– Noroiul ăsta, a spus nenea Janko în timp ce râcâia cu lama toporului pământul uscat de pe un buștean, ăsta îți omoară lanțul!

Așa-mi zicea el mereu, și uita imediat. Că mi-a zis, vreau să spun. Și mi-o repeta de fiecare dată când îi așezam un buștean mai murdar de pământ pe capră. El chiar nu putea lăsa așa ceva să i se întâmple. Cum să lase să i se strice lanțul, când fierăstrăul acela electric, împreună cu toporul cu lamă groasă, special pentru crăpat lemne, și scuterul erau toată avuția lui? Ele îl ajutau să-și ducă traiul, așa greu cum era. Cu ele mai putea să mai facă un ban, să-și târâie bătrânețile. Fără ele, l-ar fi luat dracu’. Că, cine să-l ajute, dacă nu avea pe nimeni? O știam și p-asta pentru că mi-o spunea la fel de des.

Dar mie îmi plăcea să-l ascult. Avea el așa un fel de a spune cuvintele, de-mi mângâia urechile. Le stâlcea, dar punea și accentul altfel, că mă trezeam imitându-l când vorbeam cu el. Nu-l găseam enervant, cu toate ticurile lui. Mai degrabă înțelept, chiar și când repeta truisme. Și bonom.

A lăsat toporul din mână, a înfipt dintele de jos al fierăstrăului în buștean și vâjjj! l-a tăiat. Scurtătura a căzut de pe capră, el s-a mutat mai la stânga, a potrivit iarăși, încă un vâjâit și au căzut și celelalte două bucăți. Eu le-am adunat repede și le-am aruncat pe grămadă. La capră, treaba mea asta era. Să-i aduc buștenii de pe stivă, să-i așez, apoi să-i eliberez locul după ce-i tăia. Munceam mai mult ca el, de fapt, dar să nu mă plâng! Când făcusem toată treaba cu lemnele singur, îmi luase o groază de timp și mă cocoșase. De unul singur, și legatul la șireturi e greu. Așa, cu nea Janko bombănind pe lângă mine și potrivind de cinci ori lanțul pe lemn înainte să taie, munca tot mergea mai cu spor. Iar de banii pe care i-i dădeam nu-mi părea rău deloc. Mi-era tare simpatic moșul, i i-aș fi dat și pe degeaba. Că nici mulți nu erau.

Am adus încă un buștean pe capră și m-am îndreptat de șale.

– Haide, nene Janko, ăsta și pauză!

Numai pauză n-a fost, că după ce l-a tăiat în trei, ne-am pus pe crăpat la ele. Și la asta nu mai puteam să spun că munceam mai mult decât el. Crăpam cot la cot, cum s-ar zice, dar până puneam eu un buștean pe buturugă, până-l izbeam o dată, poc! și până-l și despicam, purtându-l înfipt în topor prin aer de câteva ori și lovind cu dosul în buturuga mare, moșul crăpa vreo patru. Poc-cranț! și săreau jumătățile într-o parte și-n cealaltă. Îmi ieșea și mie câteodată, iar atunci îl auzeam:

– Ai grijă să nu-ți dai peste picioare! Că lemnul e lemn, sare oriunde.

Era un fel de: "Da, în sfârșit, l-ai nimerit și tu cum trebuie!".

În ziua aceea ne apucasem târziu de treabă. Janko ajunsese abia pe la zece, că nu era el de fel un om prea matinal, și pentru că se știa cam în urmă, m-a muncit de m-a stors. Nu, nu el m-a muncit, m-am muncit eu, încercând să țin pasul. Nu știu de ce, n-am putut niciodată să mă uit la altul cum muncește pentru mine și eu să stau. Chiar dacă-l plăteam pentru asta. Atunci când puteam și eu să ajut, când treaba în sine îmi era și mie la îndemână, puneam osul.

Și cred că mai era ceva, aveam și eu un soi de mândrie să-i arăt bătrânului că și un orășean ca mine, mutat la țară de nici patru ani, era în stare să facă treburile alea.

Când deja umplusem totul de jur împrejur de lemne crăpate, numai bune de băgat pe gura sobei, și nu prea ne mai descurcam printre ele, Janko s-a așezat pe buturuga lui, cu fierăstrăul electric în brațe, și-a luat pila mică din buzunarul de la piept și a început să-și ascută lanțul, dinte cu dinte.

– El taie, taie, dar trebuie să îl și ascuți. Că dacă nu, trage degeaba, se încinge și n-ai făcut nimic. Arzi și motorul, poți să rupi și lanțul.

