Zilele nu sunt niciodată egale, sunt făpturi fluide și schimbătoare, precum ielele. Chiar dacă revin an de an, înscriindu-se aparent în același calendar, ele țin mereu de o altă durată interioară. Sărbătorim la date fixe anumite evenimente și, totuși, culorile sentimentelor noastre față de ele sunt altele.

M-a fascinat dintotdeauna ziua începutului, cea care se deschide din perfecțiunea cifrei unu.

1 din luna lui Gerar – ziua lui Ianus Bifrons, zeul pragului, care privește cu aceeași tandrețe înspre ceea ce-a fost și înspre ceea ce va să fie – se înveșmântează în lințoliul lucrurilor neterminate sau neizbutite din anul încheiat, dar și al speranțelor și propunerilor pentru timpul ce stă să se nască.

Debutul lunii Făurar – marcat de prăznuirea Sfântului Trifon, ocrotitorul lumii ce-așteaptă să înverzească, al grădinilor și al livezilor, singurul capabil să țină în frâu dezlănțuirile hoardelor de omizi, lăcuste, gândaci și alte insecte dăunătoare – mă duce cu gândul la stropirea cu apă sfințită a pomilor, ca gest taumaturgic menit să netezească drumul înspre înmugurire și înflorire.

Mărțișorul – prima zi din luna zeului războinic – ne așază firul alb-roșu la încheietura mâinii sau la piept, până când îl dăruim, la rândul nostru, lumii vegetale. Lupta dintre viață și moarte, dintre timpul întunericului și-al frigului și cel al luminii și căldurii, cuprinsă în povestea Mărțișorului, ne amintește că suntem plămădiți din substanța contrastelor, că ne hrănim din puterea lor germinativă. Pentru romani, anul însuși pornea la drum la 1 martie, pentru noi, doar anotimpul primăverii.

Început de Prier – ziua păcălelilor sau a nebunilor, când glumele sunt permise și acceptate ca o formă de îmblânzire a timpului și a relațiilor dintre oameni. O zi ca un carusel al imaginației hâtre, peste care se suprapune, în calendarul religios, chipul unei femei ce-a trecut de la nebunia păcatelor la înțelepciunea sfințeniei: Maria Egipteanca.

1 mai – timpul serbărilor câmpenești, cu nelipsitele ieșiri la "iarbă verde", prilej de bucurii culinare și dezlegări bahice, – era și ziua în care se culegea pelinul, leac bun la felurite boli, ingredient potrivit pentru a fi amestecat și-n vin. 1 mai muncitoresc (de la finele veacului al XIX-lea), dar și Armindeni (cum e cunoscută sărbătoarea în multe zone rurale din România) – zi liberă, sub semnul evadării din oraș, la poale de pădure sau la margine de râu, cu grătarele sfârâind de zor pentru a pregăti ciosvârtele de miel și nelipsiții mititei.

Cea dintâi zi din Cireșar este închinată copilăriei și cortinei ridicate peste spectacolul verii. Acum totul pare posibil: ceasurile se scurg lung și mieriu prin nisiparniță, căldura rumenește fructele și le-adună în străchini de lut, pentru pomenirea moșilor și-a strămoșilor. Simțurile se ascut, sub noianul de sunete, culori și miresme ce anunță imperiul unui nou anotimp. 

Luna lui Cuptor deschide fereastra cu promisiunea vacanței, nu doar pentru elevi, ci și pentru studenți. Timpul își întinde mai lent trupul, ca un șarpe ce se-ncălzește nepăsător la soare, ignorând agitația din jur, dar pericolele pândesc la tot pasul (mai ales cele care vorbesc despre distrugerea prin foc). În calendarul popular, prima zi din iulie poartă un nume compus – Ana-Foca – rezultat din amalgamarea a două sărbători din cuprinsul acestei luni – Adormirea Sfintei Ana și prăznuirea Sfântului Mucenic Foca.

Începutul lui Gustar își întinde aripile direct în Postul Sfintei Fecioare, căreia îi este închinat jumătate din răstimpul lunii. La țară, în trecut, femeile urcau iarăși în pod "vasele de dulce" și le coborau pe cele de post. Cu-atâtea fructe și legume la-ndemână și cu evlavie strașnică la Maica Precista, postul acesta, situat cumva la jumătatea drumului între cel al Paștelui și al Crăciunului, părea un fel de popas înainte de toamna nunților.

Anul nou bisericesc întoarce prima filă din calendar la 1 septembrie. În copilăria mea, tot cam pe-atunci începeau pregătirile pentru anul școlar. Uniforma, rechizitele, ghiozdanul – toate miroseau a septembrie, luna învățăceilor prin excelență. 

Sub Acoperământul Maicii Domnului – figurat în iconografia religioasă ca un cort amplu, pregătit să găzduiască întreaga umanitate (fie și numai prin reprezentanți) – începe răstimpul lui Brumărel, iar facultățile își deschid larg porțile pentru studenți (cel puțin în vremurile normale, de dinainte de pandemie). La 1 octombrie, universitățile devin inimile orașelor mari din România, iar ticăitul lor răzbate prin discursurile inaugurale, din amfiteatrele întinerite de zâmbetele noilor promoții.

Despre 1 noiembrie nu știu ce să spun, niciodată nu mi-a plăcut luna asta cenușie și ploioasă, până când n-am asistat la spectacolul Luminației într-un sat romano-catolic din Ardeal. Un deal întreg pâlpâia în sclipirile a sute de lumânări, împlântate direct în burta pământului, ca o declarație de iubire și de neuitare. 

La 1 decembrie ne amintim, vrând-nevrând, că suntem români, lucru altfel destul de greu de digerat în restul anului. 

Fiecare zi este un început (dar și o continuare) – de lume, de timp, de poveste. În ținuturile lui Chronos, e nevoie de borne de hotar, de praguri care delimitează începutul și sfârșitul și care ne ajută să ne orientăm întrucâtva prin hățișurile vremii. Credințele populare românești amintesc că soarele însuși străbate vârstele vieții, de la răsărit și până la asfințit, când se scaldă în mare pentru a uita toate relele văzute pe pământ de-a lungul zilei. Dimineața se ivește pe cer, primenit și dornic de un alt început. Omul nu se poate sustrage nici el acestei înscrieri în durată, căci este "în întregime temporalitate, din cap până în picioare, pretutindeni, până în vârful unghiilor" (Vladimir Jankelevitch). Zi după zi o luăm de la capăt, în căușul aceluiași timp, mereu altul.