În ultimii ani, Brazilia a devenit scena unui experimentalism strașnic în filmele SF și pulp, încercându-se, totodată, pe alocuri, și recuperarea unor esențe tari din cinematografia monstrului sacru chilian Alejandro Jodorowsky, care a influențat profund lumea filmului sud-american. 

"Etnografia futuristă" Once There Was Brasilia (2017), după cum și-a descris filmul Adirley Queiro sau Slits (2019), dilematica ciudățenie de fizică cuantică regizată de Carlos Segundo, sunt doar două exemple din varietatea exploratorie a acestui filon din cinematografia braziliană contemporană. Investigațiile sociale și alegorismul politic din Cinema Novo (1960-1970) își perpetuează încă semnificativ moștenirea.

 Universul de sărăcie morbidă al favelelor, crima organizată și exploatarea sexuală sunt trei teme obsesive care se rostogolesc de decenii în cinema-ul brazilian, măsurând ca bătăile inimii un coșmar național cu infinite avataruri. 

Nu veți găsi, însă, în SF-ul brazilian ori în variațiunile genului pulp sacii cu bani ai Hollywood-ului, investițiile faraonice din filmele lui Ridley Scott sau Quentin Tarantino. Bugetele reduse sunt la putere și antrenează o neastâmpărată inventivitate. Infrastructura de ambient frizează de multe ori improvizațiile unui decor butaforic. De exemplu, în Once There Was Brasilia, Queiro utilizează interiorul unei mașini banale pentru a simula un bord de capsulă spațială, folosindu-se de tot soiul de efecte luminoase, detalii steampunk și sunete lo-fi. "Îmbăiat" cum trebuie în jocuri de lumini, un simplu purificator de aer poate ajunge să semene cu o dronă din de Blade Runner. 

Într-un registru al nostalgiilor Cinema Novo se înscrie, tematic, și Bacurau, câștigătorul Premiului Juriului Cannes în 2019. Regizorii Kleber Mendonça Filho și Juliano Dornelles ne oferă un weird west care captează, ca panoruile unui radar, influențele unei istoriografii opulente. O elegie închinată filmelor giallo, operei lui Sergio Leone, Mario Bava și Dario Argento, cruzimii flamboaiante a slaher-ului din anii 1970 și, sub auspicii indigene, epocii cangaço. 

Cangaço a fost un fenomen de banditism anti-sistem care a marcat profund Brazilia între anii 1870 și 1940. În general, bandele erau formate din țărani săraci – cangaceiros. La începutul anilor 1900, crima organizată braziliană se împărțea între două tabere: jagunços și cangaceiros. Jagunços erau mercenari fără scrupule, angajați de marii latifundiari pentru a le apăra pământurile, în timp ce cangaceiros, învăluiți într-o aură romantică, erau văzuți ca un soi de bandă a lui Robin Hood. Actele de caritate către păturile cele mai sărace le-au adus rapid un suport popular covârșitor. Cum noi am mitologizat marxist-leninist haiducii în seria Mărgelatu, făcând din ei niște eroi ai luptei de clasă împotriva opresiunii burjuilor, așa și brazilienii au mutat cultura cangaço în western, începând cu anii 1920. Iar până în 1950, banditul cangaço – fluturându-l ca arhetip pe rebelul ochelarist Virgulino Ferreira da Silva, zis "Lampião" – își decupase deja un teritoriu distinct în spaghetti western: Nordestern, avându-i în fruntea plutonului de regizori pe Glauber Rocha, Aurélio Teixeira și Carlos Coimbra.  

Așadar, prelucrând postmodern tiparul filmelor cangaço, Bacurau dă stângist cu maceta în tema corupției politice. 

Acțiunea se petrece într-un sat imaginar, Bacurau, dintr-o regiune imaginară, Serra Verde, din statul cât se poate de real Pernambuco. Trăind în condițiile dure ale unei sertão, un hinterland secetos și răvășit de sărăcie, comunitatea din Bacurau este șantajată electoral de oamenii lui Tony Junior, primarul devenit stăpân peste râul care alimentează sătucul. Asta nu afectează însă unitatea unei comunități în care asasinii plătiți și prostituatele sunt protejați ca niște minunății din patrimoniul UNESCO. Numai că într-o zi, simbolul matriarhal al satului, Carmelita, moare și lucrurile o iau razna, ca și când odată cu sfârșitul ei se produce un accident nuclear de duhuri rele. 

În plină campanie electorală, Tony Junior apare cu alaiul său de borfași pe ulițele din Bacurau, dotat cu un cititor de retină (un fel de urnă mobilă futuristă) pentru a colecta anticipat voturile de la alegătorii care nu se pot deplasa la urne din motive de sănătate. Însă edilul pleacă până la urmă cu coada între picioare huiduit de săteni. Rănit în orgoliu și în voturi, Tony Junior angajează o echipă de mercenari ca să masacreze întregul sat. 

Bacurau dispare mai întâi de pe Google Maps, deconectat de la transmisiunea prin satelit. Apoi începe răfuiala, meciul de Nordestern. Michael, interpretat de ochii demenți ai lui Udo Kier, conduce șleahta de mercenari, iar Teresa, ascunsă în zulufii școlărești ai actriței Bárbara Colen, poartă pe chip o permanentă bulversare sociologică. Bătălia intră rapid pe făgașul celor mai zeloase clișee de slasher, sălbăticia macetei primește o atingere de situaționism kafkian, iar elementele SF de categorie B, contextualizate inteligent, își arată savuroasa utilitate satirică. Din când în când, apare și o sosie pop-art a lui Carlos Santana: un moș glumeț care zdrăngăne a menestrel la o chitară, dând un aer de vodevil nebuniei din jur. 

Omagiul de picanterie narativă adus lui Sergio Leone îl găsim în close-up-ul chibzuit, cu adâncirea câmpului vizual în două (sau mai multe) personaje: cel din centrul de greutate al imaginii, care transmite vizual tensiunea psihologică, și cel din planul secund, în deep focus, care transmite vizual prezența spațiului, a peisajului. Iar ca să se apropie fidel de matrița Leone, Kleber Mendonça Filho și Juliano Dornelles reușesc să reconstituie digital deep focus-ul în Technicolor și cu lentile anamorfice, care producea o acuitate aparte a temporalității în arhitectura scenei. Adăugați și tranziția între scene prin wipe și obțineți un minunat excurs muzeal. 

Și dacă tot ajungeți în Bacurau, vă recomand apoi și un popas în Europa, în filmele soților Bruno Forzani și Hélène Cattet, în special Laissez bronzer les cadavres (2017) și The Strange Color of Your Body’s Tears (2013), care ajung la niște combinații grafice de stă mâța-n coadă. Și care, aspect mult mai important, laolaltă cu filme precum Bacurau, fac o opoziție estetică redutabilă monopolului impus de Tarantino asupra formalismului pulp.