Revistă print și online

Comunismul văzut de scriitori

Mama pune cartofii fierți peste ceapa călită cu boia. Cina noastră e gata. Tata e schimbul 2. La masă îi povestesc mamei că azi la școală s-a întâmplat ceva foarte ciudat cu bibliotecara. Eram pe coridor cu două colege în pauza mare. Purtam cordeluțele, altfel nu putem sta pe coridor. O întreb pe mama dacă are bani să îmi cumpăr o altă cordeluță. Cea pe care o am mă strânge foarte tare, urechile mi se înroșesc. Mama spune că o să vedem. Trebuie să strângem de bani, trebui să ne facem proviziile de cartofi și de varză. La sfârșitul lunii, va fi Ziua recoltei și atunci toată lumea se bulucește în piețe să își cumpere proviziile de cartofi și varză, gogoșari și castraveți pentru murături. Cartofii și varza sunt prioritate. (Daniela Rațiu – Ultimul an cu Ceaușescu)


M-am trezit săpând după te miri ce prin cămara bunicilor, un alt loc al obiectelor uitate, care spre deosebire de cel alor mei, depozita unele chiar de pe timpul războiului. Aici, fără să vreau, am dat peste balonul de sticlă, alb-mat. L-am întrebat pe bunicu!"la ce folosea și mi-a zis că acoperea cu el fitilul lămpii cu gaz. Pe timpul lu’ împușcatu!"le dădeau curent cu raţia, până la opt seara. Da, cam aiurea situaţia, însă m-am bucurat că nu l-au aruncat. Odată intrat în posesia mea abajurul s-a potrivit la fix peste fasung și dintr-o improvizaţie a ieșit o lampă doar a mea. (Dorian Dron – Neuroleptic)


Bunica a avut ocazia să-l cunoască pe Ceaușescu, a dat chiar mâna cu el și au vorbit în fața Magaziei de Cereale unde lucra ea. Ceaușescu avea o mână fină și moale ca de domnișoară de pension și mirosea frumos. Se dădea cu un parfum special, scump probabil, pe care bunica l-a ținut minte, pentru că de atunci n-a mai avut ocazia să-l mai miroasă altundeva... Florența nu s-a putut abține să n-o întrebe câte luni nu s-a mai spălat pe mâini după ce a dat mâna cu Ceaușescu, mă rog, o glumă, un banc răsuflat-trezit, pe care bunica nu l-a înțeles și nici nu l-a luat în seamă, păi cine ar mai sta să-și amintească dacă s-a spălat sau nu pe mâini și ce importanță ar mai avea? Ceaușescu, cică, avea el mâini de domnișoară parfumată, dar vorba-i era blajină și apăsată, de țăran sfătos și cumsecade, și se vedea că el vrea să ajute omu’. Asta, bineînțeles, dacă și omu-i de bizuială, ca să-l ajute și el la rândul lui. Te ajut ca să m-ajuți, cum ar veni. Tovarăși, nu degeaba ne spunem tovarăși! Oltean, deh, precaut și vigilent, știa rostul la toate cele, nu puteai să-l încurci, că altfel cum ar fi ajuns Președinte? (Radu Aldulescu – Drumu-i lung căldura mare)


La recepție, doi bărbați cu papion, între două vârste, nici nu vrură să audă de po- lonezi. Nu doreau necazuri. Securiștii erau cu ochii pe ei. Traversară strada și coborâră spre Continental.

– Trebuie să schimbăm tactica! Vorbim nu- mai cu unul și-i spunem că n-o să fie degeaba, zise Oliviu.

– Adică, îl mituim?! întrebă Orlando. Cu ce?...

– E treaba lor, a polonezilor. Cei trei străini nu se dezlipeau de ei. Nu-și puteau închipui că în țara în care veniseră de atâtea ori ca turiști, la mare sau la munte, puteau să întâmpine acum atâtea dificultăți în a găsi o simplă cameră la hotel. Dar țara lui Ceaușescu se schimbase mult, nu mai era aceeași, cea de la dezgheț, din anii ’70. Între timp, amândoi trăgeau cu ochiul la tânăra care-i însoțea. N-avea mai mult de 19 ani. O blondă cu părul lung și cu ochii albaș- tri-albaștri... Conveniră că niciunul dintre ei nu mai văzuse o astfel de blondină până atunci. Tânăra simți, probabil, că vorbeau despre ea, că le zâmbi... Recepționerul de la Continental fusese, la început, respingător. Oliviu îl luase cu argumentele ospitalității noastre românești, cu prietenia româno-poloneză. Nimic...

– Domnule, cât ne costă, ce să mai? interveni Orlando. Se așternu o tăcere de câteva secunde. Se uitară toți trei în stânga și în dreapta.

– O sută de dolari, spuse el încet... Trebuie să-i dau și șefului. E treaba mea cum îi trec aici. În niciun caz, nu cu numele lor. Ăștia ne con- trolează registrul în fiecare zi. Doar o noapte, atât! Și să vorbească în șoaptă!... (Ionel Bușe – Femei de iasomie)

Dorian DRON

Prozator, cu un master în creative writing la Litere, a publicat romanele Scara (AB4), 2018 și Amintirile unui spălător auto (2020). Este prezent în publicațiile literare și este autorul site-ului blogullor.ro