Revistă print și online

Cei drepți

Dacă în momentul în care se pun biletele în vânzare la un spectacol, acestea se epuizează în câteva ore putem spune că respectiva reprezentație este una de succes. Asta se întâmplă și în cazul montării Cei drepți de la TNB, în regia lui Mihai Mănuțiu, ce preconizez că va fi unul dintre cele mai de succes spectacole din stagiunea actuală a teatrului. Am ezitat să scriu cronica imediat după premieră, asta deoarece am dorit să observ felul în care evoluează spectacolul, și cum va fi primit de către public. Să montezi un text de Albert Camus este în sine o provocare, atât pentru actori cât și pentru spectatorii ce își pot pierde răbdarea destul de ușor la textele sale. În cazul spectacolului de față, lucrurile nu stau deloc așa, asta pentru că decorurile semnate de Adrian Damian, muzica lui Mihai Dobre și mai ales costumele Luizei Enescu, fascinează și captivează spectatorul. Mai mult decât atât, textul este unul ce pune anumite probleme destul de presante publicului. O întrebare ce mi-a rămas mult după spectacol a fost: cât de mult ai fi în stare să mergi în numele binelui? Și în fond, unde este acest bine când pentru a-l realiza trebuie să comiți o crimă?

Terorismul este un flagel cu care omenirea se confruntă de zeci de ani, și de fiecare dată când se întâmplă vreun atentat citim terifiați știrile respective. La fel se întâmplă și cu războaiele, mai ales că din februarie vecinii noștri din Ucraina se confruntă cu un război parcă fără sfârșit. În momentul când ataci o țară sau o locație în numele unei religii, ideologii sau impresii că ceea ce faci tu este corect, unde se mai află dreptatea? Pentru că binele făcut cu vărsare de sânge, se transformă automat în ceva rău și malefic. În anul 1905 la Moscova tot în luna februarie, cei drepți, adică tinerii dintr-un grup ce aparțineau Partidului Revoluționar, se hotărăsc să comită un asasinat împotriva Marelui Duce Serghei Alexandrovich. Cazul a fost cât se poate de real, și există documentat în istorie, chiar dacă nu la fel de romanțat ca în piesa lui Camus. După moartea ducelui, soția sa, Marea Ducesa Elisabeta Fedorovna s-a călugărit, fiind canonizată după moarte de către Biserica Rusă. Ivan Kaliaiev (Marius Manole), este cel care va comite atacul terorist, deși în primă fază refuza să facă acest lucru, asta deoarece în trăsura ducelui se aflau și copiii lui. Așadar, chiar dacă până la urmă tot comite asasinatul, Ivan are totuși anumite remușcări de conștiință când îi observă pe cei mici.

În antiteză cu Ivan, Camus a introdus în spectacol un alt personaj, Stepan Fedorov (Marius Bodochi). Stepan este mult mai înflăcărat decât Ivan, dorindu-și cu orice preț să arunce respectiva bombă, indiferent de ce victime colaterale vor fi. Lui îi pasă doar de idealurile sale, nimic neputându-i sta în cale pentru a-și realiza faptele. Văzând așadar slăbiciunea lui Ivan de a comite asasinatul, Stepan își dorește chiar el să arunce bomba, însă ceilalți nu sunt de acord cu acest fapt, tocmai pentru că îl știu ca un personaj extremist. Tânărul Kaliaev însă este îndrăgostit de Dora Dulebov (Raluca Aprodu), ceea ce îl face mult mai sentimental, conturându-se astfel un personaj ce are motive să iubească viața. După realizarea asasinatului există o scenă formidabilă între Ivan și Marea Ducesă (Maia Morgenstern), în timp ce autorul este închis în celulă. De menționat costumele realizate de către Luiza Enescu care se împletesc perfect cu atmosfera sumbră a spectacolului. Așadar, intrarea ducesei este înceată, demnă, este o intrare încărcată de dramatism. Într-o rochie de doliu, cu inele mari pe mână, ducesa se întâlnește cu criminalul soțului. Părerile au fost împărțite referitor la această scenă, unii critici considerând că cei doi nu se potrivesc deloc, nestabilind vreo relație scenică cu Manole. Cu sinceritate spun că nici nu ar avea când să o facă, deoarece textul este mult scurtat, iar aceasta este unica scenă în care apare Marea Ducesă. Dacă doriți relație între cei doi actori recomand Casa de la Țară în regia lui Claudiu Goga tot la TNB. Eu vin totuși cu o întrebare? Poate din punct de vedere al tehnicii scenice nu se realizează vreo legătură, cele două personaje fiind antitetice și din lumi diferite, însă oare nu este normal să fie așa? Ce legătură s-ar putea crea între cel ce a comis atacul și văduvă? Poate răceala aceasta dintre ei este importantă și necesară tocmai pentru a sublinia regizoral, emoția și drama care se creează între soția victimei și călăul său. Marea Ducesă putem spune că se transformă într-o fantomă după moartea soțului, se desparte de lumea reală, mergând către cea spirituală așa cum ne este și prezentată de altfel în istorie.

Sala Pictură s-a achitat cu brio de găzduirea spectacolului, prin decorul semnat de Adrian Damian, decor ce se pliază perfect pe spațiul scenic. Mereu am fost surprins de faptul că fiind o sală relativ mică, este spectaculoasă și ofertantă pentru scenografi oferind un spațiu în care se poate experimenta. Așa se întâmplă și în cazul spectacolului nostru, unde avem o scenografie rece, sumbră, tipice unei Moscove de la începutul secolul XX. Nu vă dezvălui mai mult lăsându-vă să descoperiți singuri felul în care decorul se schimbă, cum se face trecerea de la un act la celălalt, mai ales că regizorul Mihai Măniuțiu a ales să scurteze textul destul de mult. Nu este un lucru rău, pentru că se păstrează esențialul , însă senzația a fost că se termină mult prea brusc. Cei drepți aduce din nou în atenția publicului dramaturgia lui Albert Camus, autor cu care publicul nu s-a întâlnit atât de des pe cât ar fi meritat. Așadar merită să vedeți spectacolul, atât pentru problemele propuse de acesta, cât și pentru distribuția excepțională.

Andrei BULBOACĂ

Doctorand în Studii Culturale, la Facultatea de Litere, Universitatea din București.