Anii ‘90 sunt undeva într-un halou cenușiu, care e cel al clădirilor, al hainelor și al mașinilor de atunci. Pentru că, cel puțin în prima parte a decadei, totul arăta ca în anii ‘80. Dar nu era foarte deranjant atâta vreme cât eram obișnuiți și altceva nu trăisem.

Acum, privind în urmă, îmi dau seama că a fost ultima perioadă de citit frenetic. Culmea este că atunci mulți se plângeau că "nu se mai citește" din cauza agitației politice. În realitate, în acei ani a fost editată, e drept, în condiții grafice proaste, de cele mai multe ori, o cantitate uriașă de cărți și s-a citit enorm.

Imediat după 1990 au apărut micile edituri, care publicau, în fine, literatura de foarte larg consum, de tip Sandra Brown. Niște cărți cu coperți kitschoase, cu carton și hârtie poroase, ca în anii ’80, la prețuri accesibile. Și care se vindeau ca pâinea caldă pentru că în comunism publicul nu avusese parte deloc de așa ceva. 

Editurile vechi, profesioniste au intrat, unele, în degringoladă pentru că nu au știut să se adapteze la cerințele pieței. Mai târziu, unele au și dispărut. Câteva au reușit să "recupereze" scriitorii români din exil, de la Dumitru Țepeneag și Vintilă Horia la Paul Goma. Mult așteptata "literatură a sertarelor" s-a dovedit că nu prea a existat. 

Cât despre literatura închisorilor, a apărut Jurnalului fericirii de N. Steinhardt, dar într-o ediție nefericită, la Cluj. Tot atunci a apărut și Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, dar într-o primă ediție greu vizibilă. Aveau să mai treacă niște ani ca să mai apară câteva titluri.

Editura Humanitas a venit cu "partea leului", cu autori interbelici ori interziși cu totul până atunci, ori parțial, ca Cioran, Ionesco, Eliade, Noica, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și cu autori de filozofie care nu ar fi putut fi traduși în comunism, ca Hannah Arendt, cu Originile totalitarismului, André Glucksmann și alti critici ai totalitarismului. Deși după ’90 cozile la alimente dispăruseră, uneori era coadă la cărți!

Apoi, odată cu crearea editurii Polirom, au apărut și cărțile de literatură străină la care nu avusesem acces până în ‘90.  

A fost mult haos editorial, edituri mici au dispărut peste noapte, răpuse de rigorile unei piețe sălbatice, altele au reușit să se profesionalizeze și să reziste.

Se cumpăra carte foarte mult în anii ‘90 și nu doar carte nouă. Existau anticariate pline ochi de cărți care goleau biblioteci vechi.

În București, în centru, lângă Universitate, exista un anticariat, perete în perete cu librăria "Mihai Eminescu", unde găseai la prețuri derizorii literatură franceză din anii ‘60 și ’70, dar și ediții vechi, interbelice și chiar antebelice. 

Alt anticariat se găsea pe Bd. Magheru, ceva mai încolo de Sala Dalles. Un altul era pe dreapta, cum mergi dinspre Muzeul Șuțu spre Piața Unirii - cu rafturi pline și înalte până la tavan, încât aveai nevoie de o scară. Iar altul era camuflat de-a dreptul, lângă Teatrul Odeon de azi, pe stânga, la etaj, deasupra papetăriei Criterion.

Toate aceste anticariate nu mai există în zilele noastre.

Îmi aduc aminte de anii ‘90 ca de o vârstă de aur în care nebunia politică, la care nu eram deloc insensibilă, nu m-a împiedicat să îmi cumpăr săptămânal o sacoșă cu cărți, câteva noi și mult mai multe de la anticariat, devorându-le după aceea, ca pe niște trufandale. Deși arătau jalnic, asta și erau, niște trufandale, după o perioadă de lipsă și interdicție. Gustul libertății se întâlnea cu gustul frumosului și făceau din lectură o experiență unică.

Cei care am trăit acea perioadă am rămas cu gustul de a citi, dar cei care erau atunci doar copii sau nu erau deloc nu vor ști niciodată că lectura e una dintre aventurile esențiale pentru care venim în această viață. Vor "consuma" (din când în când) cărțile, așa cum consumă alte produse.