M-am apucat să strâng spărturile, să fac loc pentru următoarea repriză de tăiat. Asta era altă convenție de-a noastră tacită: cât el pilea dinții lanțului, eu strângeam spărturile grămadă. N-apucam să le și așez în leasă, că trebuia să o luăm de la capăt, eu cu căratul la capră, el cu tăiatul. Speram să fie ultima sforțare pe ziua aceea, că deja mă rupea spatele. Îl simțeam de parcă pe coloana mea ar fi stat sprijiniți buștenii când îi loveam cu toporul.

Încălzitul cu lemne, ascultați-mă pe mine, e tot o belea, de la un capăt la altul. Întâi trebuie să te tocmești cu câte-un camionagiu care se jură că ți le aduce "cu acte", dar uită mereu să-ți lase chitanța de la pădurar. Apoi tragi ca robul când acela vine cu camionul la tine-n curte și le descarcă, să le așezi într-o stivă cât de cât compactă, pentru că dacă-l lași numai pe el cu băieții lui, ți le pun de le plătești o dată și jumătate la măsurătoare. Pe urmă le ai de tăiat, în trei e cel mai bine dacă vrei să-ți încapă ușor în sobă, că ele vin la metru. Dup-aia de crăpat buștenii. În fine, după ce le-ai făcut numai bune, trebuie să le stivuiești undeva, într-o magazie, sau măcar să le acoperi cu o prelată, că altfel, dacă ți le bate ploaia, ai cam muncit degeaba.

Și asta e numai prima parte a problemei. De rumegușul pe care ți-l întinzi toată iarna prin casă, de fumul care mai scapă din când în când înăuntru, să-ți usture nările și să-ți înnegrească peretele și tavanul deasupra sobei, atunci când se schimbă vântul, de funinginea pe care trebuie s-o râcâi de pe horn, nici să nu mai povestesc. Și asta în fiecare iarnă.

Pentru oamenii de aici, din Belobreșca, toate astea sunt lucruri firești, nici nu le mai bagă de seamă, dar pentru mine, om de oraș, care a trăit într-un apartament cu centrală murală, vă dați seama cum picau. Dar ce puteam să fac, spuneți voi, când curentul electric are căderi în tot satul, ba chiar în toată comuna Pojejena, iar gaz nu există? Ce altă soluție puteam să găsesc? Bine măcar că pe-aici, prin sud, iernile sunt blânde și bine că-mi găsisem pentru tăiat și crăpat un ajutor pe care-l credeam de nădejde. În fine, v-am povestit toate astea ca să înțelegeți că aveam de făcut treaba asta an de an, și deci chiar îmi trebuia un ajutor ca nenea Janko.

Poate v-am mai spus, dar acum doi ani m-am apucat singur și-am muncit două săptămâni încheiate numai cu lemnele. Nimic n-am apucat să fac pe lângă. Și asta pentru că experiența de acum trei ani, cu alți lemnari, să le zic așa, a fost una foarte neplăcută. Pe aceia îi tocmisem să-mi dea gata stiva într-o singură zi, vezi-doamne. Ei, de unde vorbisem cu doi români, destul de spălați, numai ce m-am trezit cu curtea plină de tuciurii. Ce-i drept, au făcut și treabă, dar numai: "Șefu’, da’ n-ai mata’ o pilă mică?", "Șefu’, da’ niște ulei de lanț? Da’ niște benzină, patroane?", "Da’ nu dai mata’ o cafea, să lucrăm și noi mai bine?", "Da’ o bere, boss, să ne răcorim?". Și după toate astea, m-au lăsat cu vreun metru ster de lemne întregi, că li se înțepenise drujba, iar cum șefu’ nu avea de unde să scoată un demaror, nu au mai avut cu ce lucra. Să nu mai spun că mi le-au lăsat pe toate maldăr, unele crăpate cum trebuie, altele nu, "că încape și așa". De așezat în leasă, nici poveste. Treabă țigănească, plătită țigănește. Adică: "Hai, că poate dă domnu’ și un bacșiș, că vede că am muncit răpide! Hai și lu’ ăsta micu’, boss, să-și ia și el ceva frumos!". Am plătit mai mult decât ne înțelesesem pentru treabă mai puțină, mulțumit că nu și-au luat nimic frumos de la mine din curte, că am stat tot timpul cu ochii pe ei. Tot de-asta nici nu mi s-au pișat pe gard, că unul avea de gând.

