În ultima vreme au tot apărut cărți în care primul cuvânt este “toate", nu "o parte din", ci la modul absolut, viziunea a căzut pe întreg - Toate bufnițele lui Florian ori All the Light We Cannot See de A. Doerr și multe altele, ca în ultima vreme să se producă inflația acestui univers absorbit în exces, prin romane ca "Toate păcatele noastre" de Mihail Victus, urmat de "…și toate zilele de azi" de George Dumitru ori de "Toate greșelile care se pot face" de Cătălin Pavel.

De unde vine setea asta de absolut? Cum explici această reluare obsesivă a unei viziuni maximaliste?

Ficțiunea

Florin Spătaru

Nu mi se pare a fi o sete de absolut, ci o iluzie inspirată de rețelele de socializare : avem foarte rapid impresia că în câteva clipe cuprindem absolut tot ceea ce se întâmplă sau un fenomen în integralitatea lui. În realitate ne învârtim cu veselie pe rotița unei bule. Tehnologia folosită pentru a ne închide într-un fel de diagramă Euler-Venn are scopul de a ne mângâia anumite idei, iar simplificarea lor continuă ne face fericiți. Nu putem cuprinde tot ceea ce se întâmplă într-o zi, după cum ne-au demonstrat Joyce sau Virginia Woolf. Dacă întindem și mai mult perioada, spoim și mai intens această iluzie, uitând că rostul literaturii e să cuprindă minutul, secunda, efemerul, nuanța infinitezimală. De ce ? Pentru că e foarte facil să falsificăm viziunea maximalistă : nu putem cuprinde toate greșelile, toate păcatele sau nici măcar toate bufnițele. Cele 236 de specii de bufnițe ne oferă o matrice mult prea extinsă, la fel cum orice imagine de pe internet e legată potențial de milioane de instanțe. În fața tornadei informaționale, cred că apărarea fluturelui efemer e cea mai indicată.

Mihai Ene

Recunosc încă de la bun început faptul că până să văd tema anchetei de față nu observasem această recurență a expresiilor totalizante în titlurile din literatura contemporană, dar imediat mi-au venit în minte și altele, precum ultimul volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu dinainte de Revoluție, care se numea chiar Totul (1984), dar și unul dintre romanele mele favorite din literatura franceză contemporană, Toate diminețile lumii al lui Pascal Quignard sau volumul de proză al unuia dintre cei mai importanți scriitori sud-americani, Julio Cortázar, Toate focurile, focul.

Nu știu dacă este vorba despre o tendință actuală care să aibă niște cauze detectabile sau e o pură întâmplare, dar sigur că putem specula pe marginea acestei ocurențe probabil inconștiente. Și atunci am putea vedea în asta chiar un simptom al lumii în care trăim, care pare să devină din ce în ce mai puțin dispusă la compromisuri, la jumătăți de măsură, la a se mulțumi doar cu o parte din ceva, recunoscând cu umilință că este aproape imposibil să cuprinzi ceva în întregime. Să trădeze această expresie o nevoie ascunsă de a vrea să exprimi totalitatea unei realități sau pur și simplu scriitorii se agață de forța pe care o sugerează mulțimea întreagă, fără rest, a unei clase de obiecte? Pentru că există fără-ndoială o forță aproape sufocantă în această imagine a întregului: totul, toată, toți sau toate construiesc imaginea unui realități absolute care nu mai lasă nici măcar loc de vreun dubiu. Referința aceasta puternică, maximalistă, ajută și la evidențierea mesajului care astfel devine cu atât mai important cu cât privește întregul spectru al realității la care se referă.

Totuși, cu siguranță lucrurile se mai limpezesc atunci când analizăm resorturile interne ale textului și care duc sau explică, măcar parțial, alegerea titlului. Fiecare operă în parte – iată, nu toate, poate nici măcar o majoritate simplă – își construiește semnificația titlului în interior și ar trebui să vedem dacă sugestia aceasta totalizantă are o finalitate în textul propriu-zis sau doar mizează pe impactul stilistic.

În orice caz, cel puțin subconștient, această preferință, această recurență trădează tendința radicală, maximalistă, totalizantă a lumii contemporane, în care toți par să-și dorească totul, indiferent la ce s-ar referi acesta.