Ideea de a petrece o noapte de Anul Nou în altă țară îi plăcea și nu-i plăcea lui Bogdan. Nici nu știe cum a venit vorba, cine a pomenit prima dată despre o posibilă călătorie la Larnaca și cum s-au petrecut de fapt lucrurile. Poate soția lui, Irina, mare amatoare în ultimii ani de excursii, poate fata și ginerele, amândoi cu microbul călătoriei în sânge. Indiferent însă cum a apărut în discuție, era ceva nou pentru el, posibil și pentru cei doi prieteni, Laura și Andrei, cu care aveau să călătorească acolo pe insula Cipru, așa cum au mai mers împreună, la Paris și la Lyon. Nu călătoria în sine, așadar, ci petrecerea, faptul de a nu fi acasă.

Avea în legătură cu asta un sentiment ciudat pe care nu era în stare să și-l clarifice. Mult timp, o viață, de când era mic și până la cincizeci și cinci de ani câți are acum, “trecerea pragului dintre ani", cum i se spune pe la televizor și prin urările de sezon nopții de Anul Nou, s-a făcut în familie sau cu prieteni. Și întotdeauna la Piatra-Neamț, unde trăiesc de ceva timp. Înainte de 1989, interesul central prin părțile acelea de lume pentru majoritatea familiilor era programul de Revelion de la televizor, cu discursul lui Ceaușescu pe la zece, pe care toți îl așteptau doar ca să treacă odată mai repede iar ei să-și vadă de viață mai departe, momentul mult așteptat cu "nea Mărin" și poveștile lui cu personaje haioase dintr-un sat din Oltenia, apoi cu muzică, dans, glume, scenete fel de fel, cu vedetele timpului. Și asta era toată petrecerea.

Sufrageriile de bloc cu mesele pline cu sarmale, fripturi, răcituri, prăjituri și băuturile nelipsite, dar și casele de la țară, cu luminile clipocitoare, cu bucatele, cu voia bună, aduceau o clipă de bucurie unei Românii cuprinse de un fel de îngheț istoric. Unii spun că nu era îngheț, că dimpotrivă, dar asta e o altă poveste. Oricum, deși erau restricții și lipsuri, oamenii făceau ce făceau și transformau momentul  acela al sărbătorilor în bucurie.

Iar aici nu e vorba despre amintirile lui de demult, care nu interesează pe nimeni, un copil de la țară care umbla printr-un sat din Moldova cu uratul și colindatul cu alți copii, ci de cârligul sentimental agățat atunci și care acum îl trage înapoi, îi taie din elan, îi încetinește ritmul, îl face să ezite dacă să accepte sau nu să rezerve zborul Pure Air Iași-Larnaca.

-       Cum să lipsim tocmai noi de aici, Irina? Să nu ieșim noi în centrul orașului să desfacem șampania la miezul nopții și să spunem "La mulți ani!" rudelor, prietenilor, cunoscuților și necunoscuților? E posibil așa ceva?

Atinge ușor pe claviatura discuției o clapă a ironiei, ca o adiere, așa îi iese, dar este și serios parcă, simte că s-ar desprinde prin călătoria aceasta de un cuib al lucrurilor știute, deja așezate pe făgașul lor, fără surprize. Încearcă de fapt să se clarifice și o ia părtașă pe Irina, cum face de obicei.

-       Da, ce să-ți spun, mare chestie să dârdâi de frig prin centru, să bei șampanie și să caști gura la artificii... Nici nu știu dacă se mai ține așa ceva... N-am mai fost nici noi de mult.

Recunoaște că nici pentru el nu este mare lucru să iasă în oraș și să participe la “zgomotul și furia" schimbării anilor. O dată, într-un an, i-a pocnit o petardă mai mare chiar la un metru distanță, iar după acel incident i-a țiuit urechea stângă și nici nu a auzit cu ea vreo două săptămâni. Și-a revenit, dar își jurase că nu se va mai duce acolo să suporte țărăniile unor zurbagii, să-i audă răcnind despre importanța momentului sau, în fine, despre ce era în capetele lor încinse despre trecerea de la două mii și nu știu cât la două mii și ce urmează.

