OPTm
nr.crt.

Onea și excavatorul

Reveria este atunci când, uitându-te în jur, ai brusc senzația că copilăria durează toată viață. Cred că prima reverie pe care am putut-o localiza în mediul înconjurător a avut de-a face cu ceva atât de banal precum o conservă. Da, da, o conservă.

Când eram mic, în familia mea conservele erau o raritate. Doar cele cu bulion își găseau locul pe rafturile din bucătărie. Nu și cele cu mâncare. Erau anii 90, o perioadă, după cum știți, dificilă, plină de traume financiare, dar din ce aveam, din ce n-aveam, mâncarea gătită nu ne lipsea zilnic de pe masă. Atât cât îmi amintesc din anii aceia, nu i-am văzut niciodată pe maică-mea, pe taică-meu sau pe soră-mea mâncând dintr-o conservă. Așa că ori de câte ori depistam pe cineva scormonind pofticios cu furculița într-o conservă, mă holbam cu uimirea unui speolog.

Dar nu despre conserve vreau să vă vorbesc, ci despre relația de-a dreptul amoroasă dintre om și conservă. Dintre un anumit om și o anumită conservă.

Pe om îl chema Ion, dar noi, nu știu din ce motiv, îl numeam Onea. Iar Onea avea o conservă goală de hering. Ce făcea Onea cu o conservă goală? Pica în reverie, era pentru el invenția lui Morel, visul de Iuri Gagarin, doar că pe suprafața scoarței terestre de pe Str. Soarelui.

Cartierul în care am crescut era un labirint de șantiere. Capitalismul de cumetrie, proaspăt instalat în euforia tarabagistă a națiunii, continua expansiunea blocurilor lui Ceaușescu, iar în mijlocul acestei fermentații imobiliare ne aflam noi, puștii, îmbălsămați în duhori de carbid și-n mucegaiuri de canalizare, jucându-ne de-a ceea ce vedeam în jur. Și ce vedeam în jur? Ceea ce văzuseră și decrețeii. Un furnicar de paznici, muncitori, ingineri, excavatoriști și șoferi de basculante. În magazinele de jucării încă se mai găseau camioanele ROMAN de plastic din perioada comunistă – care, apropo, acum se vând pe OLX cu 220 de lei bucata, chiar și fără roți. Așa că reușeam să reproducem, cu oarecare precizie documentară, la scara unei machete, vânzoleala de pe șantiere, jucându-ne de-a propășirea post-socialistă printre dunele de nisip dintre blocuri.

Singurul care nu avea nicio jucărie era Onea. Sărăcia se încolăcise ca o anacondă în jurul lui. De aceea, Onea venea la joacă doar cu o conservă. Și cum sărăcia nu se simte bine până nu se altoiește și pe câte-un beteșug, ei bine, Onea se născuse cu un defect: era ciung, mâna dreaptă îi stătea încovrigată ca un cârlig. Dar avea o forță herculeeană în acel ciot. Se inventase în cartier chiar și-un joc dedicat mânuței lui vânjoase. Se numea "Polidin" și regula era simplă: Onea te fugărea, iar când te prindea, îți încasai o lovitură de ciot în coapsă sau în braț. Atât de dureroase erau ștampilele, că semănau cu polidinul. Umblai apoi zile-n șir cu vânătăi, purtându-i sigiliul de rege.

Cu mânuța încleștată pe conservă, singurul rol care i se potrivea și pe care, aveam să descoperim, și-l dorea cu fanatism, era cel de excavatorist. Stând pe vine și mânuind conserva cu o concentrare de șaolin, întregul lui trup se cabra ca arhitectonica unui excavator. Vâra conserva în maldărul de nisip ori în pasta albă scursă de sub butoaiele cu carbid și ne umplea benele, rotindu-și cu mișcări lungi și robotizate încheietura scofâlcită și scoțând niște sunete pătimașe ce-i zgâlțâiau coșul pieptului: "Nie-țâ-nâ-nâ-nâ-nâ-nâ-nâ! Nie-țâ-nâ-nâ-nâ-nâ-nâ-nâ!"

Fascinația lui nu se rezuma însă la micuțul atol industrial din cartier. Era un tsunami care-și cerea dreptul la dezlănțuire. Și-și găsise locul ideal: șantierul viitoarei catedrale, un crater uriaș pe marginea căruia, într-o puzderie de mușețel și păpădii, răsuna cât era ziua de lungă o simfonie de excavatoare și dragline. Acolo, între acei mamuți de fier, putea fi văzută vara silueta măruntă a lui Onea umblând vrăjită pe sub cupele utilajelor. Le imita mișcările și răgetele. Când excavatorul gemea din balamale, la fel făcea și Onea, prelungind în corzile-i vocale supapele hidraulice. Uneori săpa cu conserva chiar lângă șenila excavatorului, stârnind înjurăturile diriginților de șantier, care-l ușuiau ca pe-o găină.

Însă Onea era precum holera: aici credeai că s-a stins focarul, iar dincolo reizbucnea. Până când, tot insistând, într-o bună zi a câștigat războiul voințelor. Adică? Adică devenise deja un detaliu banal al vieții de șantier. N-a trecut mult, și Onea a început să le intre în grații excavatoriștilor, care, fiindu-le milă de el, îl lăsau să urce în cabină cu ei. Habar n-aveau ei că Onea metaboliza extatic experiența, ca un șaman, făcând din acel excavator un templu al bucuriei. Copilul ăsta de școală ajutătoare efectiv descoperise rețeta paradisului în cârca unui excavator.

Dar extazul avea să se transforme în reverie abia în ziua cea mare, ziua în care un excavatorist a decis să-i ofere o mostră din ceea ce înseamnă să fii un fel de stăpân al lumii, lăsându-l să preia comanda excavatorului.

Am fost printre privilegiații care au asistat la "minune", la invitația lui Onea. Momentul în care brațul jurasic și-a înfipt colții într-o halcă de pământ, rupând-o dintr-o costișă, Onea și-a scuipat în sân, speriindu-se de forța pe care o declanșase, și... Și? Și a sărit din excavator și luat-o la goană. L-am găsit după câteva minute în spatele unei barăci. Nu încremenit de frică, ci copleșit de-un râset nebun. Se uita straniu la mânuța lui stafidită ca la un dispozitiv abstract înzestrat cu puteri magice, ca și cum, dacă ar fi avut mintea lui Gaston Bachelard, ar fi înțeles că acel handicap era de fapt cifrul unei reverii poetice care-l adâncise în substanța interzisă a fericirii.

Iată, așadar, Omul. Dar unde era conserva?

După acea zi, Onea ne-a șters de pe lista lui de priorități, iar în rarele dăți în care își mai făcea apariția la munții de nisip, venea fără conservă. Conserva dispăruse din gesturile lui ca și cum ar fi fost doar o eroare de proiectare pe care, între timp, un meșter dibace o remediase. Și nu doar conserva dispăruse, ci și aderența lui tribală la micro-șantierele noastre. Ne privea de-acum cu un dispreț suveran - căci el experimentase ceva superior jocurilor noastre profane, devenise un soi de cyborg prin împreunarea cu excavatorul.

Evident că ne simțeam trădați, evident că-l disprețuiam, dar dacă am fi avut și noi măcar un grăunte din mintea lui Gaston Bachelard, am fi priceput că visul este mai puternic decât experiența și că, din acea zi glorioasă a împreunării, Onea nu mai locuia într-un cartier, ci într-un vis.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Copyright © fictiunea.ro