nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

În vizită la Nichita

Ecran este porecla noului nostru coleg de gașcă.

Sincer, nu credeam că vom mai primi curând pe cineva. Noi, cei șase membri vechi ai grupului, trei fete și trei băieți, eram de destul de mult timp împreună și devenisem atât de uniți încât ne consideram o familie, chiar dacă nu în sensul ei tradițional.

Magaie este cel care l-a adus.

A spus că l-a văzut în gara veche cum copia reclame pe un șervețel și i s-a părut că e suficient de ciudat ca să facă parte din clubul nostru.

Culmea e că toți l-am primit destul de bine. Ba chiar, Vaxa s-a agățat din prima de gâtul său.

Este frumușel și toți suntem convinși că ea își va lepăda fustele pentru el cât de curând.

Pare înalt, dar doar în comparație cu mine, căci eu sunt mai degrabă pitic. Are părul între brunet și blond, un fel de gri spălăcit, și îl poartă lung și ondulat, încât, deseori, e confundat, de la spate, cu o femeie. Fața este și ea prelungă, strivită cumva între urechile ca două parabolice, dar tipul ăsta posedă acel ceva care îl face de la prima impresie simpatic și interesant. Probabil ochii săi galben-verzui, strălucitori ca un laser, care te hipnotizează, combinați cu vocea gravă, masculinizată rapid de la fumatul intens.

Eu auzisem deja de el cu ceva timp în urmă. Circula o poveste din timpul unei ediții de la începuturile Festivalului Unității și Tradiției. Într-una dintre acele zile, în mijlocul străzii arhipline, se mișca greoi o caravană de căruțe pline cu paie și cu pepeni verzi, care i-au atras atenția lui Ecran. Curios și pus pe șotii, i s-a părut că pepenii arătau ca niște bombe, iar codițele lor erau fitilele. Avea la el bricheta cu care își aprindea chiștocurile culese din stația de autobuz. S-a apropiat de una dintre căruțe și a încercat să aprindă câteva dintre acele zeci de fitile. Ca să fie și mai amuzant, a vrut să aprindă și paiele. A fost dezamăgit că nu s-a pornit nicio flacără și nu a explodat nicio bombă. Ba chiar, din locul unde a pus focul, s-a scurs doar un lichid negru și cleios. Abia după un timp a înțeles că acele care alegorice tradiționale erau doar din plastic. Paznicii, însă, nu au apreciat gluma. L-au prins și l-au dus la poliție. Povestea lui a circulat un timp printre puștii din cartier, iar mie mi s-a întipărit în minte. Ecran devenise un fel de legendă urbană.

El, de altfel, m-a ales din prima zi pe mine ca apropiat și confesor.

Mi-a povestit că porecla Ecran o primise încă din copilărie. Găsise în podul bunicilor o carcasă goală de televizor alb-negru, căreia i-a găsit imediat o întrebuințare. A început să facă un fel de show-uri de televiziune, la care asistau prietenii săi de atunci și chiar rudele sau vecinii. Dovedea un talent nebănuit în spatele ecranului imaginar. Din copilul timid, retras, se transforma într-un prezentator plin de vervă și umor, care se pricepea de minune să țină în tensiune publicul. Se pregătea intens și cu seriozitate pentru fiecare moment în parte, uimindu-și audiența de câte ori apărea în fața lor astfel. Devenise o mică vedetă locală. Cea mai emoționantă "emisiune", dar și ultima, a fost cea în care a vorbit despre șocul pierderii părinților săi într-un tragic accident de mașină. După aceea, a renunțat la spectacolele sale și o vreme nu s-a mai auzit nimic despre el. A trăit ascuns printre cerșetori și aurolaci, după cum a recunoscut, ulterior, chiar el. Ca să se încălzească, dormea în brațe cu un maidanez, singurul lui prieten din acea perioadă, până l-a descoperit Magaie. Astăzi, mi-a dezvăluit că, de fapt, părinții săi plecaseră să lucreze afară, vrăjiți de mirajul banilor Occidentului, maică-sa în nordul rece al Italiei, să îngrijească o bătrână paralizată, iar taică-său în sudul fierbinte al Spaniei, pe un șantier de drumuri și poduri. De când l-au părăsit, nu a mai primit nicio veste de la aceștia. Nici nu știe dacă mai trăiesc.