Asta fusese chiar în primul an de când mă mutasem la Belobreșca. După una ca asta, m-am dus eu frumos, mi-am cumpărat o drujbiță și un topor de crăpat, iar toamna următoare m-am pus pe treabă de unul singur. Bine, m-a ajutat și Mihaela, nevastă-mea, cât a putut. Dar în reprize scurte, că ea avea treaba ei și dacă eu pe-a mea o pusesem pe pauză, măcar ea trebuia să mai câștige un ban între timp.

Și cum ambalam eu motorașul și feliam buștean după buștean într-un nor de rumeguș, numai ce-am auzit că mă striga un vecin la gard.

– Dar nu vrei tu, a zis omul, să vorbesc cu cineva să te ajute la treaba asta? Că știu eu.

Era ’nea Sandu, un oltean get beget. Nu știu dacă plăcerea de a se băga în treburile altuia îl făcea atât de săritor sau așa era el de felul lui, dar dacă aveai o problemă, oricare ar fi fost ea, el ți-era omul. Am oprit drujba, ca să pot vorbi încet, mi-am scuturat un pic hainele, apoi i-am răspuns:

– Ba da, ce să zic, nu mi-ar strica. Dar să fie român! am adăugat imediat.

– Nu-i român, dar n-are a face. Omul face treabă, pun eu cuvântul pentru el.

– Măi, ’nea Sandule, nu risc. Am mai pățit-o. Cu țiganii nu faci treabă.

Și-a dat un pic căciula pe spate.

– Vai, măi, păi îți băgam eu ție țigan în curte? Așa mă știi tu pe mine? Ăsta de care-ți zic e sârb.

Cam asta fusese discuția. De fapt, îmi mai spusese ’nea Sandu ceva, dar mi-am amintit mai târziu. Prea târziu…

Mi-a dat numărul, l-am sunat pe Janko, omul a venit cu sculele lui, mi-a spus cinstit că el are un ferăstrău electric, deci o să consume curent de la mine. Eu mi-am amintit cum tot pe banii mei o trimisesem anul trecut pe nevastă-mea cu canistra la benzinărie ca să pot eu să stau cu țiganii cât timp se odihneau, când li se terminase pe neașteptate benzina. Deci am zis că nu-i nicio problemă, ne-am învoit la bani și sârbul m-a ajutat să termin ce mai aveam. De-atunci îl chemam de fiecare dată. În patru sau cinci zile rezolvam o stivă împreună.

Ei, în ziua aceea, cum v-am spus, rămăsesem în urmă. Și, ca să fie totul și mai stresant, urma să primesc și musafiri. Niște vechi prieteni de-ai Mihaelei pe care nu-i mai văzusem de când ne mutasem noi aici. Ați observat cât de greu le e unora să se mobilizeze și să plece de-acasă, chiar și pentru câteva zile? Ei, genul acesta de oameni erau cei pe care-i așteptam. Înainte să ne mutăm, ne întâlneam cu ei și o dată la două săptămâni. De când plecasem noi din oraș, ne mai văzusem la față doar pe Skype.

Am încercat eu, pe tot felul de căi ocolite, să-i dau de înțeles sârbului că pentru vinerea aceea făcusem suficient, că ce rămăsese puteam să lăsăm liniștiți pe luni și marți, că nu era cazul să ne spetim înainte de week-end, dar pe el din ale lui nu-l scoteai. Așa că ne-au prins musafirii lucrând, la lumina unui reflector cu LED, pe care deocamdată îl agățasem într-un cui, într-un căprior al acoperișului. Că era început de noiembrie și ziua se micșorase bine.

Dar, cel puțin, încă nu se făcuse chiar frig, deci am putut să-i primesc afară, pe prispă. După ce i-am întâmpinat cu îmbrățișări și pupături, după ce le-am dus bagajele în camera de oaspeți, am tras o masă îngustă mai la lumină, am adus o băncuță mică, fără spătar și i-am invitat să se așeze. Și, ca să nu fiu un mare mitocan, l-am chemat și pe Janko, l-am prezentat, iar când Mihaela a adus o carafă de vin din beci, l-am servit, ca pe toți ceilalți, cu un pahar. Nu m-am schimbat nici eu, ci m-am așezat lângă el, de partea cealaltă a mesei. Eram amândoi asudați, plini de rumeguș, cu mâinile murdare de rășină și ulei. Ne potriveam în peisaj, bănuiesc că pentru Magda și Andrei, prietenii Mihaelei, eram chiar pitorești, cum stăteam noi, așa, pe buturugi, încălțați cu cizme de cauciuc și purtând haine rele, ba el și cu fesul de care nu se despărțea niciodată. Doi lumber-sexuali autentici, ce-i drept, cam trecuți de prima tinerețe și cu bărbile prea puțin îngrijite. I-am zâmbit gândului și am privit spre tovarășul meu de muncă. Abia atunci am văzut că se uita la mine lung, cum nu o făcuse niciodată până atunci.

