Revistă print și online

Ziua în care a murit bunicul

Aici în provincie facem câte o bucurie pe seară.

Aici creștem copiii cu covrigi și suc la cutie cu paiul.

Fluxul ăsta continuu te încarcă și te neglijează în același timp.

Scamele înserării puțin praf, toropeala plăcută a cadrelor.

Repaus.

Zăpușeala din cap.

Acasă mereu străină, mereu alta.


Noaptea era mult mai lentă ca orice mișcare de om mahmur. Nicicând nu eram mai agilă, am făcut din liniștea mea culcușul preferat acasă.

Din când în când ațipeam toropită, cuibărindu-mă adânc în moalele corpului, gata gata de naufragiu. În patul meu. În mintea mea.

Îți aduci aminte ziua în care a murit bunicul, a plouat mult, în ziua aia pictai nori bleo ciel în camera copiilor, da, ei l-au cunoscut pe bunuțul, îl deslușeau din mirosul de palnte uscate și brânză scoaptă de oaie, când am deschis borcanul cea mică zice iiiiii...miroase.a bunicu’ bătrân și fără să vrei te gândești la copilăria din pielea de oaie în care dormeai până la ghiftuială, eternul capot înflorat al gospodinelor, de vecina aia care semăna cu o actriță, acum, când o revezi zice ei, tanti s-a cam trecut, acu-i cât două actrițe. Și apoi ciuruitul acela fin, sfredelul fumegând al mucului de țigară, vinul aproape stors de puterile lui bucolice. E vineri și trândăvim. Lenevim, trândăvim, mai ca doi hoinari, mai ca boschetarii. E vineri și ni se rupe de tot. Respirăm fum. Ne-am prins în moalele nervilor. E de-ajuns să urlăm zici, speriem frustrarea. Silabe-Silabele. Mama lor! Cândva tot ce s-a zis și-i aproape uitat rămâne așa gen silabe frânte parcă undeva auzite, parcă de pe undeva luate. Și uitate. Lăsate aiurea. Știi doar, salamul se vinde bine, mai cu seamă al săsesc, da’ nici cu parizeru’ nu te faci de râs, ăla prăjit pe ambele părți, cu butonii galbeni ai ochiurilor sfârâind a foame pe farfuria lată, ușor ciobită în colț, să-ți amintească de graba foametei, de tămbălăul din casă și din burtă. De maidanul care mirosea acru a zacuscă statută și pișat de maidanez. Bucuria după amiezii îmi intră pe sub unghii o dată cu pământul primelor căpșuni culese anul ăsta. Mama nu vine azi, rămâne să pregătească sala pentru serbare. Eu îmi îndoi genunchii. Așa mai verific din când în când lipsa de calciu. Când oasele rasolului cumpărat de tata pocnesc, asta înseamnă că vițelul e tânăr. Tânăr și fericit. Fiecare vițel ajunge rasol în coșmar. Dacă e tânăr e dulce. Tata zicea că dracu̕ face rasolu̕ din păcătos și dacă ești tare-n cloț, te spurci în viața de apoi direct cu necuratu̕. Dacă acela negru de este el încornorat mai tot timpu̕ o prinde pe mama, ea nu fierbe, ci stă la clocoteală de iad ca-n saună. Mie nu-mi place să fac baie fierbinte. Mă blegesc ca o radieră. Îmi place să fac scufundări și când mă ustură ochii de la apa cu prea mult clor, îi închid și scot capul. Când termin baia, tata îmi dă întotdeauna compot. Câteodată mai înghit sâmburi din neatenție. Când eram cu vară-mea, scuipam de la balcon sâmburi, cu gând să iasă jos ditai livada. Eram mici și orice moment al zilei era prielnic să-ți cumpere cineva ciocoată de la chioșcu̕ de vizavi.

,,- Îi bun ?"

,,- Da, săru̕` mâna."

,,- Doamne-ajută, să crești mare!"

Ioana MIRON

Ioana Miron (10 noiembrie 1989, Botoșani) este poetă, artist vizual, traducătoare. A debutat cu volumul de poezii Picaj (2016). A tradus și ilustrat volumele de poezie Modulații etanș - Stanch Modulation (Ioana Miron) și Cântecul asasinului meu - My Murderer's Chant (Șerban Axinte). În prezent este traducător și ilustrator. Împreună cu Răzvan Țupa a susținut un eveniment performativ de poezie grafică intitulată Linii de plutire, la Muzeul de Artă Recentă din București, în baza conceptului poetic Corpuri românești. Conexiunea grafică. A publicat, împreună cu Răzvan Țupa volumul performan(ce) grafic în versuri Poetic. Conexiunea grafică, în baza aceluiași concept (2022). Traduce poezie pentru revista Poesis Internațional, site-ul Poetic Stand și articole legate de artă pentru revista Lettre Internationale.