Suferința e tolerabilă câtă vreme o ții ascunsă, o cunoști doar tu și, în cel mai rău caz, câteva persoane apropiate. Nimeni nu vrea să cunoască suferința celuilalt, nimeni nu vrea să se încarce cu ea, suferința e vulgară, e mai rea decât kitchul, decât arta modernă, decât comunismul pentru că suferința nu poate fi trăită decât de persoana care o poartă și nu poate fi înțeleasă de nimeni altcineva. Bolnavul, suferindul, rănitul e singurul căruia i se poate îngădui să sufere, să se chinuie, pentru că suferința lui e reală, mușcă din carne, arde sufletul, pe când toți ceilalți care o văd, cât ar fi de bine intenționați, cât ar fi de plini de empatie, nu pot să simtă decât o caricatură, o imagine vulgară, o copie la xeroxa unei copii la xerox a unei copii la xerox din care nu mai înțelegi nimic. Imaginea inițială a fost poate frumoasă, nobilă, a avut un sens, dar acum vezi doar niște tușe groase, grotești. Suferințaasta la a doua mână nu mai are niciun înțeles, niciun sens, e o deturnare, o piratare a sentimentului original care se transformă adesea în opusul lui. Suntem cu toții singuri, insule pierdute pe un ocean fără sfârșit. Fără barcă, fără a știi să înotăm, fără cineva care să ne salveze. Cei mai norocoși dintre noi au în apropiere alte insule, unde nu pot ajunge dar pot să facă semne, cu mână, sau semne de fum. Cei cu adevărat norocoși, foarte puțini, primesc un răspuns înapoi. Răspunsul care, de fapt, nu poate fi descifrat, nu poate însemna mai mult decât : sunt aici, te văd, îmi pasă suficient de tine cât să nu te ignor. Mai mult nu putem spera șinu putem obține în viața asta pe care suntem condamnați să o trăim singuri și neînțeleși.