În compensație, eu i-am dezvăluit, după ce a fost acceptat în unanimitate în gașcă, cum am încercat să o cuceresc pe PuBella. Bine, am uitat să adaug că ultimul care l-a acceptat a fost Ventuză. El a trecut peste gelozia de la faza cu Vaxa abia după ce Ecran i-a dăruit un pistol adevărat, despre care a spus că este singura lui moștenire de la tatăl său. Desigur, Ventuză era gelos fiindcă el însuși simțea o atracție pentru Ecran și ar fi vrut să fie el în brațele acestuia, nu Vaxa.

— Numele meu real e Anan de Amiranda, chiar dacă voi toți îmi spuneți Schit, și scriu poezii, i-am declarat într-o seară frumoasei PuBella.

— Ahaaa, mi-a răspuns ea bufnind în râs, lăsându-mă fără replică. Acum îmi explic de ce ai porecla asta ridicolă. Este vorba de o variantă de scriitor prescurtată. Așadar, ai de gând să creezi și tu chestiile de-alea îngrozitoare numite cărți. De fapt, bănuiam eu că ești un tip fragil. Îmi e și teamă că dacă te ating, te transformi într-o broască țestoasă.

— Păi, este un semn de bine când o fată face acest efort de a fi ironică, mi-a răspuns imediat Ecran, încercând să mă încurajeze. Și, după aceea, ai dus-o la Nichita?

— Bă, ești stupid? Cum adică să o duc la Nichita?

— Frate Schit, e vorba de un tufiș din parcul nostru, în capătul aleii care nu duce nicăieri, lângă o statuie căreia i s-a șters numele, iar noi i-am spus Nichita pentru că, în urmă cu câțiva ani, când am descoperit locul, prietenii mei tocmai primiseră niște întrebări în teza la română și nimeni nu a știut răspunsurile. Acolo, fetele știu că sunt duse pentru a fi sărutate.

— Super, abia aștept să-mi arăți locul. Cred că și PuBella ar fi încântată să afle de această ascunzătoare secretă.

— Apropo, știai că tatăl PuBellei s-a născut în Iordania? El îi povestește mereu despre această țară destul de diferită de a noastră, despre deșert, Marea Moartă și cultura lor specifică, iar ea îmi redă mereu fascinată toate detaliile. Ultimele știri, însă, sunt cam ciudate. Cică, toată lumea arabă e în fierbere, în pragul unei revolte populare! Totul a pornit de la un producător român de slănină afumată care a cerut un aviz sanitar de la Centrul de securitate alimentară al Comunității arabe și evreiești. Acesta aflase că în aceste țări se află și câțiva români care erau interesați să cumpere tradiționala slănină afumată. Doar că un politician care intenționează să candideze la președinție a anunțat cu scandal că șefii Comunității urmează să-i oblige pe arabi și pe evrei să mănânce slănină de porc, ceea ce pentru ei e cel mai grețos, mai dezgustător aliment.

— Uau, cu atât mai interesant! Știai că eu sunt lipovean sau că Vaxa e ucraineancă? Ai vreo problemă cu originile noastre?

— Nuuu, bineînțeles că nu contează, deși la Vaxa se simte evident accentul, i-am răspuns zâmbind. În plus, nimeni nu e perfect, de exemplu, eu sunt doar pe jumătate oltean, dar, uite, discuția asta îmi aduce aminte de o aventură pe care am avut-o anul ăsta la mare, la 2 Mai.

