nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Casting

De cum am intrat în birou, a trebuit să-mi mijesc ochii ca să mă pot obișnui cu lumina reflectoarelor. Alina, reprezentanta postului de televiziune care mă întâmpinase la sosire, îmi dăduse fișa GDPR și îmi luase datele din buletin, îmi făcu semn să rămân acolo și se îndreptă spre masa unde stăteau ceilalți doi jurați.

– El e concurentul cu numărul 97, am auzit-o explicându-le celorlalți.

Cât timp ei se porniră să discute între ei, m-am uitat în jur și am constatat cu stupoare că nimic din ceea ce producătorii emisiunii mă asiguraseră că voi găsi pe platou nu se afla acolo. Un sunetist se apropie de mine cu niște cabluri în mână și-mi spuse:

– Ridică-ți nițel tricoul.

Am simțit șerpuind pe spate firul rece care făcea legătura între microfonul-lavalieră și emițătorul pe care tehnicianul mi-l prinse de curea. După ce-și termină treaba, îmi zise:

– Când ajung la pupitru să-mi zici vreo două vorbe în lavalieră.

Încă descumpănit, l-am oprit în timp ce se pregătea să plece:

– Nu te supăra, știu că vorbisem cu Alina și mi-a zis că o să fie aici un pian.

– Nouă nu ni s-a zis de niciun pian, ridică el din umeri. Doar microfoane.

– Da, dar nu pot să cânt Liszt la microfon. E "La Campanella".

– E ok, mormăi el, apoi plecă fără să-mi dea mai multe explicații.

În acel moment, se auzi de la masă vocea lui Rexx:

– E totul în regulă?

Mi-am întors privirea spre el. Îmi zâmbea prietenos, scoțând la iveală o dantură perfectă, cu fațete ceramice de un alb orbitor, care contrastau cu bronzul pielii. Numele lui Rexx era Remus Silvășan, fost membru într-o trupă dance destul de în vogă în anii adolescenței mele. Chiar dacă eu personal nu fusesem niciodată un fan al muzicii lui, Rexx își construise de-a lungul timpului o reputație destul de solidă ca artist și producător. După o carieră presărată cu hituri, baluri de boboci, festivaluri ale berii, și, după ce trupa lui se destrămase, doi ani de carieră solo, emisiuni de mondenități și revelioane televizate, Rexx era acum unul din cei trei jurați ai emisiunii de talente la care mă înscrisesem și instructorul de canto al celor care treceau de preselecție. Lângă el se afla Magda Enache, fostă Miss România, fostă iubită a unui senator, actualmente actriță în vogă într-un sitcom difuzat la același canal tv și antrenoarea de dicție și prezență scenică. Cel de-al treilea scaun al juriului, acolo unde trebuia să se afle Doctor Groove, era gol. Prin tabloide se zvonea că Groove era internat de câteva zile într-o clinică de dezintoxicare, așa că absența lui nu m-a mirat.

– Îmi cer scuze, dar când am vorbit la telefon cu producătorii, am răspuns jenat, fără să mă uit la Alina ca să nu pară că o incriminez direct, mi-au garantat că o să fie un pian aici...

– Așa... făcu Rexx nedumerit.

– Îmi pare rău dacă s-a produs o încurcătură... Am înțeles eu greșit? Dacă știam că n-o să fie, nu era nicio problemă, veneam eu cu pianul portabil de acasă. Pregătisem "La Cam..."

– Liniștește-te... Paul? Așa te cheamă? mă întrerupse Magda uitându-se pe fișa mea.

– Da, am îngăimat. Paul Oprea. Eventual dacă putem reprograma castingul pentru...

– Nu e cazul, rosti Rexx zâmbind în continuare. Relaxează-te. Vrei un pahar cu apă?

– Nnnu... mulțumesc. Să știți că fără pian nu prea știu ce aș putea să vă prezint...

Cei trei se priviră cu subînțeles unul pe celălalt, apoi Alina spuse din senin:

– Mi-ai zis mai devreme, pe hol, că suferi de depresie?