S-au mai dus de câteva ori, dar încet-încet au tras pe linie moartă. Chiar rămăseseră acasă în ultimii ani, singuri în apartamentul lor de la marginea orașului. Cu un brăduleț de plastic împodobit cu câteva globuri și beculețe în mai multe culori, cu ceva mâncare, friptură și un pahar de vin și cam atât. Nici la televizor nu s-au mai uitat. Prea deveniseră programele niște scălâmbăieli fără sare și piper. Sau poate îmbătrânise el și nu mai înțelegea umorul și genul de distracții al noilor timpuri. Poate.

O vreme, era interesat încă de momentele unui comediant la care râdea neinhibat, Doru Octavian Dumitru, prima apariție notabilă în branșă după Amza Pelea. Dar și acesta este până la urmă un actor, cu momentele lui de stângăcie, cu anacronismele lui chiar, așa că l-a abandonat curând și pe el. Chiar dacă a simțit mereu că omul are o înțelegere profundă a vieții. Se mai uită uneori pe Youtube la unele înregistrări, pentru că îl are la prieteni și îi apar postările lui în feed, dar nu mai mult de cinci-zece minute. Acum au apărut standupperi profesioniști, vin la celebra emisiune “Ai umor" și încearcă să smulgă voturile unor jurați-vedete exigenți și sunt foarte prezenți pe rețele și platforme, au fanii lor, dau interviuri, sunt influenceri. Nu fără haz, totuși. E ceva haios în felul lor de lua în balon necazurile pe care le pot avea oamenii pe pământ. Cel mai mult îi place cum își exersează nemilos autoironia. Măcar se străduiesc.  

Nici cu fratele și surorile nu se mai văd ca altădată, nici cu alte rude. A început, oare, coborârea pe tobogan? Dacă izolarea din ultimul timp înseamnă coborârea pe treptele vârstei, pe tobogan sau ce-o fi, atunci da.

-       Îmbătrânim, Irina? Sau trecem printr-o criză existențială?

-       Trecem printr-o criză existențială de îmbătrânire.

Criză sau îmbătrânire pe bune, nu au mai stat să analizeze, au dat căutare pe zboruri ieftine, cum au făcut de atâtea ori și au găsit o cursă pentru 28 decembrie cu retur pe 3 ianuarie, cu doar 120 de euro dus-întors. Nu și-au ales scaunele, au lăsat la random, cum fac în ultimul timp. Fiecare bănuț contează. Altfel nici nu ar putea călători.

Altădată avea un comentariu pe acest subiect al modului bizar în care companiile low-cost cer taxă suplimentară pentru locuri alăturate, dar acum nu-i mai păsa. Era cumva că dacă vrei să fii lângă cei dragi trebuie să plătești, treaba asta are un preț, ceea ce în mintea lui avea niște vagi reverberații și înțelesuri pentru viață în general. Bucuria de a trăi lângă cei dragi se plătește. Starea naturală este de separare, însingurare, înstrăinare, așa că dacă dorești alăturare și comuniune trebuie să faci un efort, să bagi la o adică mâna în buzunar. Deși are emoții la zbor, în principal la decolare și i-ar prinde bine să stea lângă Irina, a observat că la urma urmei e foarte OK și singur, cu oamenii care se nimeresc. Se resemnează. Își comandă paharul de vin roșu imediat ce ating înălțimea de croazieră și totul devine chiar suportabil.

Copiii, fata și băiatul cu ginerele și nora, vor rămâne aici acasă, în țară, să fie martori la schimbarea prefixului din 2019 în 2020, iar ei, pe meleaguri străine, să vadă trecerea secundelor pe un țărm din Mediterana.

El tocmai fusese cu o seară înainte la un restaurant de pe Ștefan cel Mare, unde cei de la slujbă organizaseră o petrecere de sfârșit de an, cu cadouri luate de fiecare, amestecate și împărțite apoi pe baza unei tombole, cu exclamații de surpriză, urări, strigăte și tot tacâmul. Singur, fără Irina. Nu era o chestie în care să vină cu soți, soții, partenere, parteneri. Doar între colegi. Bine, câteva cupluri lucrau împreună în instituție, așa că nu au avut încotro, au venit tot împreună.