— Spune-mi-o, chiar m-ai făcut curios.

— Mă pregăteam, într-o dimineață calmă, senină și fierbinte, să ies pe mare, la pescuit de guvizi, cu un localnic, un lipovean care umbla tot timpul cu o sticlă de rachiu alb în buzunar. Am mers cu el foarte devreme la mlaștina de lângă Limanu ca să strângem momeli. Șocant a fost când acesta a scos din noroi câteva râme gri și le-a băgat în gură, înghițindu-le imediat. Satisfăcut, mi-a spus că sunt foarte bune, mai gustoase decât midiile și rapanele, și mi-a întins și mie câteva. Am refuzat. Mă făcusem livid la față. Toată ziua aceea a fost un dezastru, deși am prins un superb răsărit în larg, iar în jurul bărcii noastre se zbenguiau delfini. Mi s-a făcut rău imediat cum am scos primul guvid din apă și i-am simțit pielea cleioasă. Pescarul a fost nevoit să mă ducă la mal, pentru că aveam o senzație dureroasă de vomă, dar cel mai aproape loc de noi a fost pe plaja din Vama Veche. Mai mult leșinat, am mers pe jos de-a lungul apei până în 2 Mai, pe un drum îngust care părea să nu se mai termine, pe o plajă plină de stânci alunecoase și dure. De atunci nu mai mănânc nici midii și nici rapane, deși pe litoralul nostru au un succes fantastic. Fripte pe plită arată chiar apetisant.

— Schit, sincer, și mie îmi place doar porcul. ☺☺☺

Ne-am tăvălit amândoi de râs instant.

De atunci, am devenit cei mai apropiați prieteni.


Magaie este, de fapt, cel care ne-a adunat pe toți, cel care ne ține împreună, un fel de frate mai mare, care ne ajută de câte ori ne e mai greu. Noi îi mai spunem și Lordul, ca o recunoaștere a mărinimiei sale, dar și pentru că se îmbracă într-un fel dichisit, chiar extravagant. Nu îi lipsește niciodată vesta perfect asortată peste cămașa umflată și nici eșarfa de mătase din jurul gâtului sau șosetele colorate, pantalonii cu vipușcă, precum și tot felul de brățări lucioase la ambele mâini. Barba îngrijită, cu o ușoară tentă de roșcat, peste pielea cafenie, îi dă chiar un aer nobiliar. Apariția lui e remarcată imediat. Are mereu o vorbă blândă pentru fiecare. Știm, însă, că și viața lui de până acum a avut partea ei de tragedii sfâșietoare. Taică-su, un alcoolic violent, o bătea pe maică-sa aproape zilnic. Ea a încercat de câteva ori să fugă de el, dar acesta devenea de fiecare dată și mai brutal, și mai posesiv. Când a rămas însărcinată, s-a speriat că și copilul lor va suferi de aceleași traume și a vrut să-l scape, dar în perioada aceea avortul era interzis, ba chiar pedepsit cu pușcărie. Nu a găsit pe nimeni să o ajute, așa că, după ce a născut, singura soluție a fost să fugă cu copilul, sperând că îl va putea proteja cumva. Doar că agresivul tată a găsit-o iarăși și, într-un exces de furie, a sugrumat-o până a ucis-o. De atunci, tatăl lui Magaie este tot la închisoare. Cel mic a fost luat de suflet de bunica lui paternă și crescut până la vârsta de 13 ani, când și aceasta a murit de bătrânețe. Astfel, a rămas singur în casă și a trebuit să muncească pe unde apuca pentru a supraviețui. Acum, are o bicicletă, găsită printre lucrurile vechi ale bunicului său, și face diverse servicii de curierat, așa că e mereu pe drumuri. A ajuns să cunoască perfect tot orașul, fiind ghidul căutat de mulți străini. Cu toate acestea, își face mereu timp să facă voluntariat la un sanatoriu, unde are grijă de câte un bolnav foarte grav.


