". Pentru o perioadă de trei ani a furnizat editorialul ziarului "Munca și cariera". Lansează primul volum de proză scurtă în anul 2009 – "Supraveghetorii", iar un al doilea în 2016 – "Vârful". În 2022 revine cu un volum de eseuri și comentarii care consemnează opiniile sale relativ la unele aspecte din domeniul antropologiei, etologiei, psihologiei, politicii, moralei ș.a., având în centrul preocupărilor, omul, atât ca individ, cât și ca specie. Publică proza scurtă și eseuri în revistele de specialitate etc., iar începând din martie 2023 în revista "Epithet", al cărui cofondator este.

Copyright © fictiunea.ro