Citesc ce-mi face cu ochiul. Citesc ce-mi face bine într-o anumită perioadă a vieții mele. Citesc dezordonat, haotic, nu sunt la curent cu ultimele apariții, nu urmăresc ce e best seller. Am multe cărți în casă necitite, cum cred că avem cu toții. Câteva cărți care care mă așteaptă, care m-au fermecat la un moment dat, pe care le voi citi când le va veni vremea. Lumea e plină de cărți pe care nu le-am citit. Ele așteaptă, între timp, cuminți, momentul în care vor fi răsfoite, târâte prin genți, ghiozdane, atinse, însemnate. De exemplu, acum citesc Valurile de Virginia Woolf, o carte pe care o am în gând și în bibliotecă de peste cinci ani – acum e momentul ei, dar și al meu. Desigur, o citesc și mă întreb de ce oi mai încerca să scriu, la ce bun, dau pagina și cad în visare.

Sunt cărți despre care aș vorbi oricui m-ar asculta, care m-au cucerit și pe care le-aș reciti în diferite etape ale vieții. Mă gândesc la Zorba Grecul de Nikos Kazantzakis care mi-e foarte dragă și cred, sincer, că lumea ar fi un loc mai bun dacă oamenii ar citi această carte, mă gândesc la Magicianul de John Fowles – o carte în care te imersezi și te pierzi, Lolita lui Vladimir Nabokov care te fură și te minte atât, dar atât de frumos, la Scrisori către un tânăr poet a lui Rilke. Mă cucerește scriitura bună, care curge natural, care sugerează și nu spune, care te cheamă, te amețește cât să uiți puțin de tine, doar ca să te regăsești iar peste câteva pagini.

L-aș menționa aici și pe Cees Nooteboom, un autor neerlandez, pe care l-am descoperit în facultate, cu precădere romanul Ritualuri – o carte a cuvintelor, a limbajului. Mi se pare că e un autor al meu și numai al meu, cu care împart nostalgia unor ani pe care îi prețuiesc mult. Sunt câteva cărți, pe care "le-am descoperit", de care am auzit într-o doară și mi-au trezit interesul, de care parcă numai eu știu, deși ele circulă libere prin lume – o taină la fel de intimă și solitară ca cea a scrisului, parafrazându-l pe Marquez, a cărui carte face obiectul micii mele plăceri ascunse – Povestea târfelor mele triste – un roman scurt despre nefericirile bătrâneții. Tot din descoperirile mele face parte și discuția spumoasă dintre Jean Claude Carrière și Umbero Eco – Nu sperați că veți scăpa de cărți – nu-mi aduc aminte în ce context am dat de cartea asta, dar bine am făcut. Să avem și un dialog despre vin, la fel de bun ca ăsta, și nu ne mai trebuie nimic.

Am descoperit și câțiva autori români, dintre care unii ar trebui să fie pe rafturile de best seller din librării, nominalizați la festivaluri, cu multe premii și distincții – aici mă gândesc la Dan Ciupureanu. Omar și diavolii m-a terminat. Mi-a plăcut și Biroul de Întrebări Ridicole, dar am rămas fidelă lui Omar. Stilul lui underground mi-a adus aminte de Hubert Selby Jr. cu Ultima ieșire spre Brooklyn (n-am citit Recviem) și încă mi se pare fantastic că se poate scrie și așa în România și că un astfel de autor este prea ușor trecut cu vederea. Și mai scrie și poezie bună. L-am descoperit recent și pe Anton Dumitriu cu o lucrare - Culturi eleate și culturi heracleitice – o superbă analiză culturală la limita dintre Occident și Orient care costă 6 lei la anticariat și nu se găsește în nicio librărie. Nu e beletristică, dar e o carte care te luminează. Iar ultima descoperire din categoria autorilor români, foarte bine primit, care mă face să aștept cu nerăbdare următorul volum, este Remus Boldea cu A râs și tata. Am râs și eu.

Cred că cea mai lăudată carte din ultima vreme, pe care am citit-o, este Tetralogia Napolitană a Elenei Ferrante – am devorat-o. Altfel, nu cred că citesc des cărți lăudate, mai ascult și eu ce discută alți cititori, observ trendul și mă prind că sunt pe lângă el, dar e ok așa. Uneori cărțile importante pentru tine reușesc cumva să se strecoare printre rafturile tale și de obicei o fac atunci când ai nevoie de ele, nu când ți le dorești. Și putem spune asta despre orice, despre iubiri, despre haine, despre oameni, și sună bine, sună credibil și cumva liniștitor. Îmi place să cred că așa și e.