Curând, la Nichita a devenit locul nostru obișnuit de întâlniri.

Ecran a adus pastilele roz în seara aia. Ne promisese încă de la început că are un "combustibil" special, fără să ne spună exact la ce se referă. Le-am luat doar noi patru, în joacă, el, eu, PuBella și Vaxa, dar din acel moment totul s-a schimbat în jur. Zidurile clădirilor se deformau hidos și hihoteau înfundat. Simțurile mi se ascuțiseră. Auzeam cum alerga firul de praf între geamuri.

Fusesem păcăliți să luăm pastila buclucașă cu promisiunea că vom călători în timp.

Aisiola, cea de-a treia fată din gașcă, a zis că asta va aduce ghinion, dar, bineînțeles că nu s-a întâmplat nimic rău imediat, doar ne-am amuzat copios.

Aisola era mereu pesimista grupului. Noi, toți, însă, o protejam mai mult decât pe oricine altcineva, pentru că îi cunoșteam fragilitatea. Tot Magaie fusese cel care a salvat-o. A văzut-o, întâmplător, când s-a aruncat în râu, de pe podul vechi din sudul orașului, și a sărit imediat după ea în valuri. Era marcată de depresie, iar gândul sinucigaș i s-a amplificat după câteva violuri succesive ale tatălui său vitreg. Acum a fugit de acasă și locuiește pe unde reușim să-i găsim un culcuș provizoriu.

Simțeam, totuși, că sosise deja ora la care șobolanii ieșeau să ronțăie orașul, când gunoierii își aruncau soioasele combinezoane pentru a-și pune fracurile, ora la care orașul nu se mai aerisea, iar oamenii întristați se recunoșteau în icoane.

Între palmele mele a răsărit atunci, brusc, noaptea. Am plonjat în mijlocul oamenilor de pe străzi ca într-o baltă plină de noroi. Oamenii se striveau în jurul meu, strângându-se în brațe.

Înotam în valurile tot mai mari din asfalt. Simțeam că îmi crapă ochii, prea plini de imagini și culori.

Toate casele pe lângă care treceam explodau, împrăștiind confetti și frișcă. Copacii periau cerul ca să elibereze lumina.

— Ciudat mai cântă orașul azi, m-am trezit spunând, deși aveam impresia că rămăsesem singur și că totul nu se întâmpla acum, ci în viitor.

— Orașul ăsta știe să-mi cânte o muzică experimentală, am adăugat în timp ce dansam nebunește. ♫♫♫

— Vedeți și voi acum toate culorile gândurilor voastre? Am continuat să vorbesc, simțindu-i, totuși, pe prietenii mei în preajmă, nu doar ca pe o halucinație. Ceea ce ne spuneam cândva, acum se petrecea cu adevărat.

— Când se topește zăpada de pe casa mea, am impresia că se transformă într-o bere rece și neagră, plină de spumă. Îmi place să o privesc și să înghit în sec, a răspuns Ecran, ca un ecou întârziat.

Strada continua să se încline și eu să alunec înspre burta mamei.

Toate clădirile din jur au căzut ca o cortină.

Ca într-un vis tot mai frumos, am auzit-o pe PuBella:

— Dragul meu Schit, dacă am să te iubesc, ce o să-mi oferi la schimb?

Am răspuns imediat, fără niciun dubiu:

— Am să mor de oricâte ori îmi vei cere.

Am adormit. Ultima imagine care mi-a rămas pe retină, ca un început de vis, a fost cea cu Ventuză, care se juca deasupra mea cu pistolul lui veritabil de parcă m-ar fi amenințat că va trage cu el. Am închis ochii liniștit. Știam că nu are gloanțe.


