În 1977, când eram student în anul IV la Facultatea de Litere, profesorul nostru Eugen Simion, care ținea cursul de "Istoria literaturii române contemporane", ne-a spus că la București trăiește un gânditor de talia lui Eliade și a lui Cioran. Numele lui: Petre Țuțea. În amfiteatrul "Odobescu" al facultății, ne-am uitat uimiți și întrebători unii spre alții. Petre Țuțea? Niciunul dintre noi, cei prezenți acolo, nici măcar nu auzise de acest nume!

Ideea că sunt contemporan cu un asemenea om și, mai mult, că locuiesc în același oraș cu el, nu mi-a dat pace multă vreme de atunci încolo. Am început să caut informații și să întreb despre el printre cunoscuți, însă ceea ce am descoperit a fost dezamăgitor de puțin. Aflasem însă că Țuțea se născuse la Boteni-Muscel, în apropierea Câmpulungului, și printr-un prieten foarte bun, medicul stomatolog Marin Rădulescu, am găsit un posibil fir. Vechiul meu prieten, aflat atunci la începutul carierei, avea cabinetul la Boteni, unde făcea zilnic naveta de la Câmpulung. Interesându-se din om în om, într-o zi a aflat că Victor, fratele lui Petre Țuțea, locuia chiar la Boteni. L-a găsit pe Victor, a stat de vorbă cu el și i-a spus că are un prieten la București care vrea să îl cunoască neapărat pe fratele său, Petre. În conversație Victor Țuțea a fost destul de rezervat și precaut. I-a arătat doctorului Rădulescu o fotografie a lui Petre Țuțea împreună cu marele etnograf Ion Chelcea, consăteanul său de la Boteni. I-a mai spus că fratele lui locuiește într-o garsonieră modestă lângă Cișmigiu, că fiind în vârstă este ajutat de un băiat, un fel de discipol al său, care stă multă vreme la el și îi face cumpărăturile. A precizat și un detaliu: Petre Țuțea nu și-a instalat telefon, dar în schimb ar exista un număr la care ar putea fi sunat. Victor Țuțea i-a dat numărul de telefon, atrăgându-i însă atenția lui Marin Rădulescu asupra unui aspect: e foarte posibil ca locuința lui Petre Țuțea să fie supravegheată în permanență de Securitate.

Se întâmpla asta în 1987, așadar trecuseră zece ani de când auzisem pentru prima oară de Petre Țuțea și în acest răstimp nu făcusem mari progrese în tentativa mea de a-l cunoaște. Aveam acum adresa lui, aveam și un număr de telefon. Ce mai așteptam? M-am gândit însă: dacă sun, în mod sigur numărul de telefon este urmărit de Securitate și după aceea voi fi "invitat" de autorități într-o cămăruță ca să dau explicații. Nu-mi surâdea deloc! După ce în martie 1979 avusesem o anchetă a Securității pe motiv că ascult posturile străine de radio, doar asta îmi mai trebuia acum. 

Pe de altă parte, mai era ceva. Către sfârșitul anului 1984, fusesem chemat într-o zi de unchiul meu Aurel Golimas, fost profesor de istorie la Universitatea din Craiova, ca să îi fac o vizită. Nu ne mai văzusem de multă vreme, dar știam cum să ajung la el. În cartierul Militari, de la stația de metrou Păcii, trebuia să merg câteva sute de metri până la capătul autobuzului 136, în stația Apusului, iar de aici puteam intra pe strada Ghirlandei, unde la nr. 9 locuia profesorul. Aurel Golimas stătea în imensul bloc 44, care avea opt etaje și mai multe scări. Am recunoscut imediat locul unde mai fusesem cu ani în urmă și am urcat treptele scării. Imediat ce am deschis ușa, trei "civili" îmbrăcați în sacouri de culoare închisă și un milițian au sărit ca electrocutați de pe scaunele lor din hol și au venit glonț către mine.

– Buletinul! mi-a spus scurt unul dintre ei. Uimit, luat pe nepregătite, am scos imediat și fără vreo întrebare buletinul. După o cercetare atentă, "civilul" m-a întrebat pe un ton amenințător:

– Pe cine cauți tu aici?

– Am venit într-o vizită la unchiul meu, profesorul Aurel Golimas! am bâiguit eu. 

