Avertisment : Ceea ce urmează să citiți, dragi cititori, nu are pretenția să fie o cronică de spectacol, nici o analiză obiectivă, pe puncte și nivele de semnificații, ci este mai degrabă o încercare de sinteză, un puzzle afectiv, care trasează destinul artistic a 12 tineri frumoși / furioși ajunși în acel punct culminant al pregătirii în ale actoriei, a spectacolului de licență, The Climbers, spectacol construit după textul The Mountainbikers de Volkers Schmidt, autor, regizor și actor austriac contemporan.

Pre(text) : Studenți și profesori caută piesă pentru spectacol de licență: 12 studenți și căutările lor dramaturgice pentru descoperirea textului perfect, a relațiilor și situațiilor care să-i pună cel mai bine în valoare, a subtilităților psihologice care să le permită rezolvări scenice dintre cele mai fine, reglaje nuanțate și provocatoare! După căutări febrile, au găsit textul dramaturgului austriac, text care propune un material dramatic extraordinar de bogat, cu dialoguri nuanțate, cu tensiuni și pulsații paroxistice, pe alocuri, dar și cu glisări între registrul tragic și cel comic, cu șase personaje surprinse într-un huis-clos psihologic și emoțional. 6, nu 12? Și uite așa se naște ideea unei duble distribuții.

Și iată că tot așa s-a născut și ideea acestui text, al meu, despre ei, despre o parte din drumul lor, la început cu întrebări prestabilite, cu un scenariu strict, abandonat după primele întrebări... Ar fi prea monoton, ar fi prea sec să nu las să transpară măcar în dezordinea aparentă a scrisului, câte ceva din bucuria lor, din entuziasmul și emoția cu care încercau să-mi explice cum a fost, cum au lucrat și, mai ales, cât de mult s-au bucurat că s-au întors în sala lor, pe scena studioului lor, după aproape un an de online: "... după ce a venit carantina și după ce am muncit foarte mult în online, fiecare în casa lui, uniți doar prin niște camere, în momentul în care ne-am întors la facultate și am lucrat practic, a fost foarte diferit. Se muncea altfel. Se înțelegea totul altfel. A fost un moment în care am spus Casă, dulce casă! După ce a fost perioada asta îngrozitoare în care am stat doar în fața ecranelor, iar motoarele se turau în gol, intrând în contact cu alții, personajele au prins o altă nuanță. Simțeam altfel. Pot să spun că Thomas, personajul meu, de acasă, cu toate desenele lui, are cumva același schelet ca Thomas-ul de pe scenă, dar sunt, totuși, diferiți. Deși Thomas-ul de acasă era deja o imagine, acesta e mult mai viu".

Locație : Nu mi-am imaginat niciodată ca aș putea vorbi cu ei în altă parte decât în sala lor de curs, printre obiectele lor de recuzită, în subsolul Facultății de Litere și Arte. În continuarea acestui spațiu, studioul de spectacole CAVAS, un spațiu gol, cu pereți negri, o scenografie minimalistă, dar suficient de puternică încât să creeze imagini puternice atât actorilor, cât și celor care îi priveau: "Inițial, voiam ca scenografia să fie grădina în care să apară un mormânt acoperit cu flori, care să facă trimitere la Florian, copilul mort. Voiam să le creez imagini interioare prin scenografie. La început, voiam să creez un strat cu flori pe toată grădina. Din motive tehnice, nu am putut face asta. În momentul în care ei au o idee bună sau le merge imaginația, chiar dacă pe moment mi se pare că poate e prea evident, prea servit, se găsesc soluții, care, venind din ei, sunt vii." (Ofelia Popii)

