OPTm
nr.crt.

Înțeleg mai bine de ce oamenii au tendința să se refugieze în muncă. În primii ani credeam că o fac doar pentru bonusuri, măriri de salariu, o bătaie pe creștet, pardon, feedback pozitiv. Acum îmi dau seama că mulți alegeau să se transforme în roboței pentru că în adâncul sufletelor țipau după validare, iar cei ce nu recunoșteau nevoia de confirmare fugeau ca Ussain Bolt de probleme.

Mi-am ales prost momentul pentru asemenea revelații, dar cred că a fost o pură întâmplare. Doi colegi vorbeau despre o carte în care personajul principal era un scriitor care o luase razna, s-a încuiat în camera lui și a promis că nu va ieși decât atunci când își va fi terminat romanul. A căzut într-un somn profund, iar când s-a trezit a realizat că trecuseră douăzeci de ani, soția îi îmbătrânise, copilul pe care la începutul cărții îl luase de la grădiniță era și el însurat acum. Personajul a regretat că și-a irosit cei mai frumoși ani ai vieții alergând după cai verzi pe pereți în loc să se bucure de clipele alături de cei dragi. Evident că mi s-a părut lipsit de logică și realism, cum dracului să stai închis atâția ani, cum l-ar fi lăsat familia, doar n-a făcut fotosinteza, dar s-a produs un declic.

Cumva, într-un mod inexplicabil, această scurtcircuitare avea legătură cu infidelitatea mea, mai exact cu încălcarea unei limite, exact ca în filmele în care te chinui să supraviețuiești într-un oraș postapocaliptic și la sfârșit, după ce decizi să-l abandonezi, realizezi că ai fost doar un cobai pentru câțiva cercetători lipsiți de empatie. Eram un fel de Lazăr care s-a trezit din morți într-o groapă adâncă plină cu lei, evadam dintr-o închisoare a gândurilor ca să-mi înfrunt demonii, iar alcoolul din ultimele zile mi-a șoptit multe despre starea jalnică a căsniciei mele.

Mi-am amintit de Cesare, italianul pe care îl cunoscusem demult, într-o delegație: slab rupt, aproape frate cu anorexia, îmbrăcat cu vestă peste cămașă chiar dacă afară erau treizeci de grade, cu un ciorap albastru și unul negru, buze și dinți colorați de tutun, un singuratic într-un oraș al superficialității, care-mi spusese că el nu mai avea timp de viață personală, nici iubită de zece ani, că lucra de la 8 la 22 și prin ceea ce făcea la birou se simțea important. Am simțit milă atunci pentru acel pustnic, în timp ce beam cu el un espresso doppio mi-am jurat că eu n-o să ajung așa. M-am uitat la picioarele mele, șosetele mele încă făceau pereche, mai aveam timp să schimb ceva.

Se apropia pauza de masă, iar eu mă gândeam câte Marcele și câți Cristiani stau în cubiculele lor de un metru pătrat, măsurând KPI-uri, mascându-și tristețea cu prezentări colorate în PowerPoint, cu viața scurgându-se în call-uri, meeting-uri, alergând ca hamsterii pe roată pentru o semnătură pompoasă și sofisticată, făcând slalom printre sheeturi și pivoți în Excel. M-am uitat la telefon, voiam să trimit un SMS, nu credeam să-mi fie atât de greu să scriu cinci cuvinte.

Dar am făcut-o.

(frag. din romanul I put a spell on you, Litera, bpc, 2020)