De când m-am pensionat, viața mea a intrat într-o dulce amară monotonie. Este o viață care, de fapt, e lipsită de orice orizont. Desigur, puteți spune că doar în asemenea condiții privești mai senin sfârșitul. Adevărat, dar pe de altă parte simți că nu mai ești viu. Și uite așa ajung să pun degetul pe rană. Dacă am scris prea mult, aceasta se datorează faptului că nu vreau să mor. Vreau să fiu viu până la capăt. Am mai zis de sute și mii de ori lucrul acesta. Nu mă mai repet...

Așa că nu voi face altceva decât să descriu o zi din viața mea. Mă scol foarte devreme. Iarna e cel mai greu fiindcă e întuneric afară. Nu contează. Arunc doi pumni de apă pe față și mă îmbrac. Ies din casă și mă îndrept spre cafeneaua Pardon, așa se cheamă, unde îmi voi bea ceșcuța de cafea cu gândurile aiurea. Cele mai frumoase zile sunt acelea de sâmbătă și duminică. Atunci oamenii muncii stau acasă și se lăfăie în așternutul conjugal. Eu sunt pe străzi. Mă bucură faptul că ei nu ies din casă. Străzile sunt goale, mașini nu circulă, doar în jur de șapte își fac apariția gunoierii la cantonul învecinat cafenelei. M-am împrietenit cu barmanul și cât îmi beau cafeaua, eventual și o dușcă mică de alcool, ne uităm la femeile acelea amărâte și ne întrebăm care dintre ele ar răspunde unui avans. E un fel de exercițiu erotic care-mi prinde bine. Eu am fost mereu un timid, dar de ceva vreme m-am stricat. Asta explică și asemenea apucături. Dar uitându-mă la prăpăditele acelea îmi vin tot felul de idei. În felul acesta se configurează materia romanelor mele. Chiar și acest roman, "Înainte de întuneric" a luat naștere în asemenea condiții. Pentru că știi că nu poți face nimic, că doar n-o să sari tam nesam pe una din femeile care abia-și trag după ele tomberonul pe care-l vor încărca cu gunoiul strâns de pe stradă, mintea începe să intre în trepidație și să producă scenarii excitante. Ciudat e faptul că romanul acesta nu are foarte prezent elementul erotic. Dar pentru mine erosul e ceva foarte complex, se împletește cu logosul, cu istoria, cu toate viața nenorocită a acestui popor, în centrul căruia mă situez ca un mare nerușinat. M-am gândit la Marcel Petrișor, un om care a înghițit pușcărie pe pâine, fără să aibă nici o vină, doar aceea că a vrut să gândească numai și numai cu mintea lui. Cu toate acestea a trăit până aproape de 92 de ani. Nu există nici o legătură între ordaliile prin care treci și lungimea vieții. Alții o duc în puf și o mierlesc la 50 de ani.

După ce beau cafeaua, vin acasă și contemplu pustiul vieții mele. Deschid o carte, citesc zece pagini, dar imediat mă întreb pentru ce fac asta. La ce-mi folosește? Dacă scriu o pagină de exemplu, îmi pun aceeași întrebare. De la o zi la alta, mă sint cotropit de sentimentul inutilității. De aceea, tânjesc să mi se dea puțină atenție. Nu e vorba de orgoliu, de vanitate, e vorba de o gură de aer de care am neapărat nevoie pentru a nu mă sufoca. Bunăoară, acest roman... Am întrebat-o pe librăreasa de la "Orizont", din Drumul Taberei, dacă au primit cartea mea. M-a asigurat că au făcut comandă. Cartea va veni, dar cine o va cumpăra? Oamenii, în ziua de azi, nu cumpără cărți fiindcă nu ar avea bani, ci fiindcă nu-i interesează ce scrie acolo. Cu alte cuvinte, îl detestă anticipat pe autorul cărții. De asta mă și tem. Dacă vreun vecin va intra în librărie, deși nu cred că în blocul în care locuiesc de jumătate de secol mai e cineva care ar mai face un asemenea gest și văzând cartea, văzând cine e autorul, de-al dracului nu ar da nici zece lei pe ea. Adică? Eu să-i cumpăr ăstuia o carte? Mai bine îi dau unui cerșetor, deși nici ăstuia nu-i dă nimic... Cam asta e situația. Mă resemnez și, în consecință, comand un gin tonic. Apoi vine și al doilea. Mă amețesc, dar asta și vreau. Ca alcoolul să intre mai repede în sânge, să mă doboare, să facă din mine ceea ce și ceilalți văd. Adică un om de doi bani, care mâzgălește niște hârtii de care nimeni nu are nevoie. Așa trece timpul...

Mă duc acasă să îmbuc ceva, dar frigiderul e gol. Dacă nu m-am dus la piață, cine să se ducă pentru a aduce mâncare? Înainte, când trăia mama, nici nu mă gândeam că voi trăi ziua în care îmi voi pune la modul cel mai concret cu putință problema nutriției. Uite că am ajuns aici! Mănânc așadar ce apuc, doi cartofi prăjiți, o felie de salam, un ou, nu contează. Contează că trece timpul și se apropie seara. La ora 16, Trinitas transmite vecernia de la Patriarhie. Deschid televizorul și privesc-ascult slujba care mă scoate din timp și, ha, ha, îmi aduce aminte de cele veșnice. Poate atunci sunt cel mai fericit și am senzația că, dacă adorm, nu o să mai trezesc niciodată. Cu toate acestea, scriu. Nu știu de unde mai am resurse. Așa s-a ivit "Înainte de întuneric" și multe altele. Bunăoară, un roman ca "Generalii" inspirat oarecum de intrarea AUR-ului în Parlament. Nu are nici o legătură cu partidul acesta, dar ăsta a fost pretextul. M-a sunat acum un an Sorin Lavric. Omule, atenție, scrie ceva despre ce s-a întâmplat, nu vei regreta! Dar mai pot eu face deosebirea dintre regret și satisfacție? Așa se lasă noaptea, e cea mai mare bucurie a mea...