"Uite că mănânc singur.", își spuse Andrei Timiș și tăie încă o bucată din file-ul de biban cu sos pesto din farfurie. "Terasa asta e un loc îmbietor." În seara aceea se număra printre invitații sărbătoririi căsătoriei lui Ovidiu Apostoaie cu Carmen. "Ăștia rămân împreună. Eu și literatura. Femeile, toate."

Scria un roman, cu mari interludii, un soi de autoficțiune în care își transforma în narațiune viața din ultimii 15 ani, cavalcadele cu prietenii, întâmplările memorabile, cuceririle amoroase, episoadele erotice. Paginile cărții aveau să arunce, fără îndoială, o anumită lumină asupra autorului empiric: băiat de viață, băiat bun, cu aplecare spre cultură. "Mulți români n-au bani să cumpere o carte. Pe a mea."

"M-a invadat România", aproape că șopti când un câine mare, maroniu, se înființă lângă scaunul lui, țintind cu botul către marginea farfuriei. Pe unde intrase?

Se gândi apoi că o să arate bine în costumul bleumarin, nehotărât încă asupra culorii cravatei. Câinele ieșise de pe terasă în fugă, și se luase la bătaie cu un alt câine mai mic. Cel mic chelălăia și dădea în spate, până când, încolțit în zidul clădirii instituției de vizavi, se lansă cu un salt feroce asupra dulăului.

"Samira? Samira.", se edifică în gând Andrei, scrutând-o cu privirea pe investitoarea I.T. care tocmai se așeza la masa de lângă intrarea în restaurant.

Câinele cel mic fugise, trecând strada printre mașini și dulăul, rămas o clipă descumpănit, își transferă atenția asupra unei profesoare de liceu care mergea spre intersecție, cu o poșetă uriașă atârnând după ea. Cu colții dezveliți, câinele părea hotărât să facă bucăți poșeta pe care femeia o trecuse pe celălalt umăr, ca pe un scut.

Acum patru-cinci ani, rememoră Andrei Timiș, îi murise câinele de cancer. Chiar în zilele acelea câștigase mult din vânzarea unui lot de mașini. Ce reușită! Atunci s-a gândit pentru prima oară că, într-o zi, ar putea să aibă un elicopter și un iaht al lui. În prezent, renunțase să mai viseze la astfel de posesiuni. Când fusese cu trupa veselă în concediu în Maldive sau pe litoralul mediteranean închiriase niște ambarcațiuni mai modeste. Pe vremea aceea se culca cu o mulatră frumoasă din Brazilia, studentă la politehnică. Andrei încercă să-și aducă aminte dacă citise vreodată literatură din Brazilia. Nu cunoștea niciun scriitor brazilian. Ba da, Paulo Coelho era brazilian. Literaților li se apleca atunci când venea vorba de Paulo Coelho. "Pe asta trebuie s-o descriu, pe Janine, mulatra. Trebuie să constate că eu chiar scriu literatură."

Cu câteva zile în urmă, se uitase la un colaj întreg de știri. Sudul Moldovei fusese lovit de inundații. Reporterița, înaltă, brunetă, cu părul lung lins de-o parte și de alta a capului, intrase în mijlocul bălților. O stradă întreagă fusese inundată și reporterița indica fiecare mașină care trecea, explicând cât de greu îi era șoferului să înainteze. Reporterița avea un rictus ciudat: când tăcea, la capătul fiecărei fraze, buzele i se adunau pungă în capătul din stânga al gurii, ca la bătrâni.

Apoi, Andrei se gândi că mireasa lui Ovidiu Apostoaie nu venea dintr-o familie cu bani. După standardele românești - și nu numai – Apostoaie era bogat.

Carmen, care luase la ora prânzului, la primărie, numele lui Apostoaie, locuise până la 27 de ani cu părinții ei, în cartierul de blocuri ridicat de comuniști. Se mutase de acasă la un an după ce se angajase la ghișeul Băncii Comerciale Române și avea un văr, Constantin Marude, zis "Tinu", care se droga de ani de zile.

