Creatorul de teatru (piesa unuia dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani, austriacul Thomas Bernhard), în regia lui Alexandru Dabjia, cu Marcel Iureș, în rol principal. Scenografia Gabi Albu, asistent regie Mădălina Ciupitu. În anul 2001, când a fost jucată inițial piesa, s-a spus că este "un text extraordinar, plin de furie, disperare, agresivitate, deziluzie, dar și de umor negru". Spectacolul s-a jucat atunci pe scena Teatrului Act, sub bagheta fascinant-actoricească a aceluiași regizor, cu același Marcel Iureș, deși mai tânăr, încât în esență putem vorbi și despre un exercițiu de autoconfruntare.

Creatorul de teatru este un spectacol pe care l-am resimțit dureros în cel puțin două privințe. Mai întâi, extrinsec, întrucât textul, "total anacronic", după cum s-a spus, scris fiind de un dramaturg care "se înscrie [...] într-o listă lungă de autori «nu prea jucați la noi» din pricina diferenței mult prea mari de IQ dintre creatorii noștri de teatru" (Alexandru Dabija), devine o reprezentație clar desenată, cu mesaj invaziv. În al doilea rând, l-am resimțit intrinsec apăsător, ca tematică și, mai ales, prin condiția protagonistului. Personajul principal (jucat de Marcel Iureș) este un actor, silit să joace în hanuri, prin "sate prăpădite", animat însă de o critică acută asupra decăderii și degradării sociale, asupra lipsei de talent a copiilor săi, vociferând despre orice, de la politică, la teatru, etc., etc. Acest Bruscon, actorul emerit, devine treptat un (anti)erou, animat de un soi de egocentrism greu (dacă nu imposibil) de controlat, dar reprezentativ pentru ceea ce este tragicomedia... umană. Cu un discurs al nemulțumirii permanente, Bruscon însumează drama măruntă și văicărelile artistului din orice epocă. E nemulțumit de politică, de rolul artei, dar și de copiii săi, pe care nu-i poate transforma conform modelelor din mintea lui. Erijat în dascăl, devine agresiv, taxând naturalețea fiului și manifestându-și ostilitatea față de fiică. În lumea lui ideală nu este loc pentru cârnații molfăiți continuu de către fiu. Perfecționist până la tiranie, nu declanșează totuși antipatia celor din jur, ci treptat, reușește să molipsească pe toată lumea cu viziunea lui.

Bruscon, un rol-eveniment, chiar pentru Marcel Iureș, memorabil prin multe alte roluri, e în cadrul piesei purtător al unei duble dureri - una personală, a artistului c-un suflet scindat, și alta colectivă, "a vieților noastre meschine". Un întreg univers, marca(n)t în/ de propriile dureri, eșecuri, tragedii, drame, exteriorizări (prin râs ori prin simple surâsuri) e adus pe scenă. Trăirile interioare și reacțiile exterioare ale lui Bruscon construiesc cu artă o tipologie histrionică. Un rol atât de bine interpretat, asumat în cele mai fine detalii, încât te îndeamnă să revii la spectacol.

După cum suntem puși în temă de caietul-program - care, apropo, este o arhivă excepțională de imagine și de text -, actorul Bruscon vrea să susțină o reprezentație cu propria piesă – Roata istoriei – alături de o trupă de teatru compusă din soția și copiii săi, într-un han din sătucul Utzbach. Toată acțiunea se concentrează aici, toată viața actorului se învârte în jurul acestui ideal, căci în centrul spectacolului se construiește lumea la care visează Bruscon. Toate personajele cară lucruri, decoruri, aduc un cufăr cu recuzită actoricească, de exemplu, muncind la ridicarea unui univers precar, vremelnic și iluzoriu. Iar în centru se află desigur Bruscon, construit treptat printr-un "monolog caustic și absurd", dezvăluindu-ni-se treptat ca un deziluzionat incapabil să renunțe la visul său.

