Ce bine că e duminică. Ce bine că dormi târziu. Am timp să fac eu pâinea cu unt azi. Și ceaiul rusesc. Nu-ți place să-i zic așa. "Bunica ta ought to know better." Prăjesc patru felii. Trei tu, și una pentru mine. Las untul să se topească. Pun sare. Multă sare. Fără zahăr în ceai. Tu îl bei fierbinte. Noroc că avem tavă, altfel cum era să ți-l aduc.

—Ninge!

—If I never see snow again, it will still be too soon.

Dar noi aici stăm, iar tu ai să vezi zăpadă cât timp o s-o văd și eu, nu-i așa? Nu te întreb, că nu-ți plac fricile mele, dar eu le simt, iar tu nu mă poți liniști. Pentru că nu mai vrei să fie iarnă.

Sandu ne așteaptă în odaia lui de pe Calea Rahovei 46. Blocul făcut de bunicii mei atunci când ți-ar fi plăcut ție să trăiești. A dispărut pianul din hol. Bunica arată mut cu degetul către celelalte camere, unde stau două familii: șoferul cu nevasta lui și securista cu un băiat. L-au vândut, adică. Îi e frică să n-o vadă, să n-o audă. În scaunul balansoar din rafie al străbunicii mele, Sandu se leagănă cu ochii închiși, iar degetele lui se plimbă în aer pe clape. La radio dau Imperialul.

Plecăm acasă pe jos. Ai luat de la Sandu un "adiator" din alamă aurie, pe care poți face, cu un creion de metal, adunări și scăderi. Nu pierzi vremea: mergem pe drum și încerci să vezi cum se face, ca să mă înveți. Cad frunzele la Mitropolie. Miroase a foc de noiembrie. Sub cei câțiva fulgi cu soare cresc crizanteme colorate pe margine de trotuar—ultimele flori înainte de iarnă. Rupi una, mi-o întinzi, mă mângâi pe creștet, iar eu aș vrea doar un singur lucru: să nu se usuce clipa asta niciodată.

Sună telefonul de cum intrăm. Răspunde mama. Într-o mână am socotitorul lui Sandu, într-alta floarea târzie de la Mitropolie. Se face liniște, mama pune jos receptorul. Lângă telefon este jacheta pe care o tricota pentru Sandu atunci când am intrat. Pe toți ne-a îmbrăcat în lucrurile făcute de ea: lâna este ieftină, hainele nu.

Pleci fără mine, în grabă. Nu mi-a spus nimeni că te întorci acolo, dar eu știu. Sandu mi s-a așezat pe umăr. De acum încolo o să aud în minte toate concertele pe care le știe el pe dinafară. Dar cine o să mă învețe cum se scade și se adună cu adiatorul—că noi doi nu știm.