Dacă stau și mă gândesc, cred că cel mai frumos cadou de Crăciun a fost chiar Crăciunul copilăriei mele, undeva în ultimul deceniu al secolului trecut. (wow, chiar par bătrân, nu?).
Și n-a fost un singur Crăciun, toate mi se păreau la fel atunci și acum când le revăd alb-negru, ca într-o sală veche de cinema, un ritual repetat în fiecare an. Exista (și încă există, însă nu mai are același farmec) un obicei numit "colindeți", în care toți tinerii sau chiar și persoane în vârstă mergeau din casă în casă, după ce se întuneca, în grupuri mari, și primeau colăcei, eugenii, mere sau, din când în când, atunci când eram norocoși, poate și o portocală. Uneori, primeam și câte un pahar de vin, iar veselia devenea și mai mare. Totul începea de la capătul satului, undeva la o distanță de vreo câțiva kilometri, drum pe care îl puteam parcurge pe stradă sau peste dealuri. Evident, alegeam să mergem peste dealuri, prin zăpada până la genunchi sau chiar mai mare. Urcam cu greu și, când ajungeam în vârful dealului, ne așezam și ne odihneam, spuneam bancuri și ne uitam la satul care se vedea în depărtare: lumini aprinse, acoperișuri albe, coșuri fumegânde. Urma coborârea pe partea cealaltă, alunecam, ne rostogoleam în râsete și chiote de bucurie. Ajungeam la baza dealului uzi, roșii la față, amețiți, dar fericiți. Aveam întotdeauna plase de rezervă la noi, știam că o să umplem cel puțin două cu ce urma să primim.
Câte unii mai ghinioniști se trezeau cu o petardă aruncată în plasă de băieții mai mari și ne prăpădeam de râs văzând cum zboară colăceii. După ce terminam de umblat în tot satul, ne îndreptam toți grăbiți spre casă, știam că Moșul va trece și pe la bradul nostru. Niciodată nu am fost dezamăgiți, nu puteam fi dezamăgiți în acei ani când cadourile materiale erau limitate și lucrurile mult mai simple. Ne așezam apoi în jurul unei măsuțe, soba era fierbinte, mama ne aducea vin fiert, goleam plasele și sortam conținutul pe categorii, mândri de "pradă". Primeam colindătorii și adormeam târziu în noapte, privind steluțele din pomul de iarnă, întrebându-mă ce este salepul, despre care citisem în "De azi și de demult" a lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea.
Absolvent al Facultății de Automatică și al unui master în Business Management, Allex (n. 1982) este pasionat de istorie și mitologie medievală. Scrie proză în registru fantastic, fiind autorul romanelor Nebunul alb (2019) și Cealaltă regină (2018). Cel mai recent roman al său este I put a spell on you… (2020), pentru care a primit Premiul pentru cel mai bun roman (SFFH), AntareSFest. În mod curent, publică proză scurtă, în reviste și în antologii.
Romanele anului 2022
Duminică. 16 zile până la Crăciun
Muzica de sărbători: Calea Victoriei (Ioana Amarița)
Deschid o carte, citesc zece pagini
Dacă vrei să stai cu cei dragi, plătești
Un alt Seven
Poveste de iarnă
Un miel plecat la plimbare
cântec pentru prieteni
Lecturile mai noi și mai vechi
Poemele recuperării
Acel Moș Crăciun adevărat
Normalitatea și a.normalitatea ca umbre ale aceluiași obiect
În vizită la Nichita
Doar negru, fără nicio simțire
Romane și personaje în 2022
Fugi, Aurica!
Cel mai frumos cadou de Crăciun
Comunismul văzut de scriitori
Ziua în care a murit bunicul
Insule pierdute
Fado, vin de Porto și alte plăceri ale inimii
Vieți duble
Călcâiul lui Ahile
În "Exil" cu traumele noastre
Cei drepți
Cenaclurile literare au evoluat și continuă să evolueze
Scriitori, cifre și numere
Cea mai grea perioadă din an
Copyright © fictiunea.ro