Am simțit cum tot sângele îmi vine în obraji și cuvintele îmi îngheață în gât. Era adevărat, în timp ce semnasem actele prin care îmi dădeam acordul ca imaginile din timpul probelor și al filmărilor să fie folosite pe post, sporovăisem relaxat cu ea și, concentrat mai degrabă la hârtiile din fața mea decât la discuție, îi mărturisisem că mă luptam cu depresia de câțiva ani. Chiar dacă nu mă așteptam ca subiectul tulburării mele să fie adus în discuție de față cu membrii juriului, m-am înjurat în sinea mea pentru cât de nechibzuit fusesem să discut cu ea ceva atât de intim. Fusesem, fără să-mi dau seama, tras de limbă într-o manieră subtilă, iar producătorii, aflând acest detaliu despre mine, hotărâseră să mă descalifice din start, lucru care explica absența pianului de pe platoul de filmare.

– Da, așa este, am răspuns resemnat.

– De cât timp?

– Mi-e greu să zic... Un an... doi? Când toate zilele sunt la fel una față de cealaltă, pierzi noțiunea timpului.

– Ai un motiv anume să fii deprimat? mă întrebă Magda.

– Nu doar unul, am spus, simțind cum deja începe să mă irite indiscreția celor din față. Nu prea înțeleg rostul acestor întrebări...

– Fiindcă depresia nu e o boală cool, mi-a răspuns femeia, țuguindu-și buzele nemulțumită. Stai cu ochii în tavan, așteptând să mori sau plângându-ți singur de milă. Nu e nimic spectaculos la depresie, e doar o tristețe mai pronunțată, îmi pare rău că trebuie să-ți zic asta. Îți târăști picioarele dintr-un loc în altul, ca un somnambul prin propria viață, temându-te să iei orice decizie și bătându-te pe umăr că ai mai supraviețuit încă o zi. Felicitări! Bun venit în viața fiecărui om de pe planetă.

– E pur și simplu o chestie prea statică, explică Alina. Nu trece de ecran. Ar fi de preferat să suferi de ceva mai exotic, o trisomie, o scleroză în plăci, un handicap locomotor, sau o poliomielită. Nimeni nu mai are poliomielită în ziua de azi, adăugă producătoarea cu dezamăgire în voce.

– Și n-avem cum nici măcar s-o învelim într-un termen din ăsta la modă, cum ar fi "neurodivergent", zise Magda, adresându-li-se mai degrabă colegilor de juriu decât mie. N-are un impact mediatic. Dintre toate bolile psihice, depresia e cea mai jalnică. Măcar la un atac de panică se vede cum te sufoci pe scenă. Sau schizofrenia, aia altă chestie mișto. Depresia nu vinde, anxietatea e pe toate drumurile, "borderline" nu-s în stare telespectatorii nici să pronunțe, darămite să mai și înțeleagă ce presupune...

Rexx, care până atunci le ascultase pe cele două, interveni și el entuziasmat:

– Autiștii, da' numa' ăia care sunt geniali, nu și ăia pe care-i apucă pandaliile. Ăia au tras lozul cel mare. Un autist ajunge până-n finală, garantat!

– Ideea e, Paul, explică Magda, că trebuie să ai un răspuns bun la întrebarea "de ce ești deprimat?" Pentru că dacă n-ai un motiv serios, o poveste tristă, o dependență de heroină, o situație tragică - poate să fie ori a ta, ori a cuiva apropiat - dacă n-ai ceva de genul ăsta, spectatorii o să te critice. "Păi tu o duci bine, băiete, astea-s motive? Io când eram de vârsta ta n-aveam de niciunele."

Deja simțeam cum rechizitoriul ăsta absurd mă adusese la capătul răbdării, așa că am întrerupt-o:

– Dar ce treabă are publicul cu viața mea personală? Și, sincer vorbind, nu văd ce legătură are depresia cu o emisiune de talente...

Cei trei mă priviră de parcă vorbisem într-o limbă străină, apoi se hliziră unul la celălalt.