El dusese acolo o carte, un roman sud-american, ceva la modă, iar când s-au strigat numerele, a primit, pentru patru pe care îl nimerise, ciudat, tot o carte, dar și un glob drăguț pictat cu Moș Crăciun cu sania prin nămeți și încă ceva, un lucru din acelea mărunte care ajunge într-un timp oarecare la gunoi după ce trece mai întâi pe niște rafturi de bibliotecă și prin niște sertare.

-       Doar ție ți se putea întâmpla așa ceva, Bogdan, îi aruncă zâmbind peste masă colega lui Dora. Tu cu cărțile tale...

Are o meserie solicitantă și cu riscuri pentru sănătate, este dezinfector, dar este și un cititor împătimit, iar asta se vede și se știe. E un pic de contrast în viața lui, dar până acum a reușit să-l administreze destul de bine. Partea cu cititul se observă în aerul absent pe care îl poartă oriunde. Și se știe așa cum se află în general orice despre oricine, oriunde, oricând. În viața de aici trăiește jumătate în cărți și jumătate în realitate. În vacanțe, dacă are ocazia, la fel.

Când au aterizat la Lyon acum un an, avea bătrânul cu el bătrânul lui reader plin de romane. A citit și în avion, dar chiar și în minutele de așteptare și de odihnă pe băncile din preajma Muzeului Confluence. Cu un pahar de vin pe măsuța din față, "2666" de Bolaño a fost o lectură potrivită. Ca oricare alta, de fapt. Pentru el nu mai contează de mult acest amănunt.

Nu a dus pe niciun drum clar în viața lui povestea asta a cititului. Nici măcar nu l-a motivat să-și completeze studiile, să-și dea bacalaureatul, poate și o facultate, măcar una din astea care se fac acum mai ușor, "la privat". La fel, nu scrie, nu prea știe să povestească, nu s-a înfiripat niciun plan sau proiect pe subiectul literaturii, cărților, cititului. Pur și simplu îi place să parcurgă sute și sute de pagini de roman, în special de roman, genul care i se pare că prinde cel mai bine diversitatea, complexitatea și misterul lumii noastre. Când dă cu flit prin încăperi, prin birouri, prin subsoluri, prin fel de fel de maghernițe, după ce își pune echipamentul și masca, se gândește la personajele din romane, la viețile lor, visează în voia cea bună. Nu, nu s-a legat nimic mai consistent de atât. Un hobby ca oricare altul. Unora le place să colecționeze pliculețe de zahăr pentru cafea, pietre de pe plajele lumii, halbe de bere, stickere de frigider, câte și mai câte. Lui îi place să citească romane.

-       În roman omul apare cu toate căderile și ratările lui și asta îmi place în principal la arta asta, perora el în timp ce dansa pe muzica unui vals vienez cu Dora.

Un vals vienez într-un restaurant de cartier. Se poate întâmpla. Poți auzi chiar și la cele mai maneliste nunți. Colega lui blondă îl întrebase la acea petrecere, un fel de team-building party, dacă nu s-a săturat să trăiască în lumi imaginare. Mă rog, găsise subiectul acesta pentru a face conversație și de a a-l invita, de fapt, la dans.

Ciudat, dar pe cât de absent putea fi în situații legate de serviciu sau chiar din viața obișnuită, pe atât de prezent era când venea vorba de dans. Se ducea și la niște cursuri, undeva prin spatele magazinului Petrodava, o dată sau de două ori pe săptămână, adică mai avea pe lângă citit și pasiunea aceasta care nici ea nu ducea nicăieri.