În seara dinainte, Tinu împărțise cu un prieten din cartier niște sare de baie și băuse bere la sticlă de plastic. Acum, cu urmele consumului pe figură, stătea într-o rână pe o bancă în parc. Urmărea trecătorii și simțea din nou că îi urăște. Se privi în ecranul telefonului: era, încă o dată, "omulețul Michelin", cu buzele și obrajii și pungile de sub ochi umflate și o stare generală execrabilă. Probabil că avea să-și amaneteze iar telefonul sau să-l vândă, chiar în ziua aceea. Tinu ar fi fost băiat simpatic, dacă nu ar fi fost atât de neîngrijit.

Bunica lui plănuise, înainte să moară, să-l supună unui regim de dezintoxicare. Taică-său murise și maică-sa era neputincioasă și bunică-sa cumpăra lapte de capră și fructe și i le aducea în cameră. O vreme, pe atunci, nu mai consumase nimic.

Tinu o apucă spre hala din spatele pieței, dorindu-și să se întindă pe jos, într-un boschet, și pur și simplu să zacă acolo. La ora trei și jumătate sosea un transport de marfă care trebuia descărcată în boxele en-gros-urilor din hală.

În fața halei, Tinu află că șoferul camionului făcuse stop cardiac la volan. Se apucă să ajute în altă parte, gândindu-se că o să primească mai puțini bani. Nu voia să se angajeze în oraș fiindcă banii nu i-ar fi ajuns nicicum de la o lună la alta, nici măcar pentru mâncare. Se gândea de mult să plece în Franța, însă amâna mereu și, oricum, nu avea de unde să ia suma care îi trebuia ca să ajungă acolo și să găsească o chirie până la primul salariu. Să meargă în Franța, să renunțe la substanțe - în afară de marijuana, care era inofensivă - și să se angajeze într-un depozit.

Și iat-o pe Lizi: Elisabeta Olimpia Barbu, care, cu patru ani în urmă, se culcase cu Andrei Timiș. N-a fost vreo "noapte de dragoste" - s-au futut la o cabană și atât. Nu o interesaseră banii lui (doar în măsura în care cumpăraseră camera de la cabană), o făcuse fiindcă era un bărbat înfipt și sigur pe el. Totuși, se gândi Lizi ieșind din scara blocului, dacă avea să se mărite, soțul ei trebuia să aibă bani.

Lizi ocoli parcarea și se așeză la coadă la hamburgeri. Mânca rar hamburgeri, deși nu era în pericol să se îngrașe.

Se așeză pe o bancă din fața blocului vecin. "Vă curg ochii după bunăciuni", îi zeflemisi în gând pe cei doi bătrâni care, după ce se uitaseră după fundul ei, trecuseră prin fața băncii rânjind. În parcarea din față, doi bărbați urlau unul la celălalt, din cauza unui loc de parcare. Unul dintre ei, cu o burtă proeminentă, îi pusese mâna în gât celuilalt.

Lizi avea o cunoștiință care nu se măritase niciodată: tanti Marta. Peste câteva zile, un depanator IT avea să îi instaleze Martei Sims pe calculator - își mai trecea și ea vremea la bătrânețe. Tanti Marta trecuse prin câteva paturi la viața ei.

Angajații primăriei toaletau copacii pe aleea care străbătea cvartalul. Suit în cuibul de plexiglas din capătul brațului extensibil - "ca un cartaginez pe elefantul de război", își aminti Lizi niște poze dintr-un manual vechi de istorie -, angajatul dobora la pământ creangă după creangă. La patru și jumătate ar fi putut să se întâlnească cu Matei Vărzaru. "O să se-aleagă praful de tot", își spuse Lizi.