– Bineînțeles că are, îmi explică Alina. Suferința e cel mai mare talent. Orice imbecil poate să zică o poezie sau să cânte la ceva sau să se scălămbăie nițel. Dar chinul, mizeria prin care trece un concurent, alea sunt lucrurile care-i țin pe oameni în fața ecranului. Divertismentul e relativ la gradul de milă și superioritate pe care-l evocă.

– Care crezi că sunt clipurile cu cele mai multe vizualizări de la probele unei emisiuni? adăugă Magda. Alea cu cineva care are carisma Madonnei? Alea cu cineva care cântă ca Whitney Houston? Cu a doua venire pe pământ a lui Freddie Mercury? Nu, sunt filmulețele cu un moșuleț afon din Dorohoi care se face de râs. Cu o femeie grasă din Tulcea care încearcă să danseze lasciv. Cu un adolescent bâlbâit din Satu Mare care încearcă să zică un banc. Să-i vadă pe oamenii ăia fiind penibili din proprie inițiativă e o formă de justiție.

– "Uite-i, bă, și pe distrușii ăștia! Și-au meritat-o!" o completă Rexx, în timp ce desfăcu ambalajul unui baton proteic.

– Iar dacă e vorba de cineva cu adevărat talentat, atunci privitorii au nevoie de ceva care să-l coboare în ochii lor, să-l aducă pe același palier cu ei. E la fel de om ca și noi. "Cântă dumnezeiește, dar la finalul zilei, eu tot sunt întreg, în timp ce ăsta n-are o mână." Bineînțeles, publicul nu vrea să vadă un amărât torturat sau umilit pe ecran. Dar vrea să presupună că concurentul ăla a trecut prin cel puțin un moment de rahat de-a lungul vieții. Preferabil mai multe...

– Altfel pari arogant și n-ai viață lungă în showbiz, adăugă bărbatul, cu gura plină.

– Dar tot nu înțeleg... am apucat să îngaim, dar instructorul de canto mă întrerupse.

– Cel mai bun exemplu... cântăreața aia de la Britain's got Talent. Cum dracu' îi zice...

Se opri din vorbit și începu să fredoneze o melodie către colegele sale. Magda își aminti și-i sări în ajutor:

– Susan Boyle!

– Așa, aia... A impresionat publicul fiindcă era o grăsană hidoasă, cu dinții strâmbi și un breton de femeie nefutută. După ce a câștigat premiul și s-a aranjat, și-a luat niște țoale mai bune și s-a făcut prezentabilă, n-a mai interesat pe nimeni. A devenit doar o altă duduie între două vârste care cântă mai bine decât majoritatea.

– Însă morala popularității ei inițiale e clară: lumea pune botul la "Rățușca cea urâtă". O poveste de succes n-are valoare dacă nu pornește din mocirlă.

Probabil că mă uitam la ei cu un amestec confuz de iritare și nedumerire, pentru că Alina se aplecă nițel peste birou, și-mi spuse cu o voce blândă:

– Noi aici încercăm să te ajutăm să devii vedetă, Paul. Un mega-star. Dar trebuie să ne ajuți și tu în privința asta. Depresia nu e ceva de viitor.

– Așa-i, zise și Magda. Deocamdată nu e nimic special la numărul tău. Te-ai uitat în jur să vezi în ce lume trăim? Dacă întrebi zece persoane la întâmplare pe stradă, toate o să-ți zică că suferă de depresie. Felicitări, ai fost selecționat pentru "Românii au Depresie"! Tu și alți 19 milioane de oameni. Nu merge așa, ne trebuie ceva prin care să ieși în evidență.

– Măcar te tai? Îți lași urme pe piele? Poate măcar niște arsuri de țigară? întrebă Rexx. Niște cicatrici ne-ar ajuta mult, orice diformitate vizuală atrage un număr considerabil de vizionări.

Am clătinat din cap.

– Atunci ne-ar ajuta să știm câte ceva despre trecutul tău personal. Cu cât mai întunecat, cu atât mai bine. Un tată alcoolic, sau poate ai crescut la orfelinat... un abuz sexual în copilărie ar fi ideal, sugeră Alina cu amabilitate.

