Când vine vorba de noiembrie, dintre toate lucrurile pe care le-aș putea face, aleg să stau în casă, cu obloanele lăsate, și să citesc. Adesea să recitesc. Iar dintre toate lecturile posibile, cea mai potrivită cu "vremea de lacrimi" de afară (chiar atunci când nu plouă), mi se pare o povestire a lui Truman Capote, Master Misery sau Domnul Durere, cum s-a tălmăcit pe românește.

E o scriere stranie, anevoie de uitat. Mulți v-o amintiți, cu siguranță. Acțiunea povestirii începe chiar într-o după-amiază de noiembrie. Amănuntul nu e întâmplător în arhitectura exemplară a textului, dacă avem în vedere împrejurarea că în Domnul Durere totul gravitează în jurul simbolurilor destrămării, ale pierderii și devitalizării. De la bun început Truman Capote, scriitor extrem de atent la nuanțe și, în plus, obsedat până peste poate de meteorologie, se dovedește capabil să deseneze cu o precizie de geometru atmosfera crepusculară și să întrețină ambiguitatea cu o măiestrie greu de egalat:

Țăcănitul tocurilor înalte pe marmura din hol o duse cu gândul la niște cuburi de gheață ce se ciocnesc într-un pahar, iar florile, acele crizanteme de toamnă din urna de la intrare, s-ar fi scuturat la cea mai mică atingere, devenind cu siguranță o pulbere înghețată. Deși înăuntru era cald, chiar prea cald, Sylvia tremura de frig, căci casa i se părea rece ca fața răvășită și umflată, albă ca zăpada, a secretarei: domnișoara Mozart, care se îmbrăca toată în alb, de parcă ar fi fost infirmieră. Poate că de fapt și era. Aceasta putea fi desigur explicația. Domnule Revercomb, sunteți nebun, iar această femeie este infirmiera dumneavoastră. Sylvia reflectă o clipă. Nu, mai bine nu.

Nu e nevoie să fii expert în demonologie pentru a sesiza că, încă din incipit, scriitorul strecoară o suită de indicii ce îl avertizează pe cititorul atent că se află pe punctul de a păși peste pragul unei lumi care doar seamănă cu lumea reală, ar putea fi lumea noastră, dar ar putea fi, la fel de bine, un teritoriu al demonilor, al fricii, al deznădejdii și, în ultimă instanță, al morții…Intuiția Sylviei funcționează corect, până la un punct, ceea ce nu o împiedică totuși să intre în jocul domnului Revercomb, să-și vândă visele pentru câțiva dolari (motivul faustic e lesne de recunoscut!), pentru a afla, în final, că nu mai există nicio șansă să le răscumpere. Magul negru le folosise pe toate!

Nici suita domnului Revercomb nu e lipsită de legătură cu referințe ilustre în materie de maleficii și demonologie. Secretara cu aspect de infirmieră poartă nume de compozitor, întocmai ca Berlioz din Maestrul și Margareta, dar seamănă la apucături mai mult cu Ella, asistenta-vampir din faimosul roman al lui Bulgakov, în vreme ce lacheul mlădios, cu pielea pistruiată, cu ochii ușor înroșiți și opaci, te trimite cu gândul la motanul Behemov, demonul-paj din romanul scriitorului rus. Cât despre Domnul Durere, ce să mai vorbim! Îl recunoaștem lesne, printre rânduri, pe Woland, profesorul "nebun" descins de astă dată în New York-ul începutului de secol XX: de o "invizibilitate cenușie", "impecabil, precis ca un cântar, plutind într-un miros de colonie și de clinică", Revercomb te privește din spatele unor lentile mate, ce-i ascund ochii "cenușii, inexpresivi, sădiți ca doi sâmburi pe fața lui anonimă". N-ar fi exclus să fie vorba de o simplă proiecție a Sylviei, de o fantasmă de coșmar, hrănită de vizite ineficiente la un psihanalist detestat, dar povestea traficului de vise e, totuși, validată și de alte personaje. De pildă de fostul clovn, bețivul Oreilly, singurul prieten adevărat al fetei, și el victimă a cumpărătorului de vise. De altfel tot Oreilly este cel care îl numește pe Revercomb, în totală cunoștință de cauză, "Domnul Durere": "Îi spun Domnul Durere fiindcă ăsta e: Domnul Durere. Poate că tu îi spui altfel. Oricum, e aceeași persoană și trebuie să-l fi cunoscut. Toate mamele le povestesc copiilor despre el. Locuiește în scorburile copacilor, coboară noaptea târziu pe coșuri, stă la pândă prin cimitire și-i poți auzi pașii prin pod. Ticălosul, e un hoț, e primejdios. O să-ți ia totul, iar la urmă n-o să-ți mai lase nimic, nici măcar un vis […] Acum știi cine e?"

Cititorul bănuiește, la rându-i, cu cine are de-a face și, la fel ca Sylvia, dă din cap afirmativ, ca prin vis, în ceața sfârșitului de noiembrie: "Știu. La mine în familie i se spunea altfel. Nu mai țin minte cum. E mult de-atunci…"