Iar am uitat să cobor jaluzeaua de la bucătărie, iar acum, că am intrat să-mi fac cafeaua, direct în ochii lui m-am uitat. De parcă un păpușar invizibil trage de un fir, iar privirea mea se îndreaptă fără să vreau spre blocul de vis-a-vis și spre balconul de la etajul 4.

Iar el stă acolo, ușor adus de spate, cu ochii strălucitori și zâmbet mulțumit, ca un instructor de programare neurolingvistică. Acum că l-am văzut, s-a dus naibii bruma mea de bună dispoziție. Parcă nici cafeaua nu-mi mai place. Ar trebui s-o schimb. Să cumpăr altă marcă.

De când s-au mutat vecinii de peste drum, a devenit ocupația mea favorită să-i urmăresc. Încă nu și-au pus draperii, așa că mai ales seara văd perfect în casa lor. Ca la teatru. Au doi copii, doi băieți. Nu par să aibă mai mult de 7-8 și 4-5 ani. Ce agitație pe capul lor în Ajun de Moș Nicolae! I-am văzut cum își așază bocancii pe pervaz și i-am tot pândit a doua zi dimineață să văd ce reacție au când își descoperă cadourile. Așa de entuziasmați au fost și atât de mult au sărit și au râs, că parcă m-au molipsit și pe mine cu bucuria lor.

De câteva săptămâni, au scos pe balcon ursul ăsta mare, portocaliu și adus de spate, care-mi strică mie fiecare dimineață. Stă acolo singur și uitat pe balconul închis cu termopane, dar nu pare să-l deranjeze. Stă și nu dă semne că ar aștepta ceva. Și are așa un aer mulțumit!

Mai sunt 16 zile până la Crăciun. Ar trebui să-mi acopăr ferestrele. Nu știu dacă o să suport să mă uit la ei cum împodobesc bradul, cum vine Moșul, cum își deschid cadourile, cum se îndoapă cu ciocolată și cu prăjituri.

În fiecare an îmi propun să plec undeva de sărbători, dar tot amân și mă răzgândesc. Mi-e teamă că aș simți povara singurătății și mai tare într-un loc străin. Plus că ar trebui să le explic prietenilor unde mă duc. Deși m-am gândit că aș putea să-mi inventez un iubit misterios. Un olandez sau un norvegian. Care mă vizitează pe ascuns, pentru că este căsătorit și are o nevastă geloasă care nu e de acord să divorțeze. Sau altă asemenea minciună de inspirație telenovelistică. Măcar alții să creadă că duc o viață interesantă și plină.

Pe vremuri, adoram perioada asta din an. Acum mă indispun de când apar primele decorațiuni prin magazine. Și apar, din păcate, tot mai devreme. Imediat după Halloween am dat la Lidl peste bomboane de pom, reni și luminițe. Acum aștept ziua de 1 ianuarie. Îmi place să ies la plimbare dimineața devreme, când orașul e gol și nu sunt oameni pe străzi. Atunci sărbătoresc eu cu adevărat. Izbânda de-a fi făcut față încă un an valului de bucurie care pe mine mă ocolește.

Mă ocolește de când Greta a plecat de acasă. Mai întâi la studii, la Edinburgh. Acum lucrează pentru o companie internațională și colindă lumea. Iarna asta, de exemplu, e în Cape Town. Măcar suntem pe același fus orar și putem vorbi pe skype de câteva ori pe săptămână. Când era la Sidney, cel mai mult ne chinuiam să găsim un moment potrivit pentru amândouă.

În primele luni după ce a plecat nu i-am simțit absența foarte tare. Acest nou statut de empty-nester mi-a plăcut. M-am înscris la yoga și la tango, am văzut toate premierele de la teatru și m-am abonat din nou la filarmonică. Mi se părea minunat să am atât de mult timp pe care să-l petrec după cum am chef. Mă ajuta și faptul că primeam de la Greta doar mesaje entuziaste: îi plăcea noua ei viață, îi plăcea școala, se integra, își făcea prieteni. Bucuria ei mă alimenta și pe mine. Mă antrenasem atâția ani pregătind-o și pregătindu-mă pentru ideea că într-o zi va pleca. Mi se părea cel mai firesc lucru din lume. Și eu plecasem de acasă la 18 ani neîmpliniți.

Acum de tango m-am lăsat, iar de yoga m-am plictisit. Nici la spectacole nu mai merg. În fiecare seară mă uit la seriale pe Netflix și beau câte un pahar de vin. Sau două. Câteodată golesc o sticlă întreagă și parcă aș mai deschide încă una. Beau doar seara, așa că nu cred că am o problemă cu alcoolul. Cel puțin așa am citit, că alcoolicii încep să bea de dimineață. Iar eu nu beau aproape niciodată înainte de ora 5. Treaba asta mă sâcâie un pic, recunosc. Îmi promit în fiecare zi că nu mai beau. Rezist o seară, poate două. În a treia însă nu mă mai pot abține. Asta o să fac și de Crăciun și de Revelion. O să mă uit la filme și o să beau un pahar de vin. Sau de prosecco.

