Ecranizare de Cristi Toporan

cu Andreea Perju, Anghel Damian, Raluca Straia, Tamara Roman

Când a sunat din nou, Catrinel a întins degetul spre reject, convinsă că n-o să răspundă, însă în ultima și infima miliardime de secundă, când arătorul aproape atinsese banda roșie a Samsungului, se răzgândi. "Ți-am spus să nu mă suni!". Vocea îi ieși cu un semiton mai sus decât intenționase. "Ți-am spus: am treabă!" Acum cuvintele veniră aproape în șoaptă, așa că Paul o întrebă la rândul lui tot șoptit, dacă nu cumva putea s-o mai prindă. În cinci-zece minte ar fi ajuns și el. "Chiar acum plec, degeaba vii! Hai, pa! Vorbim mai încolo! Te sun eu." se precipită Catrinel, ca și cum s-ar fi temut ca fața lui Paul să nu se scurgă din telefon direct pe masa de la Tramvaiul 26.

Terasa era goală, iar din stradă venea mârâitul monoton al mașinilor. Își băuse cafeaua, însă o aștepta pe Mari, care întârzia, ca de obicei. Dacă și-ar mai fi aprins o țigară, însemna să stea acolo până o termină. Detesta să fumeze pe stradă și bineînțeles nu se punea problema s-o stingă la jumătate. Apăsă telefonul și citi ora: 11.40. În chiar secunda aia, telefonul sună iarăși, iar fața lui Paul ocupă tot ecranul. Era poza pe care ea o alesese, dar care acum nu semăna deloc cu el, ci mai degrabă cu o fantomă, din cauza nasului, dizolvat în apa ecranului. De data asta închise cu o mișcare scurtă.

Totuși îi plăcea mutrișoara infatuată pe care și-o lua uneori, cu toate că per total devenise plictisitor de insistent. Nu voia s-o termine cu el. Dar nici nu mai avea chef să se vadă zilnic. Îi trebuia un timp. Trei zile fără Paul! Telefonul clipoci, iar în stânga apăru plicul galben. "Ajung în 5 minute! Te rog, iubi, lasă-mă să-ți explic!", scria el, ca și cum ar fi fost ceva de explicat! Îl așteptase 20 de minute în stația de metrou! "Mai bine ai fi ajuns la timp dimineață...", începu ea să scrie, dar se răzgândi. Dacă-i răspunde o să urmeze o corespondență interminabilă!

Vocea lui Mari o luă prin surprindere: "Ce faci, fată?! Păi, aici ți-am zis eu s-aștepți?" Mari vorbea din stradă, cu un braț aninat în gard.

– Dar unde?

Întrebarea era de formă, pentru că în minte îi răsărise deja intrarea boltită a Corpului C, de peste drum. Adună țigările și-nșfăcă telefonul. Însă mai erau și cărțile de pe scaun. Eliberându-și mâinile, strânse din câteva mișcări cele câteva cărți împrăștiate pe scaun. N-o citise pe niciuna cap-coadă, dar știa cam despre ce era vorba. Oricum o să le dea un subiect de rahat. Cel mai bine e să nu citești nimic pentru examene, care oricum sunt formale. Niciun profesor nu citește ce scriu studenții.

Catrinel o luă din loc, impulsionată de previziunile sumbre ale lui Mari, că precis o să-ntârzie și n-o să le mai primească în sală. "Din cauza ta!" răsună vocea ei cam pornită.

Trecură drumul, ignorând ziua luminoasă de iunie, care făcea ca toate culorile să pară însuflețite.

În urma lor, pe scaunul terasei, telefonul lui Catrinel se lumină cu un nou SMS de la Paul.

Acesta abia ajunsese la Universitate, de unde îi mai trebuiam cel puțin 12 minute până la terasă. Habar n-avea de examenul lui Catrinel. Și-o imagina fumând, cu un picior ridicat pe scaun, în poziția ei cea mai caracteristică. Dacă fufa aia de Mari ajunge înaintea lui, precis o ia de-acolo și pa! Întârziase dimineață și-i părea rău. Efectiv, se trezise târziu! Era a patra oară la rând, când Catrinel se enerva din cauza întârzierilor lui. Dar asta, de dimineață, recunoștea: fusese cea mai nașpa din toate. Nu-i plăcea s-o vadă supărată, era alta. Tot aerul ei fatal se topea fără urmă, iar bărbia i se făcea groasă, ca la babe. Trebuia s-o sune din nou, ca nu cumva să plece. Paul apăsă micul buton și așteptă cu ochii ațintiți în vârfurile albe ale pantofilor. După cum suna telefonul, ori îl aruncase în geantă ori nu voia să-i răspundă. Continuă să facă pași mari, hotărât să sune continuu, până la Piața Rosetti. Un declic apos și încrâncenarea îi zbură, spulberată.

