"Îmbătrânesc... îmbătrânesc... Am să port pantalonul suflecat, tineresc."

(TS. Eliot, în trad. lui Mircea Ivănescu)

Florin Spătaru

Îmbătrânirea nu ar trebui să fie o formă de tristețe, pentru că e, de fapt, o transformare din prima clipă a existenței unui om. Încovrigarea unui corp sub acțiunea arzătoare a timpului e perfect normală, la fel cum o viață eternă nu e un paradis, ci mai degrabă un infern. Ofilirea noastră ne face să gustăm cu adevărat fiecare rază de soare. Iar pantalonul suflecat al anilor 30 a devenit pantalonul evazat, apoi strâns, iar în zilele noastre scurtat, pentru că se poartă trei sferturi.

Ileana Marin

În această vară, între covid și operația la picior, am cunoscut o poetă, care stătea în parc și scria poezii gratuite pentru trecători. Cei care voiau să cumpere de la ea o plachetă de versuri o făceau sau pur și simplu donau. Am aflat de la ea, după ce am cumpărat două astfel de volume, că e artistă care face "cărți de artist" iar una din ele e în colecția de la universitate. Nu am ajuns s-o văd încă, dat fiind că încă merg greu și Jim mă duce cu mașina până aproape de clădirea unde predau și mă ia de acolo. În sfârsit, ce voiam să spun este că i-am dat ca teme pentru poemul "meu": dragoste, îmbătrânire, identitate. A ieșit ceva interesant după ce m-am conversat cu ea - ca la psihanalist, cumva.... Câteva versuri din poemul ei pentru mine sună așa:

"La 30, 50 par o altă lume de unde, privind în urmă, îmi văd vechiul sine, uțor și liber de ce va fi devenit" Melanie Reed, Seattle

Adriana Irimescu

Citind versurile lui Eliot, mă gândesc la strada Popa Nan din București, luminată de soare toată ziua și care pare să curgă spre sud. Cât timp va exista această stradă, versurile astea vor avea sens pentru mine.

Lidia Vianu

Recitite acum versurile mă duc cu gândul în urmă, la o zi strălucitoare atunci și ridicolă astăzi, așa cum sunt toate elanurile:

După câteva minute bune în care ne asurzesc strigătele dimprejur, suntem împinși pe o stradă îngustă și, când mă trezesc—e soarele tare, nu pot ține ochii deschiși—mă dai jos. Toată lumea își ia de de mâncare de pe niște mese lungi. E bun. "Ți-era foame." Aha. Foame înseamnă să mănânci cu mâinile și cu multă lume.

E puhoi de lume, dar de fapt suntem numai noi doi, că prietenii tăi au plecat, așa că poți să te concentrezi pe mine: ăsta e momentul pe care îl aștept—tot timpul. "Long live the People’s Republic of Romania! Long live the five-year plan!" "Nu strigă nimeni în englezește," zic. "Eu în românește nu zic vorbele alea cu gura mea," mă lămurești. "De ce? Sunt de rușine?" Râzi: "Sunt de defilare." DEFILARE. Ce cuvânt frumos. Are D, de la Δýu. Are și L, de la Λý. Am stat toată ziua cu tine, am mâncat cremwurști—așa ai zis că se cheamă—cu limonadă. Aș mai merge o dată. "La anul de 23 august." Ca tramvaiul 23. "Au-gust" fiindcă au gust bun. Îmi rămân cuvintele astea în minte: aș vrea și n-aș vrea să mai fie 23 august—dar habar nu am de ce mă întristez, că nu am niciun motiv. Încă.