Vărzaru era șeful redacției pe departamentul pentru politică și societate al publicației naționale cu sediul în apropierea clădirii centrale a universității. Ziarul regional încă apărea pe hârtie, însă vânzările începuseră să scadă și întreaga afacere era în cursul mutării în online. Unul dintre jurnaliștii care munceau aici era Luca Vornicu.

Luca își lăsase barbă și începuse să se îngrașe. Era scund și avea degetele de la mâini scurte și grase.

Luca fuma alături de câțiva colegi și colege în fumoarul de pe holul dintre două redacții: a lui și cea a unui ziar tabloid. Ani la rând, el și colegii lui îi luaseră peste picior pe ceilalți: ce chiloți avea vedeta X? starleta Y avea silicoane?

Luca nu-și mai văzuse fiul de două luni de zile – nu mai găsea resursele de energie să îl scoată în oraș. Fosta lui soție nu-i dăduse mici măcar un telefon să vadă care era motivul absenței prelungite. Luca își spuse că peste două-trei zile avea să se monteze și să-și ducă fiul în parc și la cinematograf.

Un coleg ieși pe ușa redacției și se opri în hol, alarmat:

-E nenorocire!

Luca porni pe scări în jos. Ieși în fața clădirii și se urcă într-un taxi.

Ajunse acasă peste câteva minute și își dădu seama că nu mai făcuse un duș de trei zile. Lângă pat avea o ganteră de cinci kilograme pe care o folosea tot mai rar.

Auzi soneria și apoi bătăi în ușă. Era soția responsabilului de scară - îi cerea bani pentru instalarea unui interfon nou. "Da’ ăla vechi ce-are?", ar fi vrut Luca s-o întrebe.

După ce își pierduse cele două cartele, cu ceva timp în urmă, Luca sunase la vecini ca să poată intra în scară. Până la urmă, o vecină îl înjurase prin interfon și el își comandase, prin responsabilul de scară, alte două cartele, care intraseră în posesia lui peste două săptămâni.

Ziarul la care lucra Luca adăpostise, cu nici o lună în urmă, o dare de seamă despre o investiție frauduloasă în câteva terenuri, afacere în care, se sugera, era implicat și Andrei Timiș. Terenurile fuseseră cumpărate dintr-o parte și vândute, cu un preț mult mai mare, în alta.

Andrei citise articolul în care, la final, jurnalistul făcea apel către parchet și procurori să se pună pe treabă, după care făcuse o baie.

Își jurase ca, în curând, să se apuce serios de cartea lui. Avea să arate bine pe lângă cartea lui. La urma urmei, avea să vorbească și despre defectele lui, chiar dacă, probabil, numai despre acelea care îl făceau simpatic.

Trecuse o săptămână de la nuntă și stătea, din nou, la o terasă, cu un prieten și partener de afaceri. Îi spunea că, dacă cineva i-ar pune pistolul la tâmplă și l-ar soma să se însoare mâine, nu ar avea cu cine. Însă, la rigoare, probabil că s-ar gândi la Rebeca - măcar era frumoasă. Avusese un soi de relație cu Rebeca cu câțiva ani în urmă. Și apoi îi vorbi prietenului lui de cartea la care lucra și care era, pe lângă afacerile lui, singurul lui proiect de viitor. "S-o fi crezând scriitor", se gândea prietenul, sorbind din pahar. "Mai știi că n-o fi?."

Tinu patrula pe bulevardul cartierului. Pășea alert, scrutând fiecare colț de bloc și intrare în scară după un cunoscut căruia să-i ceară două țigări și doi lei pentru o cafea de la dozator. Nu mai își dorea la fel de mult să plece din țară. Ar fi vrut să fumeze buruiană de calitate, nu mizeriile sintetice pe care le fuma sau priza seara cu doi-trei amici de la bloc. Încă mai găsea câte ceva de lucru în hala de lângă piață. Câteodată, câte unul din cartier construia sau renova ceva – un garaj, un chioșc, un alt spațiu comercial, un apartament - și Tinu primea de lucru cu ziua.