Actanți (suspecții de serviciu) : Vinovat principal, Ofelia! Cine? Ofelia Popii, da, chiar ea, actrița nepereche a Naționalului sibian, în cea mai proaspătă, mai temerară și mai plină de dăruire ipostază: profesor, pedagog și realizator de spectacol! Alături, Cristina și Mala (Cristina Blaga-Tomuș și Alexandru Malaicu), tinerii asistenți la clasa de Actorie anul III, vinovați cu circumstanțe atenuante și complici ai Grupului celor 12: Oana Brânzan, Adelina Hoban, Monica Vîlcu, Antonia Dobocan, Gabriel Muncuș, Radu Paraschivescu, Iona Antal, Patricia Buraga, Mădălin Lazăr, Iuli Buzuloiu, Radu Popescu, Andrei Văleanu. Personajele lor sunt prinse în meandrele unor conflicte care rescriu o tragedie antică a timpurilor moderne: tineri dinamici și frumoși ai marilor orașe, bine conturați profesional și material surprinși în relații conjuncturale, încărcate de erotism, de pasiune, dar vide de sentiment, adolescenți în proces de maturitate forțată, surprinși în relații iluzorii, disfuncționale, femei și bărbați triști, nefericiți, în plin middle age crisis, copii părăsiți de părinți, părinți cu copii dispăruți prea devreme, moarte, goluri care nu mai pot fi umplute, un amalgam de relații umane, o minge ridicată la un fileu foarte înalt pentru cei 12: "Un text care face legătura dintre prezent și tragedii. E o temă foarte bună asta. Trăim exact aceleași drame profunde, aceleași tragedii, ne punem aceeași problemă a predestinării. Nu înțelegi de ce ți se întâmplă o nenorocire..." (Ofelia Popii)

O dublă distribuție care păstrează de la o reprezentație la alta relațiile, intențiile, schema de joc, propunând totuși diferențele inerente deosebirilor dintre ei, personalităților lor artistice, nuanțelor descoperite în lucru. Complexitatea situațiilor, tragismul modern al personajelor, crizele emoționale ale personajelor nu au fost nicidecum o piedică pentru cele două distribuții: "textul a fost ales împreună cu studenții, a fost o lucrare colectivă, în care fiecare era văzut cum se dezvoltă de la o scenă la alta" (Ofelia Popii). Iar adaptarea și schimbarea situațiilor inițiale din piesă în altele mai potrivite dinamicii grupului de tineri actori le-au creat acestora niște piste, niște intenții care nu erau atât de directe. Prima lecție învățată? Lecția despre personaj: "Cred că poți crea orice personaj. Nu trebuie să ai nicio legătură cu el..." (Ofelia Popii). Deși textul inițial este mult mai sumbru, morbid pe alocuri, iar personajele sunt prinse într-o capcană a unui determinism fatal, în ciuda acestor teme grele, interpretarea propusă de către tinerii studenți-actori propune și situații contrapunctice, jocul lor oferind acele tușe de culoare, de tandrețe, acele momente de detensionare luminoasă, uneori chiar la limita comicului... "N-ai cum să nu ai o lectură personală. Mi se pare o pistă greșită să încerci să te depărtezi atât de mult de tine. Eu apreciez nota subiectivă".

Making off : A doua lecție despre teatru. Cum e cu teatrul online? Diferențe, avantaje, constrângeri, plusuri, minusuri? Din discuțiile purtate au reieșit nu numai dificultățile, piedicile pe care au trebuit să le surmonteze în construcția spectacolului, dar și beneficiile acestui context nou, diferit, pe care au știut să-l întoarcă în favoarea lor, cu mult talent.

"60-70% era construit deja în online. Când am venit la facultate, știam deja liniile mari ale personajelor, cum ar trebui să se desfășoare lucrurile, iar celelalte elemente de construcție a spectacolului au venit de la sine. Dar a fost mult mai ușor să construim pe scenă, decât în online. Situațiile sunt mai frumoase...".

(Zgomot de fond, râsete, frânturi de cuvinte.)

"A contat mult și ajutorul profesorilor care s-au implicat foarte mult în online. Am câștigat cumva și partea asta de lucru și de echipă. Nu s-a pierdut niciodată tot ce a fost construit până acum. Am început să facem și două filme, filmate în întregime de noi. Lucrul online a fost mai greu, pentru că nu primeam feedback pe loc, postam filmulețe și trebuia să captăm informația și să modificăm în funcție de ce ni se spune, în funcție de observațiile primite. A fost un lucru continuu pentru aceste personaje."