În schimb, personajele secunde, hangiul (Alexandru Bindea), dna. Bruscon (Ana Ciontea), Sara (Alexandra Sălceanu), Feruccio (Lucian Iftime), soția hangiului (Afrodita Androne) și Enra (Victoria Dicu), sunt obscure, cavsi-existente, caricaturale, monosilabice etc. Se înțelege de ce. Sunt personaje-satelit care gravitează în jurul punctului central. Alături de marele om nu se află niciodată oameni, ci componente ale jocului său. Ei au rolul de a construi la propriu scena pe care urmau să joace, în han. În ciuda numeroaselor zbateri fizice și risipei de energie reprezentația nu va mai fi posibilă, deoarece "casa popii ia foc", iar publicul dă buzna afară din han. Un final care mi-a amintit Concertul din muzică de Bach al Hortensiei-Papadat Bengescu, unde tot așa, amânat din varii motive, concertul nu se mai susține - asta, deși, întreaga existență a personajelor s-a construit și s-a dezvoltat în jurul lui.

Universul jocului e construit impecabil, desenându-se cu claritate elementele jocului și, în plan secund, o estetică a râsului în termeni bergsonieni, însăși finalul aducând în actualitate bine cunoscuta butadă a lui Bergson: "Râsul înseamnă trezirea omului din visul său". Cu acest imbold, fin schițat, și intră în piesă, cu râsul imperfect al d-nei Bruscon. Spectacol este în sine o radiografie a actului ludic, care scoate la suprafață suferința existențială a bufonului.

Acest actor, care contaminează totul, care are opinii despre orice, nemulțumit, misogin, grosolan sau tandru, capabil să miște stelele și să transforme hanul în scenă, e înfrânt de instinctele sociale de chiar ordinea pe care vrea s-o remodeleze. Excesiv, dictator, visând perfecțiunea, Bruscon aduce treptat pe tapet tentația jocului ca pervertire socială a duplicității înscrise în natura umană.

Piesa e, printre altele, și o "o parabolă despre artă într-o lume ostilă artei". Nu întâmplător, într-un moment de deznădejde totală, Bruscon afirmă, la scurtă distanță una de alta, două replici, pe care le consider puncte de rezistență ale spectacolului: "Sunt și eu om, nu pot să întorc Roata Istoriei invers" și "Poate sunt mai nebun decât piesa mea". Resemnare absolută a actorului neînțeles în egocentrismul său, în megalomania sa, în ipohondria sa, în nihilismul său, dar cel mai dur, neînțeles în totalitatea operei sale de o societate pervertită, coruptă etc.

Bucuria și împlinirea celor prezenți la reprezentația de acum (2022) și de atunci (2001) cred sincer că a întregit decorul, dar mai ales atmosfera emoționantă a piesei. Oameni ca decor ai timpului. Un timp care trece ireversibil și nu lasă în urmă decât aminitiri și momente memorabile cum au fost cele prezente și (re)prezentate. Omul ca spectator al trecerii necontenite... Alături de decorul special pregătit, desupra scaunelor s-a pus o manta neagră (simbolică în economia piesei), spectatorul confirmând încă o dată că "teatrul este o perversitate după care lumea e înnebunită", după cum Bruscon însuși susține.

Mimică și expresivitate îmbinate cu un soi de (meta)limbaj imposibil de uitat, în interpretarea unor actori memorabili.

În 3, 18 și 23 Noiembrie, spectatorii sunt așteptați să cunoască direct actorii, cât și povestea lui Bruscon, care încă animă atâtea vieți. Așadar, în contextul social, economic, chiar cultural, actual, dominat de numeroase drame, chiar tragedii, inițiativa TNB-ului de a (re)juca piesa lui Thomas Bernhard este una lăudabilă, remarcabilă. Când să fie mai valabil un text în care absurdul e supratema existenței, dacă nu acum?...