Cel mai mult avea nevoie de o pereche de adidași de la unul dintre second-hand-urile din cartier; avea niște încălțări Nike până la gleznă, care se rupseseră pe laterale. Și trebuia să-și cumpere niște ciorapi la mâna a doua, fiindcă toți ciorapii lui erau găuriți.

Lizi își amintea de o vară fierbinte în care se sărutase cu un cântăreț cu hituri pe TV la mare, în timp ce se întorcea de la cursurile de asistentă medicală ale școlii Carol Davila. Avea să profeseze vreodată? Poate că își va găsi un mire, își spunea, care s-o pună manager al unui bar-restaurant, undeva pe bulevardele din centru. Își cumpără de la un chioșc o pungă cu rondouri de pâine prăjită.

-Când stăm la un suc cândva? o interpelă, în timp ce urca scările blocului către locuința ei, un vecin divorțat de la parter. Era obișnuită; se opri și îi răspunse.

Tanti Marta ieși în cadrul ușii și îi întinse trei felii de plăcintă cu brânză dulce. "Bine că știe să facă prăjituri, curva", se gândi cu simpatie Lizi. Apoi intră în casă și schimbă câteva vorbe cu maică-sa, gândindu-se că trebuia în mod categoric să se mute cât mai repede de acasă - să se angajeze într-un spital sau o clinică.

Luca se trezise, ca niciodată, la cinci fără un sfert dimineața. Înainte să adoarmă își adusese aminte de un film de groază american pe care îl văzuse cu mulți ani în urmă. Apoi, urmând firul logic pe cărarea groazei, ajunse din nou la fantasmele care îl speriau cel mai mult: diavolii. Adormi făcându-și cruce și rugându-se să nu-i viseze și tocmai îi visase. Deschise frigiderul și își stoarse în gură niște brânză din batonul de brânză topită.

Își imagină cum ar fi fost să nu meargă la muncă. Își impuse ca după-masă să-și sune fosta soție și peste o zi-două să-și vadă fiul. Afară era încă întuneric.

Deși se trezise atât de devreme, până la urmă fu nevoit să ia un taxi ca să nu întârzie la muncă. Urcând scările redacției, o întâlni pe Mirela. Mirela fusese cândva prietena șefului lui. Cu ceva timp în urmă, se culcase cu Luca, fără să întemeieze amândoi un cuplu și fără ca Luca să-și poată explica de ce se culcase cu el.

După ședința de redacție, Luca coborî scările clădirii și trecu strada ca să-și cumpere un sandwich și o cafea, pregătindu-se să-și înceapă ziua de muncă. Cu câteva săptămâni în urmă, își aducea aminte cu regret, fusese la meci pe stadionul celui mai mare club local. Galeria înjurase atât de mult, încât se felicitase că nu-și luase fiul cu el.

Mușcând din sandwich, Luca se uită peste notițele noii sale însărcinări: doi mardeiași șantajau un om de afaceri local. În câteva minute avea să-l sune pe întreprinzător ca să stabilească o întâlnire.

În chiar clipa aceea, Andrei Timiș se inflama fiindcă nu era doar încă un om cu bani, ci și, iată, scriitor: stătea în fața laptopului, numărând pentru a câta oară cele 64 de pagini înnegrite. Când avea să-și vadă cartea terminată odată?

Își aprinse o țigară de foi și își mai notă câteva aspecte. Trebuia să-și facă mai mult timp pentru cartea lui, să încerce să nu se mai întoarcă acasă noaptea amețit de alcool. La ora patru avea întâlnire cu omul de afaceri despre circumstanțele căruia Luca trebuia să scrie articolul până la sfârșitul săptămânii.

Apoi Andrei ieși în oraș cu grupul vesel cu care se asocia de obicei; în carte nu folosea, bineînțeles, numele adevărat al celor trei prieteni, tovarăși de nebunii.

