GUSTAVE FLAUBERT (1821-1880), deși a creat mai multe romane de certă valoare literară (Salambô, Educația sentimentală), este cunoscut mai cu seamă prin romanul Doamna Bovary, care suscită interes în special prin faptul că a definit o stare de spirit numită bovarism. 

Subiectul romanului tratează destinul Emmei, pe care educația o aruncă între două lumi. Fiică a unui țăran înstărit, ea are posibilitatea de a fi educată la călugărițe, unde citește literatură romantică, învață cântece galante din veacul trecut și își imaginează că trăiește într-un vechi castel. Când perioada de studiu se sfârșește, Emma nu-și mai găsește locul în casa părintească și, cum singurul mod de evadare este căsătoria, va face un mariaj de conveniență cu Charles Bovary, un medic de țară, fără vocație pentru profesiunea sa și lipsit de imaginație. Ea continuă să viseze ca în adolescență și când lecturile își pierd efectul narcotic, începe să-și trăiască visul: are o aventură adulterină pe care o trăiește cu intensitate și cu sentiment donchihotesc. Emma nu observă mizeria legăturii ei amoroase. Își face planuri pentru marea aventură, cumpărându-și chiar cufărul și pelerina de drum.

Deși povestea se sfârșește lamentabil, Emma nu-și trădează visul. Are un alt amant, care o dezamăgește ca și primul, iar eșecul acestei noi aventuri o determină să se sinucidă. Charles, zdrobit de durere, moare la scurt timp, averea este spulberată, iar copilul Emmei va fi nevoit să muncească din greu și de timpuriu, fără să fi cunoscut dragostea părintească. 

Povestea doamnei Bovary ilustrează năzuința generală a omului spre o lume perfectă (care, desigur, este alta pentru fiecare) și aversiunea față de reguli. Spre deosebire de majoritatea oamenilor, Emma nu renunță la visele sale, ci încearcă în mod absurd, cu un egoism monstruos, să modeleze realitatea după calapodul idealului. Ea se sinucide pentru că nu poate să înțeleagă și să accepte că viața nu ia forma visului ei.

Titlurile flaubertiene poate că nu sunt atractive și în niciun caz nu dau măsura operei, dar dincolo de poveste se ridică mesaje care au făcut istorie.

Bovarismul, de pildă, exprimă o atitudine față de viață. Nu drama aproape frivolă a d-nei Bovary este importantă, ci forța poveștii de a crea un model existențial: incapacitatea ființei de a se bucura și de a trăi între limitele realității. Este aici și povestea stagnări. Blocare într-o ipostază pe care realitatea o respinge și o distruge se află în subteranele romanului.

De asemenea, bovarismul este o stare de spirit născută din aspirație și revoltă, stare exprimată în forma cea mai simplă, ca iubirea eliberatoare. Ființa bovarică visează și acționează în numai direcția visului ei, oricât de absurd ar fi acest vis.

(Doina Ruști, Enciclopedia culturii umaniste, 2004)