OPTm
nr.crt.

Important mi se pare de precizat de către cine. 

Pentru generația tinerilor de douăzeci-treizeci de ani, anii 90 nu există. S-au născut în lumea liberă și tot ceea ce le povestesc părinții despre acele timpuri tulburi, exaltate și revoluționare este aidoma lecțiilor plictisitoare de istorie din liceu. 

Pentru cei care sunt doar cu un deceniu mai vârstnici, anii 90 rimează cu o copilărie fără uniforme la școală, cu banane și citrice fără restricții de sezon și cu dezvoltarea personală într-o societate scăpată de comunism și aflată într-o tranziție abruptă către economia de  piață.

Pentru cei care avem astăzi în jur de cincizeci de ani, anii 90 sunt anii tinereții. Cei mai frumoși, cei mai promițători, cei mai entuziaști. Lumea toată a fost a noastră!

Pentru cei mai bătrâni ca noi, lucrurile se complică. Părerile sunt împărțite și pulverizate în milioanele de experiențe ante și post revoluționare. Pentru unii, a fost mult mai bine. O eliberare și un nou început. Pentru alții, sfârșitul lumii lor. Fie ea ceaușistă, dictatorială, oprimantă. Prin comparație cu stabilitatea acesteia, cutremurul anilor 90 a fost și a rămas unul devastator.  

Ce literatură era la modă? Lumea încă citea mult. Nu numai puzderia de ziare și reviste care, unele, dispăreau la prima oră a dimineții de la chioșcurile unde se forma coadă… Printre preferințe se numărau volumele de memorialistică, jurnalele, literatura de sertar – atât cât a fost. Mi-aduc aminte, de exemplu, de succesul scrierilor lui Ion Ioanid – "Închisoarea noastră cea de toate zilele", apărută la editura Albatros în 5 volume.

 Cu toate că o generație nouă și talentată de tineri scriitori, nouăzeciștii, și-a făcut apariția cu scrieri crude și dezinhibate, eliberate de ermetism și de limbaj aluziv, impregnate de un "nou realism" inspirat și de noile realități sociale ale vremurilor, impactul literaturii s-a diminuat. A existat din ce în ce mai puțin interes pentru proză și poezie. Așa cum este normal să se petreacă în lumea liberă și în contextul unei oferte de carte explozive, s-au despărțit apele și circuitele literare și paraliterare. Publicul larg a descoperit-o pe Sandra Brown și s-a simțit atras de toate genurile literaturii de consum care au invadat exponențial o piață de carte în plină dezvoltare. 

Amintirile sunt încă proaspete. A fost un deceniu cu multe frământări și cu tulburări sociale grave. Societatea românească a fost zguduită din temelii. Nimeni nu mai părea să aibă răbdare să construiască noua lume temeinic și în timp rezonabil. Se ardeau etape precum bețele de chibrit, dar, firește, că nu era suficient. Mi-aduc aminte cum în primii ani de după Revoluția din 1989, speram cu ardoare ca Europa să ne primească imediat, ieri dacă s-ar fi putut, pentru că noi acolo eram dintotdeauna. S-a întâmplat abia în 2007 și decalajele încă persistă.

Privind în urmă, au fost anii unor trăiri intense: ambiții, orgolii, înflăcărări uriașe, dar și deziluzii, trădări și negări. Regretabilă a fost cearta unor intelectuali care nu au rezistat atracției fatale a lumii politice care i-a dezbinat. 

Ce-a rămas astăzi? Suntem prea aproape pentru o evaluare obiectivă și corectă. 

A fost "un moment" de cotitură care a durat, de fapt, un deceniu. Au fost înființate instituții, s-au schimbat mentalități, s-au ridicat forțe sociale noi, cu toate că ghiulelele trecutului au continuat să atârne și să pună piedici în toate domeniile. 

Cred că au rămas prezente, în memoria colectivă a celor care își mai amintesc acei ani, curajul și romantica determinare a unor deschizători de drumuri care s-au angajat total într-un efort de sincronizare a României cu valorile europene.

Ce nu a rămas astăzi este sentimentul libertății totale de care generația anilor 90, atât de însetată de libertate, a beneficiat fără restricții în acea perioadă. Au fost anii în care frica, teama sau chiar inhibiția dispăruseră cu desăvârșire. Față de orice, inclusiv față de autoritățile naționale, mondiale, cosmice. Astăzi, inhibițiile normale sunt la locul lor, teama eventual s-a instalat la dimensiuni pandemice… Dar frica – nu.  Pentru că frica a fost exclusiv atributul dictaturii.