A stăruit pe lângă Irina să meargă cu el, dar fără succes. Cu excepția situațiilor în care călătorește, ea este prea comodă în tabieturile și obiceiurile ei, așa că a spus “pas". Bogdan nu s-a supărat, doar că a trebuit să-și găsească o parteneră de dans, altfel nu-l primeau la cursuri. Profesoara i-a zis să caute printre prietene și colege care ar putea fi interesate de așa ceva și să revină. O găsise din întâmplare la bibliotecă, o femeie fără vârstă, mai degrabă tânără decât ofilită, de la secția de împrumut căreia îi povestise mica problemă. Bibliotecara nu prea le avea cu dansul, Bogdan a constatat asta încă de la primele lecții, dar măcar era hotărâtă să învețe. Și chiar a învățat, iar acum era în stare să țină pasul chiar și la tango. Voia să fie cu el, ăsta era tot chichirezul, i-a și mărturisit la un moment dat asta, însă el nu a dat nicio importanță acestui amănunt. Instinctiv, evita legăturile prea apropiate cu alte femei. Nu voia complicații de niciun fel și mai era la mijloc și firea lui aparte, să nu păcălească, să nu înșele, să nu trădeze, să nu facă rău nimănui, să nu, să nu. De obicei, schimba vorba și cu asta ieșea mai de fiecare dată din încurcătură. Evident, așa stând lucrurile, lecțiile de dans au rămas amintire, vag reanimată la unele petreceri, unde are ocazia să aplice unele prețioase mișcări și răsuciri spectaculoase. Pentru că la sfârșitul celor vreo șase luni de dănțuială, care se întâmpla de două ori pe săptămână, perechile s-au despărțit, drumurile s-au separat, viețile și-au continuat firele care încotro.     

Aici în micul bistro, Dora, despre care el își aducea vag aminte că lucrează ca asistentă pe undeva pe la laboratoare, părea să fi pus ochii pe el, dar desigur că el nu pricepea, cum niciodată nu își dădea seama de astfel de situații. Sau poate că înțelegea, dar refuza să accepte realitatea tocmai pentru a nu avea de a face cu ea.

Se pare că indiferența lui îi dădea un oarecare șarm, îl făcea cumva atrăgător. Neîncrederea și ezitările îi veneau, probabil, de la condiția de pălmaș și lucrător cu brațele, cum s-ar spune, care îl încurca și la citit pentru că îl obosea și de care era chiar foarte conștient. Și indiferent de semnele de atenție de care avea parte i se părea ceva nemeritat, ceva ce contrazicea imaginea pe care și-o făcea în cap despre propria persoană, una neînsemnată, marginală, scoasă din peisaj.

Încerca măcar să nu-și bată capul prea mult cu această poveste și se părea că așa totul devenea fără spor din partea admiratoarelor. În fața acestui tip de "avoidance strategy" pe care cititorul pasionat care era o adoptase, nu aveau nicio șansă. Sau, în fine, foarte puține. Totul se risipea și se pierdea, dispărea în ceață în privința asta. Nu se alegea nimic, pur și simplu. Pentru că nu voia el să se aleagă și pentru că persevera pe un drum al lui la capătul căruia nu știa foarte clar ce ar trebui să aștepte. Un drum fără destinație, doar al lui, în cea mai deplină împăcare de sine, edificat, lămurit asupra lucrurilor.

Acceptase să vină la petrecere abia în ultimul moment, când o altă colegă, Nadia, organizatoarea întregului eveniment, îi spusese că mulți dintre ei se întrebau de ce el nu era pe listă. A decis să participe după ce s-a gândit să o sune pe Irina, nu neapărat pentru a obține permisiunea nevestei, cum ar veni, pentru o petrecere fără ea, ci pentru a-i cere sfatul, părerea. Își dădea seama că nu era în stare să ia singur nici cea mai neînsemnată decizie. Se lăsa dus de val.

-       Fă-ți de cap, Bogdan! Relaxează-te! Vorbesc serios.

A plătit cei 120 de lei contribuția, a cumpărat și cartea pentru cadou și s-a prezentat la party. Nu trecuseră decât câteva zile de la întoarcerea din Lyon și încă avea creierul plin de impresiile, stările, emoțiile, trăirile și gândurile incursiunii din orașul cu două râuri.