– Nu, am răspuns, încleștându-mi pumnii. Mă trag dintr-o familie obișnuită, n-am nicio tragedie majoră în trecut, iar depresia mea n-are nicio legătură cu condiția mea socială. Dacă chiar vreți să știți cu ce-are legătură, e sentimentul că nu mă mai bucură nimic pe lumea asta, e certitudinea că nimic bun n-o să mai apară vreodată în viața mea. E ca și cum de peste doi ani plutesc în derivă într-un ocean gri și fără țărmuri, în vreme ce timpul e ca un boa constrictor care mă strangulează, puțin câte puțin, cu fiecare respirație. Am senzația că viața însăși mi se atrofiază, că toate posibilitățile pe care le-am avut cândva dispar cu fiecare secundă a existenței, că tot ceea ce aș fi putut să devin, toate aspirațiile din timpul copilăriei, toate lucrurile care reprezentau niște idealuri pentru mine vor rămâne mereu intangibile, o himeră... la fel ca fiecare scenă pe care n-o să am vreodată ocazia să urc, ca fiecare poveste de iubire pe care n-o s-o trăiesc, ca fiecare loc de pe pământul ăsta în care n-o să ajung niciodată. E revelația că ceea ce a fost cândva speranță, un tânăr talentat și cu viitorul în față, a devenit un adult acrit și decepționat de o viață în care eșecurile au fost întotdeauna mai dureroase și mai grele decât victoriile, că nu sunt și nici n-am fost vreodată special. Că nu sunt și nici n-am fost vreodată suficient pentru a fi iubit cu adevărat, apreciat pentru ce sunt, pentru esența cea mai intimă a ceea ce mă face să fiu EU, ci doar pentru ceea ce am făcut, ca o maimuță care execută numărul de circ, își primește aplauzele, apoi e abandonată înapoi în cușca ei până la spectacolul următor. Și totuși, neavând curajul să-mi curm singur suferința, m-am resemnat să mă târăsc în labirintul de așteptări, greșeli și rutină pe care mi l-am clădit eu singur, în vreme ce toți ceilalți galopează pe autostrăzile lor drepte. Și sufăr ca un câine, dându-mi seama în fiecare dimineață că am înlocuit entuziasmul lui "ce va fi" cu melancolia lui "ce ar fi putut să fie". Continui să respir, încercând să storc și ultimul strop de dulceață din lămâia acră a satisfacțiilor care mi-au mai rămas în viața asta, blocat într-un spațiul liminal al complezenței, nici mort pe de-a-ntregul, dar nici cu adevărat viu.

În studio se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât părea că cei trei jurați au uitat să mai tragă aer în piept, iar singurul lucru care se mai auzea era bâzâitul discret al aparaturii electronice. În cele din urmă, clătinând din cap emoționată, Magda îi întrebă pe ceilalți:

– Mie mi s-a părut bun. Voi ce părere aveți? Am putea vinde așa ceva?

– Drame existențiale de clasă mijlocie, strâmbă Alina din nas. Găsești din astea pe toate drumurile. Neimpresionant.

– Uite care-i treaba, fie că-mi place sau nu, fie că mă face să mă simt ca un impostor sau nu, la finalul zilei sunt muzician. Îmi dau seama că sunt doar un tip mediocru, un alt pianist de duzină, că n-am fost și nici n-o să fiu niciodată la fel de bun ca alți 60-70% din muzicienii de pe planeta asta, dar în cele din urmă asta e menirea mea. Credeam că m-ați chemat aici ca să cânt. Eu pentru asta am venit, nu ca să-mi pun sufletul pe tavă și nici să fac circ la tv.

– Mda? Și ce voiai să ne prezinți, "domnule muzician"? întrebă Rexx cu un aer plictisit, aruncând ambalajul batonului undeva sub masă.

– "La Campanella", de Franz Liszt. E o piesă de virtuozitate deosebită, care însă poate fi spectaculoasă și pentru publi...