Voce off : "...Ce au făcut ei e foarte greu, sunt lucruri care se fac în film..."

(Voce imperceptibilă, dar după modulații, cred că e Ofelia. Discuția se abate de la subiectul principal și are loc o scurtă dezbatere despre filmul de artă, Noul val românesc...)

"...În pregătirea de teatru a actorilor se folosește tot mai mult asta, actorii pregătiți pentru teatru pot duce o scenă într-un cadru, dar nu și actorii pregătiți pentru film. De aceea, apar tăieturile..."

"Pentru mine ce a fost în online a fost mai puțin de 60-70%. Adică înțelegeam direcția, dar când am ajuns pe scenă a fost un declic total. Mi-a fost greu și pot spune că m-am simțit cu adevărat bine aseară, la ultima reprezentație, când m-am simțit extraordinar, deși am rămas fără voce..."

Printre beneficiile lucrului în regim online, poate cele mai important pentru tinerii actori a fost dezvățarea de o teatralitate prea excesivă câteodată, de exagerările și grimasele mimice prea pronunțate, pe care jocul scenic le poate dezvolta uneori. Această "privire din exterior", le-a permis să acorde o mai mare atenție nuanțelor, traseului emoțional al personajului, să se concentreze pe detalii.

Credite : Personajele sunt distribuite egal pe genuri, ipostazele feminității au corespondențe în dubletele lor masculine, dar dezvoltă relații complexe pe toate planurile. Personajul Manfred (Mădălin Lazăr / Iuli Buzuloiu) are un parcurs dificil. Manfred e un bărbat între două vârste, ratat aproape pe toate planurile, în afara celui profesional, care se confruntă cu niște situații limită – pierderea copilului, o soție cu middle age crisis, o amantă care îl înșală cu cel mai bun prieten, o soră cu probleme al cărei iubit se încurcă cu soția lui, iar totul culminează cu o moarte accidentală. Singura lui salvare pare a fi grădina cu dalii pitice, un spațiu ambivalent, al vieții și al morții, care ar putea fi mormântul înflorit al fiului său Florian. Nu numai scenografic, dar și simbolic, acel petec micuț de pământ acoperit cu flori concentrează toate energiile emoționale ale personajelor care se raportează la el în momente diferite: astfel, distrugerea florilor de pe pământ de către Francesca (Monica Vîlcu/Antonia Dobocan) este momentul de climax care declanșează degringolada finală. Cum a ajuns să fie asimilat finalul acesta de către tinerii interpreți? "..ca un delir, o fatalitate, o vinovăție asumată... personajul își dă seama că trebuie să ajungă la acest sfârșit."

Poate cele mai izbutite momente scenice sunt cele în care acțiunea, născută din improvizație, de cele mai multe ori, devansează cuvântul, se transformă în metaforă, în simbol. Printre acțiunile finale care ilustrează moartea lui Manfred, este o scenă în care actorul încearcă să escaladeze zidul, prin mișcări repetate, din ce în ce mai nervoase, asemenea unui Sisif neputincios. Scena concentrează în sine foarte multă tensiune, o pulsiune vecină cu autoanihilarea, după care urmează liniștea, acceptarea, împăcarea cu sine, cu destinul.

Ipostazele feminității sunt reprezentate de trei vârste: adolescenta, tânăra femeie și femeia adultă – Lina, Francesca, Ana. Toate aparțin unei clase sociale confortabile din punct de vedere social și economic (fashion, publicitate, scenografie, film, design) trei vârste ale unei feminități prinse într-o capcană a propriei sensibilități, care-și exhibă diferit rănile interioare: libertinaj, exhibiționism, negare, teribilism etc.