– Da, pisi! Ce ți s-a-ntâmplat?

Vocea i se păru vulgară, încât se simți motivat să întrebe la rândul lui:

– Cine e acolo? Alo, Catrinel? Cu cine ești? Faceți mișto de mine...?"

– Catrinel?! Ce e, pisi, ai pierdut-o pe Catrinel? Atunci vino s-o iei!

Un deget metalic, îmbrăcat într-o gheară de bronz, atinse ecranul peste care se lăsă imediat întunericul. Apoi, palma Claudiei cuprinse aparatul și pentru un moment examină terasa, populată de doi chelneri cam adormiți. Precis nu văzuseră că telefonul, nici n-aveau cum că era pe scaun, camuflat oarecum. A fi putut să-l strecoare în buzunar și n-ar fi știut nimeni. Totuși, vorbise cu idiotul ăla care o să-i recunoască vocea. Nu acum, ci într-un viitor îndepărtat, când ar fi uitat demult acest episod, într-un viitor roz, când toate îi voi merge bine, și când se va afla la volanul unei decapotabile răcnet, adică într-o bună zi fără griji, un botos, cu pretenții nenumărate și poate cu bani, căcălău de bani, cum se întâmplă, îi va recunoaște vocea și o va scoate cu forța din mașina ei luxoasă, ca s-o arunce la pușcărie pentru un amărât de telefon! Punct. Făcu pași atletici până în strada Corbeni, continuând să se gândească la timpul îndepărtat când va fi prinsă și târâtă pe trotuar. Strângea încă în palmă telefonul, ceea ce îi dădea un disconfort și mai mare. Pe la Bios, se opri lângă vitrină ca să-și facă un plan. Cum de fusese atât de tâmpită să plece cu el? Fixă geamul, batoanele de secară, sticlele de oțet și în cele din urmă săpunurile, care păreau făcute din aluviunile poluate. Ar fi putut să intre în magazin și să-l lase pe un raft, dar în coada ochiului îi intră pe neașteptate un gențoi. O tanti înhămată la o sacoșă cât geamantanul se legăna pe lângă umărul ei. Cu o mișcare de ac, plantă telefonul și urmări geanta până în Moșilor.

În tot acest timp, care însemnă de fapt un minut, poate unu-jumătate, Paul își aprinse o țigară și analiză convorbirea: după fundalul sonor, Catrinel era tot la Tramvaiul 26. Probabil că parazita aia de Mari mai venise cu altă parazită similară. Nu înțelegea ce motiv de prietenie putea să existe între Catrinel și Mari! Totuși, vaca aia, cu buzele umflate de botox, era tot timpul în coasta ei. Iuți pasul, hotărât să n-o mai sune, dar când ajunse la Rosetti apăsă din nou tasta de apel. Bineînțeles, nu mai răspundea nimeni! Când voia să renunțe, o voce suavă îl lovi în timpan: "Da?" "Catrinel?" Știa bine că nu e ea, totuși repetă întrebarea.

– Catrinel? Aia cu afrodisiacele? - îi răspunse o tipă, care părea după voce trecută prin viață. Intuiția îi spunea că nu vorbise cu el, totuși răspunse:

– Cine?! I-a dat cineva afrodisiace ? Vreau să vorbesc imediat cu Catrinel!

O clipă se lăsă tăcerea, apoi vocea spuse cu un ton mai jos:

– Ai greșit telefonul, mami!

Era sigur că undeva, poate peste umărul acestei femei, se afla Catrinel, cu prietenele ei ori chiar cu toată grupa și chiar cu profesoara, o gașcă de filoloage tâmpite, care-și bateau joc de el.

– Catrinel, te rog eu mult, stai puțin de vorbă cu mine. Știu că ești acolo...!