– Aurel Golimas? a repetat cu glas tare "civilul", ca să audă și ceilalți. Mirându-se, vrând parcă să se convingă mai bine că nu locuiește aici cel căutat de mine, a aruncat scurt o privire către ceilalți. După care a continuat: 

– Aurel Golimas nu stă aici! Mergi la scara cu numărul 4! mi-a spus cu un glas ferm și iritat.

Mi-am luat buletinul și am făcut stânga-mprejur, fără să am curajul să mai cer vreo explicație. 

– Și altădată să fii mai atent! m-a apostrofat cel care mă legitimase, în timp ce deja deschideam ușa blocului, ca să scap mai repede.

Total dezorientat de ceea ce se întâmplase, mi-am dat totuși seama imediat că din neatenție greșisem scara blocului și în loc de scara 4 intrasem pe scara 3. Dar de ce atâta tevatură pentru asta? 

Am urcat pe scara 4 la etajul doi, unde mi-a deschis Sabina, mătușa mea și soția profesorului. După ce ne-am dat binețe, evident că le-am povestit, plin de nedumerire, despre cele petrecute cu câteva clipe mai devreme.

– Măi băiete, mi s-a adresat atunci cu un zâmbet ironic profesorul Aurel Golimas, care era trecut de 70 de ani și văzuse multe în viață, tu în loc să vii la mine pesemne că ai vrut să îi faci o vizită preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa, vecinul meu de pe scara 3!

Am făcut ochii mari! Bineînțeles că știam de la "Europa Liberă" despre cazul părintelui-profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, dizident cunoscut, care tocmai fusese eliberat din închisoare în urma presiunilor internaționale venite de la importanți lideri ai lumii.

– Vino să-ți mai arăt ceva! a adăugat unchiul Aurel, chemându-mă în balconul lui, de unde puteam să văd toată strada Ghirlandei. În fața uriașului bloc 44, în care el locuia, se afla un alt bloc cu doar patru etaje.

– Ia privește acolo, drept în față! mi-a spus, arătându-mi un fel de baracă construită pe acoperișul plat al blocului de vizavi.

M-am uitat în direcția indicată.

– Uită-te bine! De acolo câte doi inși ai Securității îl supraveghează prin rotație zi și noapte pe preotul Calciu-Dumitreasa. Unii mai spun că ar avea și un aparat cu care se uită drept în casa lui ca să vadă ce face! a mai adăugat profesorul

Acum îmi era foarte clar. Așadar "civilii" care mă opriseră erau "organele" care supravegheau la scara 3 locuința dizidentului Calciu-Dumitreasa. Mai mult, aceștia aveau informații în legătură cu toți vecinii preotului, de vreme ce m-au trimis direct spre scara 4, când am pronunțat numele profesorului Aurel Golimas.

Cu această întâmplare în minte, cu un număr de telefon și o vagă adresă unde Petre Țuțea ar locui în apropierea Cișmigiului, mi-am pus o întrebare: Să mă duc totuși la Petre Țuțea? Am stat mult în cumpănă și în cele din urmă am renunțat.

La scurt timp după căderea regimului comunist, l-am văzut pe Țuțea în câteva interviuri la Televiziunea Română. De-a dreptul stupefiant! Era la apusul vieții, dar nu pierduse nimic din harul, verva, umorul și ironia care l-au caracterizat întotdeauna. Fusese un vârf al strălucitei generații interbelice. Chemat la demnități publice, plătise cu ani grei de temniță și cu muncă silnică faptul că făcuse parte dintr-un guvern ajuns indezirabil când istoria și-a schimbat cursul.

Personalitatea ieșită din comun a lui Petre Țuțea nu poate fi înțeleasă dacă nu este raportată la generația din care acesta a făcut parte și la mentorul ei, profesorul Nae Ionescu. Această generație, care i-a numărat în rândurile sale pe Eliade, Cioran, Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Dan Botta, Basil Munteanu și atâtea alte spirite înalte, a avut în profesorul de "neliniște“ Nae Ionescu un îndrumător și un catalizator. Toți s-au strâns în jurul său ca ucenicii în preajma învățătorului-Iisus la "Cina cea de taină".