– Dă-mi voie să te întrerup, mă întrerupse Magda. Legat de repertoriu, și muzica clasică te face să pari arogant, snob...

– Da, cu figuri în cap, consimți și Rexx. Nici mie nu-mi place asta. La oameni nu le plac intelectualii.

– Oare n-ai putea cânta niște muzică populară? sugeră Alina.

– Da, ar prinde excelent în rândul spectatorilor noștri naționaliști. Poate o doină, ceva de jale. Să se potrivească cu depresia.

– Și o îmbrăcăm într-o chestie patriotică. În felul ăsta am putea face și depresia populară. Și scriem la titlu: "Rugăciune pentru România" sau "Paul Oprea, apel disperat către românii care-și părăsesc țara"

– Sau "Cântec pentru cei plecați", să aibă o dublă semnificație.

– Excelent, o să rupă asta în diaspora. O să se emoționeze toți căpșunarii.

– Nu, le-am retezat elanul. N-aș putea cânta o doină la pian. Și nici n-aș vrea. Și nici nu-s de acord ca depresia mea scoasă la paradă sau să fie folosită pentru mesaje patriotice.

– Ne pierdem timpul, oftă Rexx dezamăgit.

Am făcut un pas către ei și am început să-mi desprind emițătorul de la curea cu un aer scârbit. L-am văzut pe inginerul de sunet agitându-se la pupitru și pornind către mine.

– Paul, încercă Alina să mă înduplece, noi chiar vrem să te ajutăm să devii cineva. Cu sprijinul nostru ai putea ajunge până-n finală.

– Așa e, adăugă cealaltă femeie. E păcat să dai cu piciorul unei asemenea șanse. Dumnezeu ți-a dat acest talent, acest dar minunat al depresiei, tot ce trebuie să facem este să-l cosmetizăm nițel ca să îl facem mai captivant pentru public.

– Ți-am explicat, nu e suficient doar să cânți la ceva. Spectatorilor le place de cineva care-și depășește condiția...

– Îmi depășesc condiția când mă trezesc din pat în fiecare dimineață și, în ciuda faptului că nimic din viața asta nu mă mai bucură, în ciuda faptului că nicio experiență prin care trec nu mă mai face să simt ceva, cu toate astea încerc să-mi înving demonii și să mă târăsc în duș, să mă îmbrac, să merg la repetiții și la spectacole, și în general să fiu un membru funcțional al societății.

– Și crezi că pentru asta ai merita o medalie? Nu vrei să-ți aducem direct trofeul emisiunii? scrâșni Rexx din dinți.

M-am descotorosit de lavalieră și de cablul care mi se lipise de pielea de pe spate și le-am pus în mâinile sunetistului, care clătină din cap dezaprobator.

– Vezi? mă admonestă Alina. Atitudinea ta necooperantă e problema aici. Îmi pare rău, Paul, dar noi ți-am oferit toate condițiile...

– Timpul nostru, o platformă de promovare...

– ...cunoștințele noastre în industrie. Însă tu ești preocupat doar de tine. Mereu victima neajutorată. Dacă ai de gând să joci cartea depresiei, atunci...

– Dar n-am de gând să joc nicio carte! am întrerupt-o pe producătoare. Tot ce voiam era să cânt la pian. Am venit aici ca să-mi prezint arta, așa bună, rea sau mediocră cum e ea, nu ca să fac circ. Iar dacă arta mea nu-i suficient de bună pentru public, atunci mai bine mă lipsesc de toată experiența asta.

– Vezi, din nou... Arta ta. Noi am pornit cu cele mai bune intenții, dar se pare că te gândești numai la tine, la cât de greu îți e ție. Asta nu este deloc atitudinea unei vedete.

Mă pregăteam să mă întorc și să plec, când am auzit-o pe Magda dându-i dreptate celeilalte femei.

– Exact! Gândește-te la ce se spune despre ăia care ajung să se sinucidă. "A fost un om egoist, i-a păsat numai de suferința lui. Nu s-a gândit la oamenii dragi pe care i-a lăsat în urmă." Oamenii deprimați sunt de fapt niște narcisiști incurabili.