– Ah! da’ ăsta nici nu e telefonul meu! șopti din nou vocea, iar legătura se întrerupse.

Deasupra Bulevardului Carol cădea boarea caldă a verii. Paul mângâie cu un deget ecranul. Era deja 12 fără zece.

Telefonul lui Catrinel zăcea inert lângă gențoiul acelei tanti. Femeia scotoci printre lucrurile din geantă și după un timp puse alături un aparat identic. Geanta ei făcuse pui, era nemaipomenit!

Ușa sufrageriei se deschise cu scârțâit, apoi în crăpătură apăru un cap ciufulit.

– Dă-mi și mie 10 lei, buni! În trei minute trebuie să fiu la școală!

Buni stătea pe canapea ca o statuie, cu ochii înfipți în cele două telefoane.

– Cred că l-a pus cineva la mine-n geantă, mormăi ea.

Lili uită pe moment de cei 10 lei și examină de la distanță telefonul intrus:

– Foarte tare!

Paul era acum destul de aproape de terasă. Ținea totuși telefonul în mână, deși nu mai avea de gând să-l folosească. Oricum Catrinel n-o să-l sune până diseară.

Muzica SMS-ului îl făcu să tresară. Nu era un mesaj, ci o poză. Părea un triunghi roșu dintr-un puzzle, dar imediat își dădu seama că cineva își fotografiase bichinii. Urmă o nouă poză, în care o palmă necunoscută intra în chiloții minusculi. Nu era în niciun caz Catrinel!

Lili numără până la 5 ca să fie sigură că și ultima poză ajunsese. Alte câteva capete aținteau cu interes ecranul, în timp ce degetul lui Lili se așeză demonstrativ sub poza lui Paul. Toate erau de acord că tipul arăta ca un fraier. Când ieșiră pe ușa toaletei, telefonul sună, iar micul grup șuieră agitat, pe mai multe tonuri. Doar Lili își păstră siguranța:

– Hallo, bab! You liked my pictures?

Mâna profesorului Popescu căzu ca din cer, iar telefonul dispăru fără urmă, căci Popescu era stăpânul tuturor telefoanelor. În sertarul din cancelarie, se aflau mereu câteva duzini, confiscate și ținute pentru când aveau să vină părinții să le reclame. De regulă, nu veneau. Puțini elevi spuneau acasă despre niște telefoane, din memoria cărora profesorul Popescu știa să pescuiască cele mai fine secrete. Și câte nu încap într-un telefon! Pozele, filmulețele, dar mai ales corespondența - erau principalele delicii ale acestui profesor, care își alcătuise în timp o colecție de indiscreții murdare.

Când sertarul se închise, telefonul lui Catrinel pierdu orice speranță de-a mai vedea vreodată lumina zilei.

Cancelaria se goli, iar pe scaunul de lângă fereastră rămase doar Madi. Dobitocul care făcuse orarul îi crease o pauză. O oră întreagă era condamnată să se uite pe pereți și la ceas. Îi trebuise să se angajeze! Cea mai mare prostie e să-ți iei job ca student! Evident, ar fi putut să citească. Dar cancelaria nu era din punctul ei de vedere un loc de citit. Și nici n-avea ce. Singura carte pe care o lăsase la școală era un roman românesc, pe care-l primise cadou.

În liniștea înaltă a cancelariei, melodia telefonului o luă prin surprindere. Era un bâzâit standard, urmat de două-trei măsuri melodice. Neobișnuit era locul din care venea, încât după câteva clipe de gândire detectivistică își dădu seama că nu putea să fie decât unul dintre zecile de telefoane ale profesorului Popescu.

Melodia se opri, iar Madi își reluă contemplația. Bustul ei se reflecta în geamul proaspăt spălat. Își aranjă părul, îi crescuse, încât vârfurile, aranjate cu spumă, îi ajungeau exact până în dreptul sfârcurilor. Cel puțin cu sutienul ăsta nou, care-i venea ca o cască pentru înot. Apoi își dădu seama că un elev o maimuțărea de jos, din parcul școlii. Bineînțeles, era un golănaș de la a XII-a. Deasupra lui respira lin cerul de vară, iar în spatele ei sunetul stupid al telefonului umplu din nou cancelaria.