– Și, spuneți-ne, cum vă descurcați aici? Văd că v-ați adaptat.

M-am uitat și eu în jur, la gospodăria pe care o încropisem în Caraș-Severin, departe de tot ce știam și de tot ce ajunsesem să consider al meu, în vechea mea viață. Da, ne adaptasem. Consolidasem decent casa bătrânească pe care o cumpărasem pe mai nimic, reparasem gardul și acoperișul, turnasem câteva alei de beton, reușisem să nivelăm cât decât peticul de gazon din fața casei, iar în bătătură, cum s-ar zice, încropisem o leasă de lemne și un coteț mult prea mare pentru javra hoinară de câine care venise la pachet cu casa și care ne vizita doar ca să mănânce și să doarmă când era frig.

Da, puteam spune că ne adaptasem, dacă uitam de planurile pe care ni le făcusem și pe care le redusesem treptat, odată cu puterea noastră financiară și de muncă. Aleile nu aveau borduri, gazonul era plin de dâmburi și mușuroaie de cârtiță, gardul făcea valuri, împodobit cu o droaie de furtunuri și scule care încă așteptau apariția unei magazii pe care-o tot amânasem din primăvară-n toamnă, apoi iar în primăvară.

– Sau am adaptat locul la cerințele noastre, i-a răspuns Mihaela prietenei ei. Se așezase pe balustrada prispei și-și pusese picioarele peste umeri mei, de parcă-mi stătea în cârcă. Avem tot ce ne trebuie, a continuat. Laptopurile, telefoanele, internet mobil. Ne vedem de joburi exact ca înainte. Voi tocmai stați la biroul meu.

– Exact ca înainte, am întărit eu ștergându-mi mâna pe pantaloni, apoi am apucat paharul cu vin. Hai noroc!

Au râs, poate doar de politețe. Am ciocnit cu toții, am băut, am mai turnat un rând. Aveam un vin dulce și gros, cred că tot de la ’nea Sandu, care aluneca pe gât de nici nu-l simțeai.

– Și nu vă e urât, aici, singuri? Ce faceți seara, de exemplu? Unde ieșiți?

Mi-era pe limbă să-i invit la crâșma satului sau la discoteca din comuna următoare, dar Mihaela mi-a luat-o înainte:

– Ei, a zis, de parcă acasă ieșeam de nu se mai putea. Avem și aici televizor, avem satelit…

– Avem apă curentă, m-am băgat și eu în vorbă, mândru că pusesem un hidrofor, cum avea toată lumea din sat.

S-au uitat mirați la mine.

– Nu e mare chestie, de fapt, am dat din mână, dacă investești o țâră, îți faci condiții. Numai de încălzirea cu lemne n-am scăpat.

– Da, s-a repezit Mihaela să spună gluma care-i plăcea ei. Aici ai trei variante de încălzire: cu lemne, cu țuică, sau cu iubire. Dar eu de băut nu beau, iar iubirea la noi nu durează cât să mă încălzească.

Și-uite-așa, glumind, discutând despre agroturismul care lua avânt în zonă sau despre alte nimicuri, am ținut-o toată seara. De Janko parcă am și uitat, că dacă nu-i vorbeai direct lui și dacă nu tăia lemne, nici nu avea ceva de zis. Îi umpleam doar paharul când i se golea și cam atât.

Și nici nu știu cum a venit vorba de-a scăpat el porumbelul care ne-a amuțit pe toți. Și poate nu ne-ar fi lovit atât de tare dacă n-ar fi venit de la un moșuleț cumsecade și politicos, așa cum îl știam. Ah, stați, știu cu a venit vorba. A zis Andrei ceva de genul:

– Bine, voi ca voi, că lucrați "remote" la proiectele voastre în IT, dar oamenii de p-aici, cu ce se ocupă? Din ce trăiesc?

Și, normal, toate privirile s-au mutat atunci la el. Iar sârbul a zis:

– Eu tai lemne.

– Păi și nu e greu? Să dai cu toporul la vârsta matale?

– Nu-i greu, că trag în lemn. Lemnul crapă… Lemnul crapă mai ușor decât capul, să știi de la mine!