– Poftim? m-am răstit la ea. Și ar fi preferabil ca omul de lângă tine să ducă o existență de căcat, în care până și aerul pe care-l respiră pare că e făcut din durere, doar ca să te scutească pe tine de mers la o înmormântare? Asta nu e egoism? Să-l blamezi omul pentru care viața a fost atât de neîndurat încât a hotărât să renunțe la ea, asta nu e egoism? Ce-ar trebui să facem noi, cei care suferim? Să tăcem din gură și să ne prefacem că totul e bine, doar ca să vă lăsăm impresia vouă că totul e în regulă? Să trăim un șir nesfârșit de zile mizerabile, în care uneori până și ridicatul din pat ni se pare un obstacol de netrecut, doar ca să nu suferiți voi? Să petrecem ani întregi numai ca ceilalți să nu fie triști preț de câteva zile? Ăsta e scopul nostru în viață? Să suferim ani la rândul, pe ascuns, singuri, neînțeleși și nefericiți, numai ca să nu le provocăm niciun disconfort celorlalți?

– Normal, în pula mea! izbucni Rexx, care până atunci se mulțumise să bâțâie nervos din picior. De-aia suntem pe lumea asta, cu toții. Ca să-i distrăm pe alții. Crezi că mie-mi convine să stau aici timp de cinci ore pe zi și să ascult toți handicapații cum scârțâie la o vioară dezacordată? Eu, care aproape c-am avut album de platină? Care-am avut săli pline de concerte acum două'j'de ani? Care-mi aruncau gagicile sutiene pe scenă? Normal că nu-mi convine! Dar tac și îndur. Ăsta e rolul meu aici și mi-l joc până la capăt: să selectez distruși ca tine ca să-i fac pe spectatori să se simtă mai bine cu ei înșiși, văzând niște specimene mai mizerabile decât ei, uitându-se la niște accidente ambulante mai groaznice decât viețile lor. În loc să-ți asumi depresia, tu fugi de ea și te văicărești ca ultimul sclavete!

– Dacă n-ar fi adus-o Alina în discuție, nici n-ați fi știut că am depresie.

– Dacă n-ar fi adus-o Alina în discuție, nu ne-ar fi interesat de tine și de arta ta, băi, limbricule! Acum ieși în pula mea afară cu căcatul tău de List-Pist, cine dracu' mai e și ăla...

Fără să mai zic nimic, m-am îndreptat spre ieșire, în vreme ce am auzit-o pe Magda încercând să-l calmeze pe Rexx.

– Remus, te rog, liniștește-te...

– Păi pă bune acum, vin toți pulifricii să mă învețe pe mine cum stau lucrurile în showbiz. Pe mine, care-am reprezentat România la Eurovision?

Ajuns pe coridor am zărit o tânără într-un scaun cu rotile, fără picioare, îmbrăcată sărăcăcios, care ținea în brațe o chitară acustică ieftină, cu cutia de rezonanță plină de zgârieturi și cu abțibilduri decolorate lipite pe ea.

"Norocoaso" mi-am zis în minte, în timp ce mi-am continuat drumul. "Se vede că ai stofă de megastar."

Vlad PASENCU

Vlad Pasencu este licențiat al Facultății de Compoziție, Muzicologie și Dirijat Orchestră din cadrul Universității Naționale de Muzică București în anul 2005, obținând si diploma de Master in Stil și Limbaj Componistic în anul 2008. Printre lucrările publicate: "Un cuvânt, orice cuvânt - improvizația în teatru și dincolo de el", o metodă de teatru de improvizație din perspectiva sincretismului artelor si a psihologiei actorilor-improvizatori. ( regie proprie, decembrie 2020) Povestirile "Păsări de noapte" (noiembrie 2022, Galaxia 42) "Frișcă la tub" (decembrie 2022 Helion SF, martie 2023, Utopiqa) "Spiritul Sărbătorilor Românești de Iarnă" (aprilie 2023, Utopiqa, mai 2023, Galaxia 42), "Licurici" (mai 2023, Helion SF).