OPTm
nr.crt.

Pedro Páramo. Kilometrul zero al realismului magic

Viii cu morții, morții cu viii. Dacă ar fi să definesc halucinantul și bulversantul roman al lui Juan Rulfo, Pedro Páramo, într-un slogan, acesta ar fi. Calde mulțumiri, pe această cale, Ilenei Scipione, excelenta traducătoare a romanului, care beneficiază, anul acesta, de o reeditare la Editura Curtea Veche în Colecția Byblos.

Povestea din Pedro Páramo debutează cu fiul personajului care dă titlul cărții, Juan Preciado. El pleacă, la insistențele mamei sale aflate pe patul de moarte, în satul Comala, în căutarea tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată. Comala este un sat fictiv din Mexic, văzut de critică drept o alegorie a Purgatoriului. Eu aș săpa ceva mai adânc, la rădăcinile culturii mexicane, unde întâlnim celebra sărbătoare Día de los Muertos, cea care leagă an de an, prin fire nevăzute, pe cei ce trec pragul în lumea de dincolo de cei ce rămân în lumea de aici.

Dacă în Día de los Muertos comuniunea dintre vii și morți se face într-un cadru festiv, cu flori, dansuri și cântece, în Pedro Páramo cele două lumi sunt legate prin sânge, dar un sânge pătat de crime, jafuri și alte nelegiuiri. Narațiunea se desfășoară pe multiple secvențe temporale, însă granița dintre ele este difuză și translucidă. De înțeles, întrucât morții nu au timp.

Fantomele trecutului lui Juan Preciado și fantomele prezentului lui Pedro Páramo comunică atât unele cu altele, cât și cu cei rămași în viață, dar nu o fac în manieră dickensiană, în senul că substratul moral al poveștii scrise de Juan Rulfo este lăsat, mai degrabă, la interpretarea cititorului, un substrat moral subtil, neexplicitat.

Din punct de vedere stilistic, aș asemăna Pedro Páramo cu o sculptură brâncușiană, fie ea din bronz sau marmură, cioplită, cizelată și fasonată până la esență. De fapt, frumusețea cărții decurge din esența ei, își este sieși suficientă, iar podoabele și zorzoanele stilistice, topite în carnea acestei frumuseți esențiale, strălucesc discret, fără urmă de ostentație:

"Pedro Páramo s-a uitat cum plecau oamenii. A auzit cum treceau la trap prin fața lui cai negri, care se confundau cu noaptea. Sudoarea și praful; cutremurarea pământului. Când a văzut că licuricii își încrucișau iar luminile, a priceput că toți plecaseră. A rămas el, singur, ca un trunchi zdravăn de copac, care începe să putrezească pe dinăuntru. S-a gândit la Susana San Juan. S-a gândit la fetișcana cu care abia se culcase. Trupul ei mic, speriat și înfiorat părea să-și dea sufletul pe gură. Pumnișor de carne, îi zisese. Și o îmbrățișase, încercând să facă din ea carnea Susanei San Juan. O femeie care nu era de pe astă lume."

Se spune că romanul lui Juan Rulfo a schimbat fața literaturii latino-americane, că a reprezentat o bornă în realismul magic, influențând decisiv opera unor clasici precum Gabriel García Márquez și Jorge Luis Borges.

Nu știu dacă pe mine mă va influența decisiv în ceea ce scriu, dar sper că nu comit vreun sacrilegiu dacă spun că Pedro Páramo m-a încântat mai tare decât Un veac de singurătate.

Mihai BĂLĂCEANU

Mihai Bălăceanu (n. 1994). A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. În prezent, lucrează ca redactor la Media Press TV România. A debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu.

Copyright © fictiunea.ro