Citind numărul anterior al revistei, mi-am dat seama că pentru mine anarhia rimează cu manifestul lui Sade, Francezi, încă un efort dacă vreți să fiți republicani. Toată efervescența revoluției franceze, cea care a bântuit lumea întreagă, își regăsește aciditatea în acest opuscul. Libertatea supremă poate că există cu adevărat în haosul anarhiei, dar nu poate fi de lungă durată fără a distruge totul. Destrămarea Vechiului Regim nu a putut fi lină în Franța prenapoleoniană, dar în vremurile de criză actuale s-a instaurat o diferență de viteze între categoriile sociale. Presiunea lipsei de coeziune socială se revarsă inclusiv în artă, dar aici nu e nici o ruptură. Dintotdeauna arta a oglindit toate izbucnirile sociale și chiar dacă nu le-a înțeles mereu în profunzime, a știut să capteze diferitele lor nuanțe. Anarhia se erodează de la sine pentru că așa cum orice sistem tinde să se destrame, nevoia de echilibru face ca focurile aprinse să se epuizeze.

Aș începe o povestire despre anarhie în felul următor: după luni întregi de tensiuni a început primul val de sinucideri. După ce se ajunsese la milioane de morți, tuturor a început să le fie frică de orice fel de armă.