Cel mai greu e să țin piept insistențelor prietenilor. Mă tot sună și mă cheamă în vizită sau în excursie. Mereu mă chinui să inventez tot felul de pretexte tâmpite. Aproape că-mi doresc să-mi rup o mână sau un picior. Ca să am un motiv serios pentru care nu ies din casă. Și ca să-mi pot plânge de milă pe față și cu zgomot. Apoi mă gândesc la Greta și-mi dau seama că asta ar întoarce-o pe dos și ar face-o să se simtă prost că nu poate veni să stea cu mine. Așa că nu, mai bine să nu-mi rup piciorul. Ea nu știe că nu mă mai duc la yoga și la dans. De câte ori mă întreabă, îi îndrug tot felul de minciuni. Îi spun despre asane și flexibilitate, mă laud că deja îmi pot atinge fruntea de genunchi. Și ea face yoga, așa că vorbim aceeași limbă. Însă mă surprinde ușurința cu care am început să mint. Pe vremuri detestam mincinoșii. Chiar am rupt relațiile cu o veche prietenă, numai pentru că am prins-o cu o minciună nevinovată. Dar mă consolez că minciunile astea de fapt o protejează pe Greta. S-ar necăji dacă ar ști că nu mi-e bine și că mă izolez tot mai mult.

De tatăl Gretei m-am despărțit acum 11 ani. A fost un divorț fără scandal. Și fără patimă. Amândoi simțeam de mult că relația se terminase. Ca o lumânare care arde până la capăt și care nu mai are resurse ca să se reaprindă. Nici măcar resentimente nu am față de el. Și cred că nici el față de mine. Știu că are o relație cu cineva. Am aflat întâmplător, de la niște cunoștințe comune.

Parcă aș mai face o cafea. Mă doare capul. Aseară am băut și două pahare de gin tonic înainte să deschid sticla de vin. Dar asta numai pentru că era sâmbătă și pentru că astăzi nu merg la serviciu. Astăzi nu ies din casă și îmi petrec timpul făcând conversație cu ursul de pluș din balconul vecinilor de vis-a-vis.

Stă acolo singur, adus de spate, și pare fericit. La fel ca mine. Nici eu n-aș recunoaște nici în ruptul capului că mi-e greu. Tot mai greu. Așa că mă prefac. Că sunt ocupată, fericită și echilibrată.

În primul an în care Greta n-a venit acasă de Crăciun am împodobit bradul, ca de obicei. Un brad de plastic, mic și îndesat, pe care l-am cumpărat în anul în care s-a născut ea. I-am trimis și ei poze pe Whatsapp, ca să ne bucurăm împreună. Apoi, pentru că ea tot nu venea acasă de sărbători, nu l-am mai scos din debara. Iar acum mă gândesc foarte serios că ar trebui să-l arunc. Sau să-l donez. Împreună cu toate cutiile de decorațiuni pe care le-am pitit pe raftul cel mai de sus din cămară.

A doua cafea parcă mi-a ieșit mai bine. Îmi dă curaj să mă uit în ochii de sticlă ai ursului, care mă privește cu aerul lui senin. Da, asta o să fac astăzi. O să dau jos de pe raft toate cutiile cu decorațiuni de Crăciun, o să le sortez și o să le donez. Sigur există vreo organizație caritabilă care să aibă nevoie de ele.

Acum că am adus scara din balcon, parcă îmi tremură un pic genunchii de emoție. N-am mai umblat acolo de 7 ani.

Sunt opt cutii în total. Le dau jos două câte două, pășind atent pe scara de aluminiu. Ar fi culmea să alunec și să cad. N-am vorbit serios despre piciorul rupt. Doamne ferește să pățesc așa ceva!

Opt cutii pline cu amintirile mele și ale Gretei, cu copilăria ei și a mea. Îngerul de porțelan pe care-l agățam întotdeauna pe creanga cel mai de sus, îngerul de hârtie creponată pe care îl cumpărasem de la un târg caritabil și pe care Greta îl iubea foarte tare. Spiridușul în haine galbene pe care îl primisem eu în copilărie, care nu prea semăna a decorațiune de brad și care avea un zâmbet cam sinistru. Acum își pierduse și ochii și arăta ca un personaj din filmele de groază, dar mie îmi era drag și o învățasem și pe Greta să-l iubească și să-l ocrotească. Globul ei preferat, care avea desenat pe el un căluț, de pe vremea când cel mai mult îi plăceau caii și pisicile.