După ce se întorcea dintr-o călătorie avea mereu sentimentul că multe lucruri ar trebui refăcute, că toate eforturile și felul lui de a trăi, cu economiile drastice pentru călătorii, cu planurile, nu sunt în direcția cea mai bună, că unele rațiuni pentru care se zbuciuma și se agita, pe la slujbă și prin cercul celor apropiați, în familie, nu mai au substanță. Pentru că lumea e mare și diversă, iar el cu gândurile lui – în fine, poate cu visurile lui, așa neclare cum erau – se vedea mărunt și neînsemnat în peisaj, iar tot ce credea că a clădit mai important, o familie, nu era decât un punct de sprijin, un imbold care să-l facă să treacă mai departe cu bine și să facă față, nu de puține ori, ostilității, neprieteniei, umilințelor, în acel loc de pe pământ care ar avea toate datele să fie minunat dar era otrăvit de o strâmbătate gratuită și absurdă. Pentru că familia era, așa cum era, o ispravă, un lucru bun, nimic de zis, numai că mai mult teoretic de la o vreme: copii s-au dus pe drumurile lor, în orașele lor și, deși reușesc să se vadă cu ei la o lună sau două, întâlnirile sunt grăbite, iar momentele de video-call pe Messenger nu pot înlocui tihna discuțiilor face-to-face. E clar, ca să fii cu oamenii tăi are un preț.

La slujbă îi comandau, îl admonestau, îl certau, îl puneau la punct, îl jigneau, îl alergau de colo-colo. Noroc că reușise în timp să-și înconjoare corpul cu o carapace invizibilă însă perfect protectoare de indiferență amestecate cu un pic de nesimțire, cam cum ai pune sare într-o mâncare. Suficient cât să treacă aproape neatins.

Se refugia în cărți. I se părea că abilitatea de a spune ce ai în minte este cea mai tare calitate pe care o poți avea. De aici și respectul pentru scriitori. Le și lua apărarea în discuții, dacă era cazul. Dăduse cu o seară înainte, într-un roman de Franzen, peste un dialog care i-a confirmat că a exprima gânduri este de fapt esența meseriei de scriitor.

-       Chiar atât de simplu?  îl întrebă Irina.

-       Da, e ca și cum ai spune că meseria de doctor constă în a vindeca oamenii de boli, aceea de profesor în a-i învăța pe alții ce este de învățat și așa mai departe. Un scriitor exprimă gânduri, cu asta se ocupă. Așa cum un dezinfector, cum sunt eu, dezinfectează. Adevărul simplu, neornamentat. Îmi place asta.

Se trezea uneori vorbind despre scriitori, chiar luîndu-le apărarea, dar nu detașat, ci cu pasiune, ca și cum ar fi fost el însuși unul. Se oprea însă la timp, cât să nu enerveze lumea. Deja, cu reflecțiile astea, întinsese prea mult coarda, pentru că Irina dădea semne de iritare.

Chiar și în dimineața de după Revelionul petrecut pe plaja Finikoudes de la Larnaca, de fapt aproape de amiază, pe terasa însorită a barului Alexander, el ținea un discurs, în fața propriei soții și a prietenilor Laura și Andrei, despre arta romanului de a face viața suportabilă. Cafelele, pe care fiecare dintre ei și le îmbunătățiseră cu un coniac local din cel mai bun, erau doar pretexte ale unei retrageri în marginea torentului timpului.

-       Bogdan, tu zi-i înainte că zici bine, dar sper că ai remarcat ce albastru neobișnuit are marea  la ora asta, îl tachină Laura.

Irina și Andrei zâmbeau privind nostalgici lumea care trecea în pas lent de plimbare pe promenada Athenon. Nici Laura nu aștepta neapărat un răspuns de la Bogdan. O zi de Sfântul Vasile fără zăpadă, călduță, aproape potrivită pentru mânecă scurtă era ceva straniu pentru mintea lui, care, deși ambala acum retorici despre scris clarificate parcă din senin sau poate doar pe seama coniacului, se fixase în tiparele troienelor de Anul Nou de acasă, în tânguiala colindelor cântate prin scări de bloc de copiii români și țigani din cartierele muncitorești, în zarva grozavă a urătorilor și a grupurilor cu ursul și cu capra, în cântecul senin al altor copii care umblau cu steaua, cântec cristalin, neprefăcut, ca această dimineață de început de an de pe malul Golfului Larnaca, unde vântul stârnea puzderia de confetti rămasă după petrecerea improvizată de astă-noapte de pe plaje.