Și, ca și când s-ar fi surprins și pe el însuși cu ce a spus, Janko a lăsat paharul pe jumătate plin pe masă, mi-a aruncat aceeași privire lungă, apoi s-a ridicat, s-a scuzat că trebuie să plece, a încălecat pe scuterul lui și dus a fost. Fără măcar să-și ia uneltele. Iar asta nu se mai întâmplase niciodată, nici când avea să revină la lucru tot la mine următoarea zi.

– Ce vreți, am zis eu după ce zgomotul motorului s-a stins, iar liniștea de la masă devenise stânjenitoare, e sârb, nu prea le are el cu româna. Dracu’ știe ce a vrut să spună…

Dar în mintea mea tocmai reveneau ultimele cuvinte ale lui ‘nea Sandu, de atunci, de când mi-l recomandase, vorbe pe care, până în acea seară, le respectasem fără să-mi dau seama: "Băi, dar vezi, nu-i da să bea, bine!?"

*

Sâmbăta și duminica au trecut rapid pentru mine, cu musafirii care au vrut să mergem la o plimbare prin sat, până la Dunăre, să facem o tură cu barca, să dăm la pește. Altfel spus, să guste din plăcerile locului. Nu le-am putut face pe toate într-o singură zi. Așa că sâmbătă ne-am plimbat prin sat, i-am dus să vadă împrejurimile, am pus de-un picnic cu grătar pe malul apei, iar duminică, pentru că vremea a ținut în continuare cu noi, am trecut pe la nenea Sandu, să-l tocmim să ne ia la o croazieră pe Dunăre, că el avea o barcă cu motor suficient de mare, chiar dacă nu cea mai rapidă. Omul nu s-a lăsat rugat de două ori, că doar ce avea mai bun de făcut într-o zi de duminică? Așa că ne-a luat pe toți patru și ne-a dus pe unde a știut el.

Cât a cârmit, ne-a povestit despre linia imaginară de la mijlocul fluviului de care era bine să nu ne apropiem dacă nu voiam să stăm o zi sau două pe la poliție, despre locurile pe unde se făcuse contrabandă cu benzină pe vremea războiului din Iugoslavia sau pe unde trecuseră noaptea, înot sau pe plute mici, oamenii care încercaseră să fugă din țară pe vremea lui Ceaușescu. Ne-a explicat cum își împachetau ei hainele în boccele gonflabile, iar dolarii și actele și le împătureau în pungi de plastic pe care și le lipeau de piele și cum România plătea Iugoslaviei un vagon de sare pentru fiecare transfug prins și trimis pachet acasă.

Eu mai auzisem poveștile, nu știu dacă de la el sau din altă parte, dar prietenii noștri îl ascultau cu gurile căscate. În fine, după câteva ceasuri de legănat pe valurile siajelor navelor mari care treceau pe lângă noi, ne-a lăsat la mal, ne-a dat câte o undiță și ne-am pus cu toții pe pescuit, într-o zonă cu apa mai liniștită. Dacă statul degeaba cu un băț în mână se putea numi pescuit. Dar cel puțin ne simțeam bine. Apoi mi-am amintit de ceva, iar când l-am prins pe Sandu ceva mai departe de ceilalți, l-am abordat:

– Auzi, mai știi când mi l-ai recomandat pe Janko?

Vâjjj, a lansat.

– Mai știu.

Am tăcut o vreme amândoi, urmărind pluta, doar-doar om vedea-o dispărând sub apă.

– Mi-ai zis tu atunci să nu-i dau să bea. De ce?

S-a gândit câteva clipe.

– Păi așa mi-a cerut el. Să le zic la oameni că lui nu-i trebuie băutură.

– Numai de-asta?

A așezat ușor undița pe un băț ca de praștie, înfipt în pământ, să pescuiască singură.

– Păi de ce altfel? Ce, i-ai dat tu să bea? A făcut rău pe la tine?

– Măi, ’nea Sandule, rău n-a făcut. Doar că a zis ceva cam aiurea, am încercat s-o las baltă făcându-mi, la rândul meu, de lucru cu mulineta.

Privirea lui m-a iscodit. Nu puteam să-mi bat joc de om, să-i stârnesc curiozitatea și apoi să-i zic: "Nimic, lasă!".

– Ceva, că el crapă mai ușor lemne decât capete, am spus. Și mă gândeam, așa, de când îl știi? E sârb, nu? Ăia au avut vreo zece ani de război de prin nouășunu încoace…

Omul m-a măsurat din priviri, și-a dat pălăria un pic pe spate, apoi a zis:

– Păi nu-l știu așa de bine… Da’ ce, pe tine te știu? O fi zis și el, la nervi. Tu n-ai zis niciodată că ai crăpa capul cuiva?

