Cred că ar fi plictisitor dacă aș oferi un răspuns academic scrobit, care să-i împartă, pe categorii, pe acei scriitori care se impun după optzeciști, dar înaintea fracturiștilor. Oricum, dacă ne-a învățat ceva istoria literară a fost că toate propunerile de top împreună cu etichetele avansate și lipite de noi cu atâta grijă față de epistemele literare vor fi ridiculizate și desființate de generațiile viitoare. Acestea vor privi cu infinită compasiune naivele noastre tentative de ordonare a unui material scriptural care lor le va apărea limpede ca apa din punct de vedere axiologic. Dar poate că eu însumi mă las furat, în chip nepermis, de optimism, crezând că urmașii noștri vor mai fi preocupați de clasificări poetice sau de taxonomii narative într-o lume amenințată de catastrofă ecologică.

Revenind la temă, aș îndrăzni să rostesc două vorbe despre atmosfera culturală a anilor ’90, perioada în care mi-am făcut studiile liceale (1991-1995) și universitare (1995-1999). În multe privințe, era un soi de haiducie economică, în care prețurile se modificau într-un ritm amețitor, în care profituri miraculoase, obținute într-o zi, se topeau ca zăpada de primăvara în dimineața următoare. Era perioada unui anticomunism visceral, în care marxismul și ceaușismul se amestecau în bolul alimentar al discursului public deficitar educat. Era și perioada unei nostalgii după bunele vremuri trecute ale "dezghețului" din anii ’60, în care oamenii mai în vârstă, confruntați cu nimicirea bruscă a unui sistem de valori perceput, treptat, drept falimentar, se confruntau cu dificultăți identitare și economice fără precedent și, neștiind cum să le gestioneze, apelau la realitățile idealizate ale propriei tinereți. 

Mai presus de orice însă, prima jumătate a decadei postrevoluționare a fost perioada descoperirii unui univers nou, cel al cărții libere. S-au tipărit, în primii anii de după 1989, cărți fundamentale de literatură, filosofie, psihologie, sociologie și istorie, iar faptul cel mai surprinzător a fost tirajul imens al fiecăreia dintre acestea. Mii, chiar zeci de mii de exemplare legate între coperte poroase și imprimate pe hârtie gălbui-cenușie, de ziar ordinar, se vindeau ca pâinea caldă. Mecanismele insidioase ale societății de consum capitaliste (jocurile video și filmele ieftine) abia intraseră pe piața autohtonă, iar televiziunea prin cablu și internetul au pătruns pe scară largă abia în a doua jumătate a decadei. Au fost, astfel, câțiva ani în care cultura părea să înflorească exploziv, în pofida limitelor impuse de situația financiară dezastruoasă în care se găseau aproape toți cetățenii români, cu excepția privilegiaților de partid și a securiștilor. 

Anii aceia au trecut, iar pofta de literatură și setea de cunoaștere care i-a definit nu se vor întoarce niciodată. Dacă ar trebui să găsesc, la repezeală, o sintagmă pentru a defini anii ’90, i-aș numi "carnavalul iluziilor culturale".