În fața casei, dăduse peste un grup de muncitori. Unul dintre ei conducea buldozerul care nivela asfaltul.

-Bine că astupați găurile, le strigase Andrei înainte să urce în mașină.

În seara aceea, jucă biliard. În barul-restaurant cu două etaje "Fiona" erau și mese de snooker. Mulți se apucaseră să joace snooker după ce sportul devenise popular datorită transmisiilor în direct de pe canalele sportive, însă Andrei Timiș insista că nu asta îl făcuse să se apuce de jucat snooker.

La etajul stabilimentului se perindară alți cunoscuți și cunoscute și, după ce bău puțin, Andrei se hotărî să o sune pe Izabela.

Izabela se muta și ea prin oraș dintr-un loc în altul, cu grupul ei de prieteni. Umblase zvonul că în Franța ar fi fost prostituată de lux și zvonul îi plăcuse lui Andrei. În plus, probabil că era adevărat: încă o hetairă produsă aici, în Thailanda Europei.

Tinu avea o seară mai puțin plăcută, însă nu mai puțin memorabilă: zugrăvea bucătăria unei case din suburbii. Casa îi aparținea unui cântăreț - Tinu nu reținuse dacă artistul făcea pop, rock sau manele.

Primi un milion de lei pentru ziua de muncă, regretând că nu fusese chemat în echipa de salahori încă de când începuse lucrarea. Se întoarse acasă după ce-și cumpără țigări și crenvurști de la chioșc. Colțul tavanului din camera mare băltea din cauza unei țevi sparte pe care vecinii de deasupra întârziau de două luni să o repare.

Se așeză în fața laptopului pe care nu reușea să-l vândă din cauza vechimii lui - configurația era slabă, ecranul iremediabil pătat. Singura sa utilitate era accesul la internet. Ultima dată când îl folosise, Tinu urmărise un film pornografic: un vlăjgan imberb îi explica amicului lui cât de atras era de o starletă de pe un site. Stătea pe marginea patului și explica surescitat, cu un puternic accent slav: "dat tits, dat ass...". Starleta intra peste el în cameră și începea să-i desfacă cureaua. Tinu simțise scântei în vârful capului pulii.

Peste încă o oră, se întâlnea în fața blocului cu doi amici din cartier. Amândoi veniseră acasă pentru câteva zile și niciunul nu avea sau nu voia să-l împrumute ca să ajungă în depozitul din Franța. Toți prietenii lui erau plecați în străinătate. Cu mult timp în urmă, când aveau 15-16 ani, unul dintre ei făcuse rost de droguri. Toți sloboziseră un urlet triumfal în spatele blocului: aveau să se drogheze!

"Așa ajung unii să dea în cap", se gândea, după ce rămăsese fără milionul încasat, însă se ferea de pușcărie. Fumă o țigară cu cei doi amici și hotărâră să se plimbe prin cartier, fără să coboare spre centru.

Tinu avea un prieten care-și lipise dosul palmei de fundul lui Lizi în autobuz. Era șofer în Portugalia și Tinu îi ceruse prin telefon bani ca să ajungă în Hexagon – vreo 800 de euro pe care prietenul lui nu-i avea acum, însă pe care îi promise că îi va trimite.

Lizi aștepta înciudată ca dozatorul de cafea să-i onoreze comanda. Chiar atunci, un puștan dintr-un grup de puștani fluierase după ea - fluierătura golănească emisă de șmecheri când văd o bucățică. I-ar fi tras un șut în cur.

Trecu strada și intră în mall-ul central, ceva mai mic și mult mai vechi decât celelalte două mall-uri ridicate recent în oraș. La primul etaj, funcționa o cafenea. Se așeză la masa la care o aștepta singura ei prietenă pe care o putea numi prietenă: Amelia.

-Ai putea să ieși cu Vărzaru, e prezentabil.