Întotdeauna împodobeam bradul împreună, în dimineața de Ajun. După ce bradul era gătit și luminițele aprinse, frământam cozonaci. Gretei îi plăcea să se bage în lighean până la coate și frământa gemând ca un moșneag. Mă distra și mă înduioșa să-i privesc fețișoara înroșită de efort. Eram convinsă că dacă frământă ea aluatul, cozonacii ies mai pufoși. De mică i-a plăcut să gătească și mă ajuta cu plăcere în bucătărie. Eu recunosc, nu mă dau în vânt după bucătăreli. Dar făceam totul cu drag atunci când ea era acasă.

Pe lângă cozonaci, coceam și niște fursecuri umplute cu gem acrișor. Greta spunea că sunt pentru Moș Crăciun. Și îi lăsa întotdeauna pe masa de bucătărie o farfurie cu fursecuri, un pahar cu lapte și o scrisoare în care îl îmbia să mănânce și să bea ca să aibă putere să ajungă la toți copiii. După ce adormea, mă furișam în bucătărie, mușcam dintr-un fursec, goleam paharul de lapte și îi răspundeam la mesaj, încercând să-mi modific scrisul ca să nu mi-l recunoască. Scriam cu mâna stângă doar un cuvânt sau două și mototoleam puțin hârtia, pentru că Moșul era grăbit și n-avea vreme de răspunsuri elaborate.

În dimineața de Crăciun, Greta mergea întâi în bucătărie, abia apoi se ducea la brad să-și descopere cadourile. Și țipa fericită când vedea că Moșul trecuse pe la noi și îi plăcuseră fursecurile.

Acum casa e goală și pustie. Și prea mare pentru mine. Îmi tot propun să mă mut într-un apartament mai mic, dar gândul că ar trebui să împachetez și să sortez tot mă face să amân ideea.

Ce de flecuștețe am adunat în cutiile astea! Nuci poleite, un taur de plastic pe care niciodată nu l-am atârnat în brad, dar nici nu ne-am îndurat să-l aruncăm, un pinguin pe schiuri și omul de zăpadă pe care Greta îl făcuse la grădiniță din șosete albe umplute cu boabe de grâu. Ce mult îl iubise! Îl botezase Tomi și îl așeza întotdeauna pe pervazul ferestrei la ea în cameră, ca să spioneze noaptea pe cer. Îi șoptea în fiecare seară: "Tomi, dacă îl vezi pe Moșu sau pe spiridușii lui, te rog să strigi, ca să mă trezesc."

Tomi are acum o nuanță gri și a devenit cam longilin pentru un om de zăpadă. Îl scutur un pic și îl așez la locul lui, pe pervazul geamului, la Greta în cameră. O să-i fac poză și o să i-o trimit pe Whatsapp.

Aproape scap telefonul din mână, pentru că îmi răspunde imediat. Nu mă așteptam să fie trează la ora asta. E duminică și e încă foarte devreme.

"Mamaaaaa, l-ai găsit pe Tomi??? Trimite-mi, te rog, rețeta noastră de cozonaci. Ne strângem mai mulți prieteni de Crăciun și fiecare trebuie să pregătească un fel de mâncare de acasă."

Rețeta noastră de cozonaci? Doamne, pe unde o fi? O aveam într-un caiet, dictată de Mama acum mulți ani, când Greta era bebeluș. Trebuie să o caut. Și cum ar fi dacă aș face și eu cozonaci de Crăciun? Și dacă aș împodobi bradul? Și dacă mi-aș invita câțiva prieteni la masă?

Da! Asta o să fac. Mi-am recăpătat dintr-o dată entuziasmul și energia. O să pun colinde pe Spotify și o să împodobesc bradul chiar azi. Și așa n-am altceva de făcut. Și o să-i dau peste nas ursului din blocul de vis-a-vis. Să nu se mai uite la mine cu ochii lui rotunzi și cu zâmbetul lui compătimitor.

Da! O să scot bradul din debara. Dar mai întâi parcă aș bea un pahar de vin. Știu că e doar 9 dimineața, dar oamenii beau și de bucurie, nu numai de tristețe. Iar eu sărbătoresc regăsirea vechiului meu EU. O să beau un pahar, apoi mă apuc de treabă. Ce bine! Ce duminică frumoasă o să am! Ar merge totuși un pahar de prosecco. Doar e sărbătoare!

Scot sticla din frigider și mă uit, fără să vreau, în balconul de peste drum. În ochii de sticlă ai ursului portocaliu parcă zăresc o umbră de tristețe. O să cobor jaluzeaua ca să nu-l mai văd și să nu mai trebuiască să-i suport aerele de superioritate.