Considerat un critic important al regimului comunist din țara sa de origine, Cehoslovacia, și prezentat ca disident politic, Milan Kundera se opune în repetate rânduri unei asemenea caracterizări, preferând să își asume rolul de disident cultural. Intenția romancierului este de a îndepărta filtrul reducționist al ideologiei și al politicii din reflecția asupra literaturii și artei. Textele sale valorifică, în manieră intelectualizată și ironică, subiecte și contexte care sunt adesea interpretate ca efecte ale partizanatului ideologic. Definițiile atribuite de Kundera romanului contrazic perspectiva suveranității ideologiei. Atât în Arta romanului, cât și în Testamentele trădate, romancierul respinge ipoteza responsabilității politice a autorului, optând pentru o augumentare a responsabilității estetice a acestuia de a îmbogăți o anumită tradiție cultural-literară. În numele dominației principiului estetic, grila ideologică a interpretărilor este sancționată vehement de Milan Kundera în volumul Testamente trădate: "Dintotdeauna i-am detestat profund, violent, pe toți aceia care vor să găsească într-o operă o atitudine (politică, filozofică, religioasă etc.), în loc să caute o intenție de a cunoaște, de a înțelege, de a surprinde un aspect sau altul al realității".

Chiar dacă autorul Insuportabilei ușurătăți a ființei dezavuează ipoteza misiunii politice a romanului, eseurile sale oferă o perspectivă nuanțată asupra raporturilor dintre artă și politică, pe care nu le separă tranșant una de cealaltă. Politica este o dimensiune a experienței umane, iar literatura ar deveni mai săracă în reprezentări dacă nu ar trata tot spectrul existenței omenești. Pentru a explica interacțiunile ficțiunii cu politica, este edificatoare introducerea conceptului de autonomie radicală a romanului, pe care Milan Kundera îl dezvoltă în Arta romanului pentru a ilustra forța socială a vizionarismului kafkian. Kafka nu aderase la o direcție ideologică, nu își fixase niște mize politice pe care atingă, folosindu-se de roman ca subterfugiu. Subversivitatea creației romanești, în forma sa de "poezie antilirică", nu este cea circumscrisă de accepțiunea ideologică, de eludare a constrângerilor unui regim politic, ci de a spune "despre condiția noastră umană (așa cum ni se dezvăluie în secolul nostru) ceea ce nicio reflecție sociologică sau politologică nu va putea să ne spună vreodată". Imaginația literară nu apare numai ca formă de evadare din realitate, asemenea visului, sau ca subiectivitate în stare pură, ci mai ales ca intrument cu natură duală, epistemică și artistică, care pătrunde subtilitățile lumii și le expune, transcriindu-le. Creația romanescă, sau arta, în general, explică dinamica factorului politic, iar influența ideologicului asupra domeniului estetic își pierde astfel din intensitate. Romancierul abordează subiectul politicii într-o manieră mai complexă decât cea implicată de discuția ideologică, adăugând perspectivei comprehensivitatea contextului cultural.

Milan Kundera a insistat întotdeauna asupra incompatibilității creației romanești cu ideologia radicală, abordând tema atât în eseurile sale, cât și în operele de ficțiune. Naratorul din Insuportabila ușurătate a ființei face apologia kitschului politic, în care influențele a numeroase partide politice se influențează, condiționează sau chiar anulează reciproc. Atunci când kitschul politic eșuează și permite instaurarea celui totalitar, libertatea proferată de roman este anulată. Sarcina de a sfâșia ceața care opacizează realitatea îi revine romancierului. Romanul împiedică ideologia să obțină monopolul asupra adevărului și asupra realității. Ideile politice îi apar lui Kundera ca niște seturi de construcții incapabile de a explica viața individuală. Analizând romanele lui Dostoievski și Tolstoi, Milan Kundera îi reproșează autorului Însemnărilor din subterană că identitatea personajelor sale este strict delimitată și le determină despotic opțiunile ideologice, fapt ce nu este confirmat de adevărata experiență umană. Pe de altă parte, personajele lui Tolstoi cunosc o precipitată evoluție interioară, o schimbare proteică, ceea ce îngreunează stabilirea ideilor care le guvernează existența.