Un bărbat într-un tricou de hochei începuse să urle la vânzătoarea unuia dintre magazinele de haine. Tânăra chemă doi angajați ai firmei de pază. Lizi n-o văzuse apăsând niciun buton. Poate că auziseră scandalul și veniseră singuri.

Lizi mâncă, cu bățul de lemn din ceașcă, frișca de pe capuccino.

Încă o dată, Luca se văzu nevoit să amâne apelul către fosta lui soție. Se urcase la volanul uneia dintre mașinile redacției și o apucase către restaurantul omului de afaceri despre circumstanțele căruia trebuia să scrie. Înainte, o lăsase pe colega lui Daria în fața primăriei - trebuia să participe la o conferință de presă. Daria îl somase să ridice volumul radioului când auzise o anumită melodie. Îi spusese că era topită după vocalistul formației respective. "Dacă l-ai întâlni nu ar fi cel de la televizor, ar avea alte haine și altă tunsoare, poate. Ar fi cu totul altcineva și nu ți-ar mai plăcea", voise Luca să-i spună, însă tăcuse.

Roata din față a mașinii trecu peste o groapă și mașina întreagă săltă în sus.

Andrei Timiș ieșise la un picnic. Unsprezece oameni se adunaseră în curtea vastă cu piscină a lui Marius Răducan, cunoștiință veche, încă de pe când era prietenul tatălui lui Andrei.

Fleicile de carne se prăjeau fumegând pe grătar. Fiecare își desfăcuse câte o bere rece.

-Plecăm de aici cu taxiul, observă Andrei.

Boxerul gazdei păzea grătarul. Cu câțiva ani în urmă, înainte ca Marius Răducan să se însoare, făcuse parte din același grup de prieteni cu Andrei. Îi legau amintirile: cluburile, băutele, câte un consum de substanțe și întreprinderi comune ca să facă bani. La un moment dat, descoperiseră că se culcau cu aceeași prostituată, o făptură grațioasă care servea doar bărbații cu bani. Din câte știa Andrei, acum nu mai era în țară.

Andrei avea acum, din nou, un interes de afaceri comun cu Răducan. Stătuseră de vorbă și căzuseră de acord – totul se învârtea în jurul unei proprietăți intravilane.

Andrei continua să fie supărat pe el însuși: "Nu lucrez de la opt la patru și totuși sunt mereu prins cu ceva. Banii ar trebui să-mi cumpere timp. În ritmul ăsta, o să termin romanul când o să merg în baston." Cineva veni cu ideea să meargă toți în Caraibe la vară.

În curând începu să plouă. Își luară farfuriile și intrară în casă.

Marius Răducan făcea bișniță în ultimii ani ai lui Ceaușescu. După Revoluție, continuase să aducă în oraș dube pline cu tot felul de mărfuri: haine, parfumuri, tutun, cosmetice. Apoi se lansase pe piața imobiliară. Acum era interesat și de piața de artă: expoziții, licitații.

Andrei chemă un taxi, însă nu se îndreptă spre casă. Se hotărâse să-și viziteze unchiul. Unchiul Crețan avea șaizeci și șapte de ani și era imobilizat în scaun cu rotile.

Unchiul Crețan avea un subiect preferat de conversație - pe lângă discuțiile despre starea sănătății lui -, o poveste pe care o repeta din când în când familiei și prietenilor lui: împrejurările în care fusese cât pe ce să fie exclus din Partidul Comunist în ’87.

-Da, dragă Andrei, și n-am vrut să semnez cererea și apoi cineva de la județeana de partid m-a chemat la el în birou.

În fața unchiului lui, în fotoliul cel vechi, Andrei simțea mai mult decât oricând că într-o zi trebuia să moară.

Odată, mama lui Tinu fusese cât pe ce să fie lovită pe trecerea de pietoni de bolidul lui Andrei Timiș. Acum, nu avea de unde să ia împrumut bani ca să finanțeze drumul și chiria fiului ei în Franța. Era deja împrumutată, de câțiva ani de zile, la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor.