Am îngropat-o. În definitiv, ce spusese Janko nu fusese nici măcar atât, nu spusese că ar crăpa capul cuiva, spusese doar… ceea ce spusese. Ei, dă-l încolo, poate chiar nu știa așa de bine românește.

– Auzi, am schimbat subiectul, dar ăluia nu-i e frică să treacă de mijlocul Dunării? l-am întrebat și i-am arătat o șalupă care tocmai se îndrepta către sârbi, cu un singur pasager, un om chel și grăsuț, la bord.

Mi-a făcut semn să tac și mi-a bombănit ceva despre prețul prea mare al țigărilor, despre statul hoț și despre "ăia" pe care "mai dă-i dracului!".

– Lasă-l să-și facă și el de treabă. Să câștige și alții, nu numai hoții. Ce, ție nu-ți convine că iei țigări mai ieftin?

Uitase că eu nu fumez?

– Dar nu-i e frică? Dacă-l prinde…

– Auzi la el, a pufnit. Păi nu-i e frică. Cine să-l prindă, mă? Ai noștri? El pă el, adică? Sau ai lor, ăia de le-a dus benzină ani de-a rândul, tot cu șalupa aia a lui? Dacă nu dă nimeni cu ciocu’ nu-l prinde.

*

Musafirii ne-au plecat ceva mai târziu duminică după-amiază, iar eu m-am luat cu altele și nu m-am mai gândit la vorba aceea a lui Janko. Probabil aș fi uitat-o de tot dacă luni nu ar fi venit din nou omul la mine, ca să continuăm cu lemnele. S-a comportat exact la fel ca înainte, a vorbit puțin, și-a spus litaniile, a muncit susținut, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu trei zile în urmă. Și adevărul e că nimic nu se întâmplase, doar că eu nu-l mai puteam vedea ca pe bătrânelul simpatic și înțelept de mai înainte. Cumva, de câte ori lovea cu toporul, parcă și vedeam crăpându-se o căpățână, nu un buștean. Aproape că-i simțeam loviturile în propriul meu creștet, lama îmi râcâia mie printre creieri când toporul se înțepenea în câte un buștean mai noduros și trebuia să tragă de el într-o parte și-n ala ca să-l elibereze.

Problema era la mine, încercam să mă conving, dar era totuși o problemă. Oare omul acela dăduse vreodată cu toporul în cineva? La fel de senin fusese și atunci? Oare la fel cum săreau așchiile de lemn săreau și sfărâmăturile de os? Și creierii?

Și gândul mi-a luat-o razna. Fiecare buștean pe care i-l așezam pe capră îmi semăna cu o mână, cu un picior, le comparam din ochi cu mădularele mele și parcă vedeam trupurile pe care Janko le ciuntea fără să clipească, umplându-se de rumeguș. Am încercat să-mi impun să nu le mai văd astfel, să nu-mi imaginez câte un ochi privindu-mă în fiecare nod despicat de topor, să nu aud țeste sfărâmându-se sub izbituri, scâncete de durere în scârțâitul fierului în lemn. Dar asta vedeam, asta auzeam.

Bătrânul de lângă mine omorâse oameni. M-ar fi despicat și pe mine, fără o clipă de ezitare, dacă i-aș fi picat pe mână în zilele lui de ucigaș. Atunci și acolo el fusese fiară. Acum și aici era doar un bătrân. Dar ființele nu erau diferite. Nu, sălășluiau în același trup, și-l împărțeau pe Janko, bătrânul calm îl anima acum, dar bestia era acolo. Putea reveni, oare? Dacă bea, poate? Bestia nu moare doar ea. Dacă o ai în tine, mori tu odată cu ea. Nu, nu, era acolo, în spatele ochilor blajini, în spatele cuvintelor molcome, se ascundea ca să poată dormi mai bine. Dar dacă s-ar trezi? Ce i-ar trebui ca să se trezească?

Și toate astea doar de la câteva nenorocite de cuvinte?

Și a plecat sârbul, de data asta și-a luat cu el drujba electrică și toporul. Eu am încercat să-i spun că-mi ajung lemnele, că nu mai era cazul să vină și a doua zi, că mă puteam descurca și singur cu câte rămăseseră, îi oferisem plata întreagă și încă în plus, dar nu s-a lăsat convins. "Treaba nu-i gata decât atunci când e gata," zicea, "banii la urmă!" Deci n-aveam să scap de el nici a doua zi, probabil nici de imaginile din mintea mea.

Însă chiar când să intru în casă, după ce-am mai aranjat un pic la stivă, hop! a apărut ’nea Sandu la poartă și, nici una, nici două, a intrat, m-a luat de braț și m-a dus pe prispă. Afară tocmai se lăsa amurgul.

