Una dintre interesantele dezbateri organizate de Ficțiunea în cadrul caldelor seri, indiferente la vreme și vremuri, de la Muzeul Vârstelor – Casa Filipescu-Cesianu, a avut ca subiect proza scurtă versus roman.

Ca în multe întâlniri precedente, a fost greu de atins stadiul de controversă, deoarece sunt mulți prozatori, mai ales în prezent, care merg pe toate sensurile autostrăzii epice, depășind, cu sau fără asigurări prealabile, curbele impuse de varii standarde literare sau de linia continuă a teoriei cu același atribut.

Metaforele și comparațiile s-au scurs au ralenti, proza scurtă și romanul fiind transpuse în domenii sportive ori sociale. Astfel, proza scurtă a fost, pe rând, atlet la proba de viteză, cu sprint vulcanic și final glorios, sau tren rapid, zburând ca vântul și ca gândul prin halte cu peroane goale, romanul devenind a priori alergătorul de cursă lungă – cel care, poate, nu ia un start spectaculos și, poate, e pe ultimele locuri la pornire, dar, refăcut și cu forțele adunate, în timp, iarăși poate, alți concurenți sunt epuizați de mult, trece cu brio linia de sosire. Apoi romanul a fost tren personal, cu mersul lui prea mocnesc pentru grăbiții mileniului trei. Un personal oprind în gară de provincie, unde acarul schimbă mândru macazul către următorul capitol. Un personal care va mai circula atât timp cât vor mai fi călători ce admiră pe îndelete peisajele de pe traseu.

Fără a se da câștig de cauză nimănui – nici nu se putea altfel, noțiunile de personal și rapid fiind principial diferite, chiar dacă le unesc o gară, o șină și-un mecanic de locomotivă (sau fuga, în cazul probelor de viteză și rezistență) –, dezbaterea s-a mutat ulterior pe lungimea romanului. O discuție iarăși palpitantă: așadar, roman de dimensiuni mari, eventual clasic, chiar balzacian, sau microroman?

Ieșind din cadrul întâlnirii propriu-zise, dar păstrându-i linia, unii se declară intrigați, la modul pozitiv și creator, de cei care pot rezuma ideile unui roman în lucru, reducându-l la înșiruiri de fapte sau psihologii și la elementele de legătură dintre ele. Plăcerea primilor este, indubitabil, pierderea în detalii – și iarăși vorbim de o pierdere pozitivă, nicidecum de luarea pe arătură agramată sau fără stil, prezentă în unele cărți care se numesc "romane" doar prin prisma faptului că "se poartă" să scrii și legea dă voie oricui să aibă un ISBN de la Biblioteca Națională a României. Nu intră în considerație, prin urmare, rândurile-pagini de umplutură plictisitoare, peste care cititorul se vede silit a trece cu repeziciune, ca la lecturile obligatorii de școală.

Detaliile necesare romanului clasic au, categoric, locul și rostul lor pentru un mânuitor iscusit al condeiului, vor susține adepții lor, deoarece ele odihnesc mintea cititorului în goana spre descifrarea mesajului cărții. E rost, desigur, în a ține în alertă cititorul de la început până la sfârșit, trecând din acțiune în acțiune, deoarece mulți preferă acest ritm. Dar e rost și în a poposi asupra unei stări de o clipă sau pe faldul unei rochii ori pe strălucirea unor ochi anume într-un context aparte.

Alții – nu mai revin asupra pozitivității acțiunii, considerând-o implicită – nu pricep cum poți înhăma un personaj, un capitol, o scenă la atâtea amănunte, când ei, căutătorii de esențe, au spus ce era de spus în cele maxim două sute de pagini prestabilite, poate neavenit, a defini miniromanul de astăzi. Unii dintre scriitorii de miniroman ar vrea, poate, să scrie mai mult, însă, pur și simplu, bunul-simț artistic pe care îl posedă nativ și datorită căruia au căpătat statutul de scriitor, și nu acela de autor cu ISBN, nu le permite.

Adevărul, în cele din urmă, dincolo de trenduri, estetică sau teorii ale literaturii, pare a fi unul singur, și anume acela că unele povești se cer scrise. Neapărat scrise și neapărat de cei ce își asumă acest act. Când aceste două condiții sunt îndeplinite, lungimea poveștii devine dintr-odată cel mai puțin important lucru pentru acela care o aduce la lumina tiparului. Unele povești sunt rafale de vară, altele sunt ploi mocănești de toamnă, altele aduc fulgerul unei revelații sau zăpada sub care hibernează o idee. Or, cel care s-a pornit la drumul spunerii ei, a poveștii, nu calculează nimic. Momentul scrierii e unic de fiecare dată și scriitorul e acolo, în cartea care se coace la foc mic, în personaje, în intrigi sau teorii, în ițe încurcate pentru ca să aibă ce descâlci cu patimă și grijă, în întâmplările care-i alcătuiesc povestea. Orice scriitor ar trebui să poarte, pentru că tot a mai fost vorba de trafic, o pancartă prin care să anunțe restul universului în circulație că e cu mintea în nori – Atenție, scriitor în focul creației!

Și, pentru că un zâmbet dulce-amărui e în tot universul proaspăt pomenit, cifrele încep abia după ce povestea s-a terminat de scris. Apar calculele. Editurile și tipografiile calculează paginile pentru preț, cititorii – pentru cumpărare, criticii – pentru stabilirea valorii și catalogare în curente, genuri și specii, iar istoricii literari – pentru a le indexa în dicționare.

Astfel, într-un final, cifra se metamorfozează în număr de pagini și noțiuni ca roman, microroman, desueta nuvelă, proză scurtă etc. care pot da naștere unor frumoase și interesante întâlniri literare, unde să poată fi dezbătute pertinent și permanent...