De la opt dimineața, Tinu începuse să sape un șanț. Unul dintre vecinii din cartier își ridica un garaj nou și îi promisese o sută de lei pentru ziua de muncă. Transpira și tricoul se usca pe el și apoi transpira din nou.

La ora prânzului, treaba era terminată. Tinu își cumpără înainte de toate țigări. Apoi porni către casă, momentan fericit, preferând să meargă pe jos decât să se urce într-un autobuz.

Pe aleea cu plopi din apropierea complexului studențesc văzu un arici care mergea încet pe lângă bordură. Apoi, rozătorul urcă bordura și se făcu ghem, lipit de un gard de beton, atunci când Tinu se apropie de el.

Peste un minut, de după colț răsări Liviu Calomfir. Tinu și Liviu fuseseră colegi de liceu, cel puțin atâta timp cât primul dintre ei frecventase cursurile. Liviu Calomfir fusese cel dintâi dintre ei care își injectase; în prezent, amesteca sărurile de baie cu ser fiziologic. Avea să moară în Spania peste o jumătate de an.

Liviu îi spuse că îi putea face rost de jumătate de gram de muguri tocați. Tinu avea banii necesari, însă nu mai mult, așa că refuză. Se gândi că era mai bine dacă își cumpăra un pet de bere la doi litri și niște legale.

-Legalele te bagă în mormânt, îi spuse Liviu.

Tinu îi răspunse că nu lua prea des. Oricum legalele aveau să devină ilegale – cei de la guvern lucrau la o listă nouă cu substanțe interzise.

Într-un final, Liviu se hotărî să-l însoțească și să-și cumpere un plic. Peste douăzeci de minute, sunau la interfonul lui Pascal, care vindea plicuri în cartier.

Lizi îl cunoștea pe Liviu Calomfir de pe străzile cvartalelor înconjurătoare. Era simpatic, însă renunțase să converseze cu el când aflase că era droagăr.

În seara aceea, Elisabeta intră în Freelance, cel mai mare club din cartier. Întotdeauna îi plăcuseră luminile stroboscopului și fumul pulverizat pe scenă. Bineînțeles că nu mersese de una singură: era într-un grup de trei fete, pe care le cunoștea mai mult sau mai puțin. Două dintre ele intrau în club cu prietenii lor.

Unul dintre ei, fiindcă era deja beat sau fiindcă avea ceva de demonstrat, insista să o scoată pe Lizi la dans pe ring.

Când părăsi clubul, se urcă singură într-un taxi și o apucă spre casă, însă o sună Amelia. Se simți pentru câteva clipe ca în liceu, când ducea viață de stradă și era liberă și disponibilă oricărui zvon. Se întâlni cu Amelia și fu expansivă - "ca în liceu", se gândi iar -, probabil și fiindcă băuse trei shot-uri de tequila.

De ceva timp, după ce amânase mereu, începuse din nou să-și caute un loc de muncă. Era absolventă a Facultății de Business, fără să fi fost pasionată de domeniu sau să rămână cu mari achiziții după licență. Își găsise, cu ani în urmă, un job de secretară într-un birou și șeful ei încercase să se culce cu ea.

Dimineața își plimba câinele pe o rută lăturalnică, frecventată de cetățenii care făceau jogging. Cândva, alergase și ea. Bine că avea haine faine, pe care le strânsese în ani de zile.

În perioada aceea, Vărzaru o sună din nou; o invita în oraș, însă Lizi nu știa dacă voia să se întâlnească cu el. Nu era urât, avea și bani. Apoi, cu un tichet-cadou primit de la tanti Marta, Lizi își plăti o vizită de două ore la piscină. Nu mai înotase de ani de zile. Stătea pe marginea piscinei, singură, și apoi se arunca în apă pentru câteva minute. Piscina era de dimensiuni olimpice. Își luă un suc și la coadă fu interpelată de un student cu tupeu.