Era cârligul sentimental care îi împărțea trăirea în două: jumătate aici, cu nevasta și prietenii, într-un bar unde prin geamurile mari ridicate răsăritul dinspre țărmurile africane invada mesele, paharele, ceștile, ornamentele florale colorate, fețele oamenilor, iar jumătate în Moldova, unde ningea cu fulgi mari la geamuri, iar în apartamentul confortabil răzbăteau prin ușa deschisă glasurile copilăriei cu "Steaua sus răsare/ Ca o taină mare...".   

Se hotărâse, așadar, să accepte călătoria, de dragul Irinei. Iar prietenii au răspuns cu entuziasm propunerii. Nu era vorba despre bani, deși nu-i câștiga deloc ușor, chiar dacă mai picau unele “ciubucuri", clienți care apelau la el ca să le scoată muștele, țânțarii, moliile din case, să le deratizeze subsolurile. Avea la serviciu sculele, iar de substanțe și soluții făcea rost, îi mai rămâneau de la comenzile de dimineață. Reușea, puțin câte puțin, să pună deoparte câte un bănuț, iar cu ce câștiga și Irina pe rochiile, fustele, taioarele, bluzele pe care le croia și le cosea pentru clientela formată din prieteni și prietenii prietenilor adunau împreună de două-trei ieșiri pe afară pe an, ba chiar de mai multe.  

Chiar aici în Larnaca a sunat-o o clientă care voia o modificare la rochia de Revelion. Nu a putut decât să o paseze la o altă croitoreasă, cum mai făcea când nu făcea față, ceea ce era și reciproc. A fost bine și așa, dacă el înțelegea corect din discuția prelungită pe care ea o avea cu clienta, dar a fost și dezamăgire la celălalt capăt, se pare, talentul ei nu putea fi înlocuit cu ușurință.

Aterizaseră aici pe la cinci după-amiază, pe 28, așa că au avut timp, pe întuneric, să vadă chiar în seara aceea biserica Sfântul Lazăr și să se închine la mormântul celui care fusese înviat, apoi să bea împreună în apartamentul cu două camere și living, rezervat pe Booking, un vin roșu local destul de bun luat de la supermarket. Erau prea obosiți ca să mai stea la un local undeva pe promenadă. Preferaseră să se întindă pe canapele și fotolii în living și să trăncănească despre viața din țară sau despre ce va veni din întâmplare în discuții.

-       Și ce ziceați voi că vom face aici aproape o săptămână? se luă el însuși prin surprindere întrebând într-un moment de tăcere.

-       Nimic ar fi cel mai bine! glumi Andrei.

-       Îmi convine, completă Laura zâmbind larg.

-       Da, sigur, vă înțeleg, adăugă Irina după câteva clipe de reflecție, dar eu zic să ne mișcăm oleacă.

Spusese acel “oleacă" moldovenesc parcă anume să-l stârnească pe Bogdan cu nostalgiile, dorurile și tristețile lui, cu mămoșenia sărbătorilor de iarnă românești și a tochiturii alunecoase cu foi de curechi murat tăiate mărunt alături, cu sarmalele lucioase pe sub sclipirile beculețelor de brad și mămăliga aurie pe fund de lemn și tăiată cu ața, cu Sofia Vicoveanca îngânând "îndâr-dâr-dââr-dââr-da!", despre care nu a înțeles niciodată ce înseamnă cum n-a înțeles ce este "ler"-ul din jelaniile de Crăciun ale celui mai mare cântăreț de colinde din lume ever, Ștefan Hrușcă.

S-au mișcat până la urmă, cu biciclete închiriate, până la Salt Lake și Moscheea Hala Sultan Tekke, în două dintre zilele care mai rămăseseră din 2019. Vremea nu era tocmai de tricou, dar se putea face o vâjâială pe două roți cu pantaloni subțiri și o haină de vânt pe drumurile mărginite de trestii și pe lângă viaductul roman, pe malurile pustii ale lacului. Și mai ales se puteau face niște poze de postat pe Facebook.