Când ajunse lângă sertar, în mod neașteptat, ritmul sângelui îi intră în alertă. Ceva mai încolo, scânteia o cheie lăsată în broască. În mod reflex, citi toate cele trei nume înșirate de la Popescu până la cheie.

Sertarul se deschise fără dificultăți. Înăuntru, printre teancurile de Nokia, printre smartphone-uri, tablete, Sony si LG-uri, strălucea fața lui Paul, care din primul moment i se păru cunoscută. Examină ochii care priveau dintr-o parte și decise că bărbatul merita ajutat:

– Bună ziua! spuse ea. D-l Popescu e la ore. Cu ce pot să vă ajut?

Pe terasa de la Tramvaiul 26 era deja animație. Paul găsi cu greu o masă liberă, dar nu apucă să-și consolideze poziția: apariția lui Madi îl luă prin surprindere. Bineînțeles, nu-și dădu seama că era ea. Îi scană bustul din două priviri scurte. Bluza era întinsă ca o glazură încă fierbinte, iar din unghiul decolteului coborau câțiva năsturei albi. Ea flutură un deget, semn că îl recunoscuse, Paul se ridică fâstâcit.

Cineva își făcu loc pe lângă el, împingându-l spre nasturii mici, aliniați ca un corp de omidă. Madi ținea telefonul cu două degete, iar Paul observă unghiile impecabile. Ajunsese foarte aproape de ea, dar încă nu i se dezlega limba. Prin minte îi aluneca lent silueta acestei fete, cu câteva ore înainte, pe când își dădea unghiile cu ojă, lângă fereastră. Desigur, pe-atunci avea părul strâns cu neglijență într-o agrafă. Acest amănunt îl făcu să zâmbească exact când ea îi întindea telefonul. Ebonita caldă îl trăgea mai aproape, însă nu era timp pentru detalii de felul ăsta. Trebuia să spună ceva, începu să vorbească, iar undeva, în lumea infinită din mintea lui, se mai auzeau încă vocea lui Catrinel și clipocitul melodic al zecilor de apeluri ratate. Cu toate că era învăluită în jenă, vocea îi suna sigur. Înțelegea că nu aveau prea mult timp, totuși, terasa era doar la cinci minute de liceu, așa pe fugă, desigur, ar fi putut să bea o cafea.

Fără să-și dea seama, lăsă telefonul pe scaun, devenind pe loc o scândură, pe lângă care Madi se strecura fără dificultate, spre bar. Grădina se umpluse de lume, instantaneu, oameni căzuți din cer făceau conversație în jurul lor. Între timp, la masa lui apăruse cafeaua, într-o ceașcă minusculă.

Catrinel realiză că nu mai avea telefonul abia după ce începuse examenul. Bineînțeles, subiectul era o bătaie de joc. Scrise exact 15 minute, după care începu să admire pereții. Cam toată lumea făcea la fel. Pe fereastră se vedea un colț din firma terasei și instinctiv își pipăi buzunarul.

De cum trecu strada, îl și văzu, la bar, prins într-o conversație, cu ochi electrici. Lângă el stătea o tipă, poate cineva care se rătăcise prin cartier.

Intrarea era blocată de un grup nehotărât, iar Catrinel se strecură cu greu înăuntru. Masa părea liberă, deși se vedea o cafea neîncepută. Ajunsese destul de aproape, când observă telefonul pe marginea scaunului. Vasăzică nu-l luase nimeni. Pe ecranul luminat, se vedea ora: 12.15.

Paul continua să vorbească cu acea tipă, desigur, încă n-o văzuse, și i se părea aiurea să-l strige. Din ceașcă se ridicau aburii, iar în jur șoaptele sunau ca niște taste abia atinse.

Se îndreptă spre ieșire, cu spatele drept, convinsă c-o s-o observe, o va striga, dar bineînțeles va merge mai departe, nici măcar n-o să tresară, se va preface că n-a auzit, el va alerga după ea, nici nu merita să-și bată capul, câteva zile nu-i va răspunde la telefon.

Abia pe la Bios încetini pasul, în timp ce în gât îi creștea nodul nemulțumirii. În urma ei, se întindea strada, iar sub cerul aproape alb, doar terasa Tramvaiului 26 ofta alene.

(România literară, 2014)