În singura cameră a apartamentului în care stătea cu chirie, Luca citea, întins pe canapea și, din când în când, își aprindea câte o țigară. Îi sună telefonul - taică-său suferise un accident vascular cerebral. Avea să îl recunoască?

Porni spre spital. Taică-său era în altă lume, cu gura strâmbă, și nu-și putea mișca o mână.

În seara aceea, termină articolul care trebuia predat până dimineața și îl trimise prin poșta electronică.

Andrei Timiș se întorsese dintr-o vizită făcută unor prieteni din Londra. Soț și soție, cei doi plecaseră din țară cu vreo șapte ani în urmă și munceau amândoi în orașul de pe Tamisa. Din câte puteau să-și dea seama, ar fi fost o idee proastă să se întoarcă în țară și Andrei le întări impresia.

Acum Andrei stătea urcat pe taburet ca un membru al tribului peste o tobă mare cu timpanul din piele de capră. Se uita la știri, fără să se implice, și se lăsa din nou apăsat de grija romanului lui care nu se scria singur. Apoi își turnă un pahar cu gin în care depuse o felie de lămâie. Probabil că, după ce avea să iasă în oraș, avea să se îmbete și în seara asta.

Nu era prima dată când Tinu se îmbăta atât de tare, încât cădea din picioare de mai multe ori înainte să ajungă acasă. "Drogangiu sau alcoolic sau amândouă", își spunea, în timp ce se chinuia să urce scările.

Încă un amic de la bloc, plecat de doi ani în Danemarca, îi promisese că avea să-i trimită bani ca să poată pleca. Dacă, de data asta, chiar avea să vadă vreun ban, putea să ciupească pentru un gram.

A doua zi la prânz, la colțul blocului, se întâlni cu Gianina. Gianina părea mai înaltă și mai slabă ca oricând. Când crescuse atât de mult sora mai mică a lui Pietroi de la etajul patru? Gianina îi făcu un semn: tocmai cumpărase un plic de legale.

După ce fumă amestecătura, Tinu se întinse cât era de lung pe banca din apropierea toaletei publice. Era duminică în cartier: familii de români se plimbau prin parcul dintre cvartale, el se visa într-o lume cu bani și escapade sexuale și pensionarii umpleau bisericile. Gianina încerca să vorbească cu el, să-i dea de înțeles că îl place.

Lizi acceptase să meargă la un concert cu Matei Vărzaru. Se urcară în mașină și porniră spre piața unde era amenajată scena. Îl asculta cum îi făcea complimente, încercând să o îmbrobodească. Băiatul ăsta chiar s-ar fi însurat cu ea și nu era singurul.

Peste câteva zile, Lizi trecu printr-un interviu pentru postul de asistentă PR a unei firme locale în plină expansiune. Peste încă două zile, aștepta telefonul prin care să fie anunțată dacă primise jobul sau nu. Stătea la masă cu Marta, cu o cană de ceai de tei în față. Telefonul era așezat pe masă, lângă scrumieră.

-Tanti Marta, cum ai început să fumezi tu?

După ce își aprinsese a treia țigară la rând, Luca își sunase fosta soție, însă ea nu răspunsese la telefon și acum amâna din nou să o sune. Dacă i-ar fi răspuns, probabil că ar fi amânat oricum scurta întrevedere după care urma să-și preia fiul pentru câteva ore. "Poate crește mai bine fără mine", își spuse Luca și apoi se puse singur la punct: nu fi tâmpit".

A doua zi dis-de-dimineață porni cu mașina spre locuința fostei lui soții. Pe drum, se opri să-și cumpere țigări, gândindu-se la articolul pe care îl avea în lucru și privind televizorul din spatele vânzătoarei. Deodată, simți cum crește în el panica la gândul că nu avea să termine articolul la timp și se întoarse acasă.