Generația lui Petre Țuțea era formată din tineri care se născuseră în primii ani ai veacului XX. Istoria le oferise după Marea Unire din 1918 un culoar, care se va închide foarte repede. Fiindcă idealul întregirii neamului fusese înfăptuit, era prima generație românească necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric ce trebuia realizat. Acești tineri au fost "aruncați" în cultură de Nae Ionescu, care i-a învățat să gândească și să meargă întotdeauna la surse. Febrilitatea gândirii lui Petre Țuțea a fost chiar febrilitatea acestei excepționale generații. Profetic, temându-se că timpul le va deveni cândva potrivnic, Mircea Eliade le cerea, îi soma chiar pe congenerii săi în 1928 să facă repede, chiar până la sfârșitul acelui an, ceea ce își propuseseră până la finalul vieții, cu intuiția că oricând o sincopă a istoriei va fi posibilă. Iar această sincopă a istoriei s-a produs, căci a venit războiul și apoi comunismul.

Timpul n-a avut răbdare cu această generație, care a căzut sub sabia lui necruțătoare. Un ciudat destin a spulberat-o în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial: Mihail Sebastian va muri sub roțile unei mașini în chiar ziua când mergea să-și inaugureze cursul la Universitate, Eliade și Cioran vor supraviețui prin exil, Mircea Vulcănescu se va stinge în închisoare ca un martir. Constantin Noica și Petru Comarnescu vor schimba catedra profesorală ori ministeriatul cu închisoarea. 

Cineva l-a numit pe Țuțea "ultimul Socrate". Deși, cu modestie, n-a primit această comparație, argumentând că un creștin nu poate fi Socrate, Petre Țuțea a fost totuși un Socrate al românilor. Ca să-i înțelegi în toate nuanțele gândirea sa sclipitoare trebuia să-l auzi vorbind. Tăcerile dintre cuvinte, zâmbetul ironic ori mimica inconfundabilă sunt notele explicative ale "operei" sale.

A fost un om cu har, considerat genial de bunul său prieten Emil Cioran. A respins întotdeauna această caracterizare că ar fi genial, despre care spunea că-l împovărează. Recunoștea însă că nu are decât două repere esențiale: Dumnezeu și poporul român. Între aceste două entități, Petre Țuțea s-a mișcat o viață întreagă. 

În ultimii ani de viață îi trimisese câteva scrisori la Paris lui Emil Cioran. Într-una dintre ele amintește despre camera sa de lângă Cișmigiu, unde îmi pusesem în gând să îi fac o vizită. Am decupat din ziar această scrisoare imediat ce am citit-o. Alături de alte însemnări și notițe, o păstrez și acum într-un plic, pe care am însemnat cu litere mari "Petre Țuțea": 

"Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav și trist. Sunt neliniștit de perspectiva morții. Ce pustie ar fi viața fără temple, sacerdoți și credincioși. Îmi pare bine că școala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica.

În singurătatea mea, cel care mă consolează este tânărul Radu Preda pe care Dumnezeu l-a adus în calea frământatei mele vieți. Prezența lui mă liniștește, astfel încât nu aștept pe nimeni, decât moartea.

P.S. Dragă Emile, cred că-ți aduci aminte de scrisoarea trimisă acum câțiva ani, prin care te rugam să cumperi camera de lângă Cișmigiu, pentru ca să nu mor chiriaș la stat. Acum, când perspectiva morții mă preocupă mai mult ca altădată, revin cu aceeași rugăminte, pentru a avea și tu, când te vei fi întorcând la București, un acoperiș."

După ce Petre Țuțea s-a stins din viață în 1991, l-am luat pe prietenul meu Marin Rădulescu și am mers la Boteni. Am căutat casa lui Victor Țuțea, am vizitat Muzeul satului "Ion Chelcea", care conservă câteva documente ale trecerii lui Petre Țuțea prin această lume, și am mers la statuia ridicată în centrul comunei. Apoi ne-am dus la biserică și am pornit să-l căutăm în cimitir. L-am găsit într-un loc înalt, de unde se poate privi tot satul. M-am apropiat cu emoție de crucea cu numele său, pe care scrie "Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!", și m-am lipit de ea. Aici mi-am adus aminte de scrisoarea trimisă către Emil Cioran și ultima sa rugăminte de a-i cumpăra camera de lângă Cișmigiu. În acea cameră modestă, unde Petre Țuțea a trăit chiriaș la stat, aș fi vrut să ajung și eu.