Pentru Kundera, natura superioară a misiunii actului cultural se leagă indisolubil de ideea de roman ca formă artistică desăvârșită. În partea a doua a Artei romanului, dedicată elaborării unui dicționar creativ de termeni literari, autorul Glumei definește romanul drept "marea formă a prozei în care autorul, prin intermediul unor euri experimentale (personaje), examinează până la capăt câteva teme ale existenței". Când discută despre roman, Milan Kundera se referă la forma literară europeană, pe care evoluția geografică a artei romanești o ajută să se impună ca model ce "nu-și are seamăn în nicio altă civilizație". Cazul lui Salman Rushdie, tratat în volumul Testamente trădate, demonstrează însă că întreaga civilizație europeană a eșuat să recunoască romanul ca formă artistică a modernismului prin excelență. Prin optica autonomiei esteticului, spațiul european poate înțelege cum muzica și romanul au evoluat într-un mod asemănător, într-o complementaritate armonioasă. Dacă romanul refuză programatic obligația de a-i conferi cititorului iluzia realității, exigență care a dominat creația romanescă până la consolidarea ipostazei sale de poezie antilirică, evaluarea operei lui Rushdie pe criterii extraestestetice vădește conflictul care împiedică înțelegerea statutului romanului ca vârf al realizării artistice în societatea modernă.

Bogăția intelectuală și dimensiunea euristică, specifice literaturii, îl îndreptățesc pe Kundera să atribuie romanului inventarea unor concepte cheie ale culturii occidentale. Libertatea, individualitatea, ambiguitatea, inteligența și atitudinea critică devin obiecte de reflecție pentru roman dinainte de a fi teoretizate. Toate elementele pe care s-a fudamentat civilizația modernă au fost, așadar, anticipate de romancieri în operele lor. Eseurile lui Milan Kundera asociază întodeauna artei înalte un potențial de clarviziune, muzica fiind, alături de roman, un alt exemplu de superioritate artistică și intelectuală. În viziunea autorului Insuportabilei ușurătăți a ființei, romanul, ca expresie a supremației artei și a esteticului, introduce în spațiul european ideea preeminenței culturii asupra ideologiei. Atunci când societatea tinde să exagereze importanța sistemelor politice, se produce, după Kundera, o anomalie ideologică: moștenirea marxismului vulgarizat ajunge să fie adoptat atât de susținătorii dreptei, cât și de cei ai stângii. Un alt simbol al modernității este triumful individualității, consacrat de Jean-Jacques Rousseau prin mitul bunului sălbatic, adică omul pervertit de societate, care aspiră la starea naturală perfectă a singurătății. Romanul celebrează individul în toată libertatea și temeritatea sa de manifestare. Totodată, creația romanescă dublează individualismul eroilor printr-o pluralitate seducătoare a deschiderii către crearea unor lumi posibile, în care indivizii pot trăi, iubi, imagina, dezvolta, crea și reconfigura parcursul existențial. Cert este că imaginația artistică și, implicit, cea romanescă, a jucat un rol fundamental în inventarea, structurarea și organizarea lumii moderne.

Este important să precizăm că romancierul este, pentru Milan Kundera, un explorator al existenței, dar, în ciuda posibilităților de clarviziune ale literaturii, acesta nu poate fi privit ca un istoric sau ca un profet. Dată fiind natura sa de explorator, autorul romanului are predilecție mai degrabă pentru interogarea existenței decât pentru formularea unor răspunsuri universale. Această abilitate interogativă a romancierului se exercită printr-o gândire experimentală, care presupune o manieră ipotetică, deschisă, ironică și nesistematică de a gândi lumea. În particularitea gândirii experimentale întâlnim un alt contrast față de reducționismul discursului și interpretării ideologice, cadențate de stereotipii și de o logică rigidă. Deși Milan Kundera glosează pe marginea suveranității nesistematizării în artă, el se folosește de forța coerenței argumentării. Scepticismul kunderian, orientat către ordonarea ideilor în sisteme, amintește întrucâtva de revolta romanticilor împotriva rațiunii autoritare. Scriitorul nu este însă radical, nu privilegiază incoerența, ci apreciază aspectele sistematice identificate în muzică și literatură, structura și armonia fiind esențiale. Structurarea în capitole și subcapitole, ingeniozitatea stilistică și consecvența imaginativă sunt părți integrante ale artei romanești. Dacă trăsătura sistematismului definește aspectul formal, nesistematizarea ar trebui să caracterizeze conținutul. Eseurile filosofice ale unor scriitori precum Nietzsche sau Cioran ipostaziază această respingere impetuoasă a gândirii sistematice.

În Testamente trădate și Arta romanului, Kundera elaborează o ontologie a romanului, fundamentată pe ideea superiorității artistice a acestei forme literare ce își fixează drept scop explorarea existenței. Romanul apare ca stindard al modernității culturale, în virtutea căreia își acordă libertatea de a delimita fervent de dominația spectrului ideologic. În spatele acestei viziuni a romanului ca amforă a unei explorări intelectuale democratice, pluraliste, ghicim influența eseisticii lui Mario Vargas Llosa, care privește creația romanescă drept o articulare în limbaj artistic și comprehensiv a umanului. Virtuțile eseistice ale scrisului lui Milan Kundera permit cristalizarea acestei viziuni idealiste asupra romanului într-o manieră creativă, liberă și coerent argumentată, care proclamă independența artistică și suveranitatea estetică a speciei romanești în fața constrângerilor ideologice.