– Știi ceva, mi-a spus în loc de "bună seara!", m-am gândit la ce-ai zis tu ieri despre Janko. M-am dus la primar și l-am întrebat și pe el, că el știe mai bine pe toată lumea, că asta-i treaba lui, și ce crezi c-am aflat? Ăsta a venit aici la noi prin năuășopt – nouășnouă, a găsit o casă părăsită și s-a mutat în ea.

– Casa lui, am întrebat, adică aia în care stă și acum?

– Păi aia e, că nu e a lui, că n-a cumpărat-o. A întrebat doar încoace și încolo, a văzut că n-o vrea nimeni, a luat-o el. Fără acte, fără nimic. Cică lui nu-i trebuie. Dar eu mă întreb: Cum, mă, să nu-ți trebuiască acte?

– Da, am zis, așa e…

– Numai dacă, m-a întrerupt, n-ai pe ce nume să iei. Adică dacă n-ai tu niciun act, atunci n-ai ce acte să faci nici la casă, nu?

– Cam așa.

– Ei, de oriunde ai veni, un buletin, un pașaport, tot ai. Dacă nu ești fugar.

S-a uitat la mine, am dat din cap.

– Ăsta are ceva de-ascuns, că niciodată nu a lucrat decât cu ziua, pe la câte unu’. Mă-nțelegi?

Îl înțelegeam, sigur că-l înțelegeam. Îl văzusem pe ticălos tăind mâini și picioare, crăpând capete… Sigur că avea lucruri de ascuns. Acum eram sigur că le făcuse pe toate.

– Primarul, a continuat Sandu, zice că omul s-a jurat că nu mai știe nimic din ce-a fost cu el înainte să vină-ncoa. Cică, își bătu cu degetul în frunte, și-a pierdut memoria.

– Așa o fi? M-am trezit întrebându-mă cu voce tare.

– Ei, așa o fi! Și-a pierdut ăsta pe pizda mă-sii, că nici pe Dumnezeu nu-l înghite. Înălțarea Domnului e biserică de-a lui, sârbească. Și e aici, în sat. Nu dă p-acolo niciodată. Ba cică și scuipă când trece pe lângă ea. L-au văzut unii…

Pe mine, sincer, relația omului cu cele sfinte mă lăsa rece, nu judecasem pe nimeni după cât era de credincios, n-aveam s-o fac nici în cazul lui. Dar, trebuia să recunosc, era cam ciudat ca cineva care pretinde că și-a pierdut amintirile să facă urât când trecea pe lângă o biserică.

– Și ce-i de făcut, nene Sandule?

– Păi de-asta am venit la tine, că vreau să ne sfătuim. Ia, zi-mi, mai vine la tine?

*

Și ne-am sfătuit. Apoi am mers la postul de poliție din comună. Acolo, la ora aia – că se făcuse cam șapte – nu ne aștepta decât o foaie cu un număr de telefon mobil, lipită pe ușă. Eu am zis s-o lăsăm pe mâine, dar Sandu a insistat, că el îl cunoștea pe băiatul ăla, pe polițist adică, și că n-o să-și permită "să facă urât" dacă-l cheamă.

Și nici n-a făcut. A ajuns în zece minute, într-o ținută impecabilă, de d-abia l-am recunoscut pe omul din șalupa aceea, de cu o zi înainte, a descuiat, ne-a poftit înăuntru, ne-a ascultat, apoi a zis:

– Vreți să depuneți o plângere?

Ne-am uitat unul la altul.

– Plângere? am întrebat. Păi nu avem de ce. Noi doar am semnalat o persoană suspectă care nu se poate identifica și care ocupă abuziv un spațiu. Nu ar trebui să…

– Nu, mi-a tăiat-o scurt așezându-și șapca pe birou și mângâindu-și chelia bronzată de soare, eu nu pot interveni pe domeniu privat fără plângere de la proprietar. Dacă aduceți proprietarul și-l convingeți să depună plângere că i s-a încălcat proprietatea, e altceva. Așa, eu nu pot interveni.

Apoi ne-am contrazis pe lege, eu că să-l legitimeze pe stradă, el că nu poate decât dacă e organizată o razie și el n-are de ce să ceară așa ceva, eu că să-l prindă într-un bar, că acolo, știam eu, putea să legitimeze pe oricine, el că știam eu prost și, oricum, Janko în bar nu intră, eu că să-l verifice totuși, el că nu are de ce, dacă nu e la mijloc vreo infracțiune, eu că nu e posibil ca poliția să nu poată acționa preventiv, el că habar n-am eu care sunt procedurile poliției, dar vorbesc ca să mă aflu în treabă.