Personajul Anei (Oana Brânzan) are o traiectorie fatidică, de tragedie greacă: vina morții fiului, pustiul sufletesc i-au anihilat simțurile și ea traversează viața asemenea unei moarte-vii care-și administrează din când în când șocuri: așa se explică și relația nepotrivită cu un puști de 15 ani, Thomas (Gabriel Muncuș / George Paraschivescu) care a învățat să-și reprime emoțiile, dar pe care le decantează totuși în desene morbide, pentru a se complace într-un erotism aproape pervers. Relațiile între personaje nu mai urmează un ceremonial recognoscibil, ci sunt distorsionate, pervertite, anormale.

Cele două scene erotice din piesă sunt extraordinar de bine conduse și frapează printr-un erotism provocator, estetic, construite aproape ritualic, coregrafic. Scenele dintre Ana și Manfred și cea dintre Ana și Thomas sunt două monade ale iubirii contemporane în tot ce are ea mai maladiv, mai disfuncțional sau mai îndrăzneț: "A fost o opțiune și o propunere, pentru că avem un personaj feminin care luptă, care s-a săturat ca femeia să fie un obiect de consum, să slujească bărbatul, o feministă. Pe de altă parte, avem o femeie care e pe aproximativ aceeași poziție cu bărbatul dar nu o conștientizează și care încearcă să placă și să creeze un moment pentru mascul. Gândul principal au fost tocmai aceste două perspective – de eliberare sexuală a femeii care nu mai vrea să se ofere, care rămâne liberă și nu prea. Ai o femeie care e căsătorită și luptă, pentru că nu mai vrea, iar alta care obține ceva dacă se căsătorește. Sunt două perspective, două femei care luptă din două perspective pentru idealul lor sau pentru ce vor să obțină, dar viața, experiența personală le situează la doi poli opuși" (Ofelia Popii). Francesca își poartă tarele ereditare (familie dezorganizată, un frate adolescent problematic), încercând să răzbească într-o lume a strălucirii și a artificialității. Relația eșuată cu Manfred este contrapunctată de relația cu Alfred (Andrei Văleanu / Radu Popescu), personajul masculin care coagulează toate grupurile și care restructurează liniile de forță: tânăr, sportiv, cu o carieră reușită, suficient de detașat și de superficial pentru a rămâne doar la suprafața confortabilă a evenimentelor pe care le polarizează aproape fără voie.

Constructele cele mai sensibile sunt cele ale relațiilor fraternale: Francesca / Thomas și Manfred / Lina, relații care polarizează și o relație de amor juvenilă între cei doi adolescenți, Thomas și Lina. Acestea repetă dinamica relațiilor disfuncționale din familiile cu copii care cresc departe de părinți, aflați în grija unor frați la fel de nesiguri afectiv: de la profiluri emo, la teribilism afișat, de la sensibilități maladive la limita morbidului, de la comportament bulimic la erotism sado-maso, toate dezechilibrele par a fi bifate de către acești tineri dezorientați. Doar în aparență. Lina (Ioana Antal / Patricia Buraga), în ciuda tuturor tarelor afective, este cel mai solar personaj de pe scenă și, de departe, singurul care are curajul de a interpune oglinzi sincere, crude, între celelalte personaje și realitate. Ca schemă generală de construcție, fiecare personaj se conturează printr-un procedeu acumulativ, crescând de la o relație la alta.

La fel cresc și situațiile scenice. Oricum metafora care pare să descrie cel mai bine suflul acestei reprezentații este cea a unui urcuș sisific, a unei escalade neîmplinite, în urma cărora personajele sunt mereu readuse la punctul zero.

Efecte speciale și muzică : Nu numai actori, dar și creatori, tinerii noștri și- au făcut mâna și în alte zone de creație, creând proiecțiile și montajul filmic al versiunii înregistrate (Radu & Andrei), compunând și muzică pentru câteva scene (Radu).

Dincolo de a fi un punct terminus, această experiență scenică se va transforma în sedimentul necesar unui viitor nu de puține ori dificil, dar întotdeauna miraculos și extrem de bogat, de intens.