OPTm
nr.crt.

În ultimul timp, recunosc, m-am obișnuit să scriu proză scurtă și când mă întreabă lumea, spun cu jumătate de gură că mă sperie angajamentul unui roman. Este și nu este adevărat. Mă sperie, dar mă și încântă. Mă îngrozește, dar mă și incită.

Poate că este și un defect profesional, lucrez în domeniul IT, dar îmi place să pun lucrurile în ordine înainte să mă apuc de o proză. Știu cine sunt personajele, știu ce ticuri au, le cunosc frustrările. Câteodată, când chipul lor e încă acoperit de un văl, mă apuc să le caut printre oamenii de pe stradă, prin amintiri sau de ce nu, prin colțurile internetului. În jurul lor, construiesc povestea, aproape ca în filmele cu criminaliști, cu bilețele lipite pe o tablă, pe care le privesc întăi de aproape, apoi mă îndepărtez, închid ochii și le privesc de undeva din alt colț al universului. Caut puncte-cheie și încerc să-mi imaginez mai multe cursuri ale poveștii, îmi place să scot personajele din rutina lor și să le confrunt cu situații neobișnuite, de domeniul fantasticului. În contrapartidă, uneori iau personaje fantastice sau mitologice și încerc să arunc în haosul cotidian. Încerc să le aduc împreună, de ce nu?

Chiar dacă pornesc cu povestea (sau cu mai multe versiuni ale poveștii) conturată, se mai întâmplă ca personajele să aibă propria lor voință și să-și aleagă propriul lor drum. Nu-i problemă, îmi dau voie să fiu surprins. Am personajele, am desfășurarea acțiunii, dar asta nu e totul. Mi se pare trist când citesc undeva o poveste bună, dar scrisă într-un mod mai puțin reușit, ca o știre din ziare sau ca un articol de blog sau cu dialoguri de dragul dialogului. Aici e de muncă, de scris, de tăiat, de rescris, de revenit, de crescut ca autor.

Cât despre rutină, îmi place să scriu seara. Uneori mă închid în cameră, alteori mă tolănesc în fața televizorului și-mi propun să scriu două ceasuri. În prima jumătate de oră mă holbez la o pagină albă, ea mă privește la fel de nedumerită. Apoi începem să ne împrietenim. Apar primele cuvinte. Timid, le urmează și altele și, în cele din urmă, povestea își știe calea. Când mă opresc, citesc o dată textul și corectez ce nu-mi sună bine. În timp mi-am format câteva ticuri verbale, am norocul că sunt conștient de ele, așa că folosesc cu încredere funcția de căutare a Wordului și modific. Revin în zilele următoare asupra textului, îl citesc cu vocea interioară, apoi cu vocea mea și chiar dacă e al meu, nu mi-e milă și nu-l menajez. Și repet...

Ce este foarte important și un principiu de la care nu mă abat, este că eu sunt primul meu cititor și trebuie să fiu cinstit cu mine, nu-mi place să scriu ceva doar pentru că acel subiect e în vogă și nu vreau să șochez doar de dragul de a șoca. Refuz să scriu ceva în care nu cred sau într-un mod care îmi este impus de vreun factor exterior. Sunt convins că există o cale mult mai simplă de a avea pe piață o carte care se vinde, însă nu e acela drumul meu. Îmi doresc să-i ofer emoție celui care îmi lecturează cartea, dar vreau să ofer mai mult decât niște ore de evadare. Îmi place să folosesc în scrierile mele tot felul de referințe la muzică, artă, literatură și nu numai, dacă măcar o parte dintre cei care mă citesc descoperă ceva nou și le îmbogățesc cunoștințele, eu sunt mulțumit. Vreau să-i dau cititorului și o temă de gândire sau un mesaj ascuns, poate un semnal de trezire, iar acum, când citesc părerile despre "I put a spell on you..." mă bucur că am pus ceva oameni pe gânduri.