Bogdan a și pus câteva cu grupul, niște selfie-uri cu orașul în depărtare în fundal, dar a simțit că se află undeva în afară de spațiu și timp, unde toți ai lui, copiii și jumătățile vieților lor, nu au acces, strălucirea Crăciunului și a celorlalte sărbători de iarnă din România este un metavers paralel care acum nu se mai întâlnea nicicum cu metaversul în care intraseră ei aici la Larnaca, mai liniștit, fără zurgălăi și fără tămbălău, doar cu brazi și ghirlande cu luminițe, doar cu moși crăciuni scoși pe la ferestre și pe balcoane, puși pe mesele teraselor, la care cu puțină căldură de la lămpi se putea sta chiar până târziu.

În noaptea dintre ani au ieșit pe plajă cu o sticlă de șampanie. Era multă lume acolo, de diverse rase și nații, zâmbitoare și prietenoasă, pregătită să întâmpine 2020. Unii scriseseră numărul pe nisip în interiorul unor inimioare, acolo unde plaja era udă iar valurile ajungeau la limită, aproape să șteargă scrisul. În depărtare, deasupra valurilor calme luminate de raze galbene și roșietice de pe vasele staționate la orizont, zburau spre aeroport pentru aterizare, cu luminile clipocitoare de pe aripi, aproape de plajă, avioane de curse, din cele care i-au adus și pe ei în acest loc.

Nu aveau un ceas electronic sau vreun orologiu vechi pe vreo clădire undeva prin apropiere, așa că se uitau pe telefoane, iar când a început numărătoarea inversă au și început să explodeze artificiile dinspre port și să pocnească acolo sticlele de șampanie, să se îmbrățișeze fiecare cu fiecare, să țipe, să se filmeze, să plângă chiar.

-       Străinătatea e la pachet cu suferința, îi șopti el Irinei între două săruturi.

-       Hai, lasă, nu e momentul de povestea aia a ta... O știu...

-       E prețul pentru a trăi despărțit de cei dragi, adăugă. Uite, ca la repartizarea locurilor în avion... Ha, ha!

-       Nu exagera! Suntem OK. În două zile zburăm acasă...

Undeva pe telefonul Irinei copiii le spuneau lor și prietenilor "La mulți ani!". Se vedea zăpada românească acolo la ei și animația grozavă de pe străzile Clujului și ale Sibiului, culorile, brazii, cănile de vin fiert, instalațiile de lumini spectaculoase de deasupra piețelor și se auzeau glasuri care vorbeau și țipau în românește urări pentru Noul An și parcă ceva din răcoarea iernii de acolo venea și aici pe plaja mângâiată de un vânticel călduț de peste mare.

Lui Bogdan i se părea ciudat din nou că deși nu era la muncă aici, ca atâția din cei din Piatra pe care îi știa, pentru că rezistaseră amândoi și nu emigraseră, deși se aflau într-o vacanță pe care, firește, nu-i obligase nimeni să o facă și să ajungă astfel în locuri străine și îndepărtate tocmai când acasă bucuria se infiltra chiar și în inimile celor mai vitregiți, el trebuia să treacă prin suferința asta a înstrăinării, mă rog, fie și doar pentru câteva clipe și doar așa, în mintea lui, nu fizic, nu sufletește, prin câteva pusee scurte de durere la drept vorbind, ca sclipirile acestor efemere artificii puse la cale aici cu pasiune și entuziasm de ciprioți.

Cârligul sentimental îl agățase din nou, iar acum îl trăgea în jos, îl scotea din iureșul bucuriei, îl târa spre marginile pustii și părăsite ale trăirilor pe care și le putea permite, acolo unde nici măcar un telefon nu mai era posibil și nici măcar mângâierea de a auzi glasurile familiare sau de a vedea zâmbetele prietenoase care i-au dat mereu putere și speranță.

-       Ai dreptate! i-a spus. Să bem! a strigat apoi înălțând paharul spre cei doi prieteni. Și să uităm de necazuri!

Răspunsul a fost o aprobare unanimă și lipsită de dubii care a ținut, pe străzi, prin cafenele, pe malul mării, prin apartamentul închiriat, cu niște vin local, țigări și muzică de pe Youtube, până la capătul nopții, când s-a făcut pentru prima dată ziuă în 2020 și au putut să adoarmă liniștiți. Ce avea să urmeze era altă poveste.