M-am trezit brusc, de parcă am căzut din altă lume. Sunt pe un pat alb, înconjurat de șerpi care mă țin legat la diverse aparate. Îmi transmit o senzație de neliniște, deși în afara greierilor din aparate nu se aude nimic. Încerc să mă ridic ca să văd mai bine unde sunt, ce se petrece în jurul meu. Nu am puterea să o fac, dar un girofar galben pornește și luminează camera, răsturnând-o în același timp, sporindu-mi teama. Ușa se deschide larg, iar un munte de om într-un halat portocaliu îi ocupă complet tot cadrul. Îmi zâmbește sau așa mi se pare.

— Felicitări, domnule! Ai reușit!

Mă uit în jurul meu și nu pricep despre ce e vorba. Ba chiar, o senzație ciudată îmi amplifică panica.

— Ai fost în comă zece zile, dragule. Sincer, șansele să îți revii au fost jumate-jumate. E o minune că te-ai trezit și că ești într-o stare satisfăcătoare. Asta e singura veste bună. Ești în stare să le suporți și pe cele rele?

Am dat din cap, fiindcă gura încă nu mă asculta. Simțeam că am buzele zdrențuite.

— Prietenul tău, Ivan Mândrilă, a avut cele mai mici probleme la noi în spital, dar după ce s-a pus pe picioare a fost ridicat de organele de poliție și dus în arest pentru posesie, consum și distribuție de droguri de mare risc.

M-am gândit că era vorba de Ecran. Amintirile reveneau, scenă cu scenă, dar încă învăluite de un fum dens. Așa mi-am reamintit că după pastilele roz, am fumat, într-adevăr, ceva.

— Din nefericire, una dintre cele două fete care au ajuns cu voi la spital nu a rezistat. Inima ei a cedat după câteva zile de luptă. Nici cealaltă nu este încă stabilizată. Suntem destul de rezervați privitor la starea ei.

Am vrut să întreb cum se numește fata care încă mai trăiește.

În acel moment, ceva a pocnit cu violență. O flacără imensă a izbucnit dintr-un perete și a cuprins repede întreaga cameră. Toate luminile s-au stins.


P.S. În curând, toate televiziunile au anunțat cu litere strălucitoare că scurtcircuitul electric a fost devastator. Întreaga clădire a spitalului a ars complet în câteva ore. Numai un pacient au reușit să salveze, dar cu arsuri grave. Eu am fost acela. Am supraviețuit, după ce uriașul doctor m-a târât după el, eroic, afară din clădire, deși ardeam eu însumi. Am rămas cu fața desfigurată, am orbit și mi-am pierdut o mână și un picior. Acum sunt într-un sanatoriu și dictez toate aceste amintiri unui asistent mut, care mă îngrijește cu multă milă. Mi se pare că are ceva atât de familiar!

Ancheta asupra cauzelor incendiului a durat câțiva ani, fără a reuși să ofere un rezultat, o concluzie.

După ce a ieșit din pușcărie, Ecran, simțindu-se cu conștiința încărcată, s-a înrolat și a plecat să lupte voluntar în război. După două săptămâni, a explodat împreună cu o mină ascunsă în țărâna uscată de secetă. Între timp, Ventuză a reușit să cumpere de la traficanți un glonț pentru pistolul său, cu banii furați dintr-o cutie a milei. Într-o noapte, Aisiola i-a sustras arma și s-a împușcat, împrăștiindu-și creierii pe soclul statuii, exact peste locul unde i se ștersese numele.


…Vezi mai mult.

Ionuț CALOTĂ

Poet, prozator, dar și autorul unor însemnări, eseuri, cronici. A debutat cu volumul de versuri Cum să supraviețuiești în dragoste (2017). A mai publicat volumele Manifest pentru globalizarea poeziei (2018), Nuduri și semne, Cum am salvat lumea (2019) ș.a. A primit Locul I la Concursul internațional de creație literară din Portugalia, "Nature-2018", premiul I la Festivalul Internațional Titel Constantinescu.