Tare l-aș fi întrebat dacă adusul de țigări cu barca era și aia o procedură a poliției, dar m-am abținut. Ce-aș fi avut de câștigat, vă întreb, făcându-mi-l dușman? Pe el și pe tot satul? Ei, și când discuția părea că nu va ajunge nicăieri, salvarea a venit de la Sandu. A început să-și scotocească telefonul.

– Băi, Mirceo, a zis, hai s-o luăm altfel. Vezi la sârbi… Păi nu-i știi tu pe sârbi? Hai că-ți găsesc o poză…

Chiar atunci, dându-și seama că cineva era în plus, s-a întors spre mine.

– Nu te superi dacă vorbesc cu Mircea între patru ochi, nu-i așa?

Adevărul e că-mi făcea o favoare. Chiar nu voiam să aflu ceva ce socoteau ei a fi confidențial, deci m-am ridicat, am salutat și mi-am văzut de drum.

*

Marți, Janko nu a apărut la mine și nici nu m-a sunat. Nu l-am sunat nici eu, vă dați seama. Am încercat să rezolv singur cu lemnele, că multe nu mai erau, dar m-am trezit că drujba mea nu mai pornea. Normal, nu o mai folosisem de vreo doi ani și ceva, iar motoarele alea sunt ca naiba. Am desfăcut-o, am uns-o, am suflat-o, am curățat-o, am asamblat-o la loc, fără să-mi rămână piese, tot n-a pornit.

Asta e, de când mă mutasem în Belobreșca învățasem să am răbdare și să iau lucrurile așa cum veneau, cu bune, dar mai ales cu rele. Aveam să-l întreb pe Sandu – care pentru mine era un fel de om care le știe pe toate – unde să găsesc pe aproape un mecanic sau pe cineva priceput la drujbe, omul avea să mi-o repare, sau măcar să-mi arate de ce nu pornea. Dar toate astea altă dată, poate toamna următoare, deocamdată aveam destule lemne pentru o iarnă.

Dar iată că miercuri Janko a venit cam pe la amiază, s-a scuzat că nu știu ce treabă avusese cu o zi înainte și s-a pus pe treabă. M-am apucat și eu, încercând să-mi țin mintea ocupată cu ceva probleme de cod pe care le avea Mihaela, doar-doar n-oi mai vedea membre ciuntite și capete sfărâmate peste tot, și pe bătrân ca pe un măcelar. Nu puteam totuși să nu mă întreb, de câte ori mă uitam la el, dacă omul fusese sau nu un criminal de război. Și dacă și victimelor lui le povestea cu aceeași plăcere despre lanțul de care trebuie să aibă grijă, despre toporul cu care era bine să nu dai în cuie, ca să nu-i ciupești lama. Oare căuta cuiele în capetele oamenilor la fel cum le căuta prin bușteni?

Cum putea cineva să dea cu toporul în lemne și-n capete și să compare efortul? Știam o glumă, nu mai știu unde o auzisem, că cineva-l întrebase pe-un lunetist ce simte atunci când trage într-un om, iar el răspunsese că simte reculul. Există oameni pentru care asta nu e o glumă. Care pot fi chiar mai insensibili de atât. Nu credeam că voi trăi să cunosc unul. Iată…

M-a readus la realitate telefonul lui Sandu:

– Auzi, sârbu-i pe la tine?

– Da.

– Bun, hai că venim și noi acum.

Mi-am imaginat cine însemna "noi" și de ce veneau. N-a fost nevoie să-l rețin, nici nu știu cum aș fi făcut-o, deși eram mai tânăr și mai vânjos decât el, pentru că au ajuns înainte să terminăm. Polițistul Mircea, cu încă unul, probabil dintr-o comună vecină, împreună cu Sandu. Janko i-a simțit, dar a fost prea târziu pentru el. Să sară gardul prin spate și să fugă, se vede că nu mai era în stare. Să se lupte cu ei, nici atât.

– Să nu faci vreo prostie, băi, Janko, i-a strigat Sandu, vezi că au pistoale.

Ieșise și Mihaela din casă să vadă. Ei nu-i spusesem nimic, nu am vrut să o încarc cu așa ceva. Culmea, când am văzut-o afară m-am bucurat. De față cu ea, credeam că pornirile violente, ale indiferent cui, să fie reținute. Îmi doream să-l știu pedepsit pe criminal, dar nu mi-ar fi făcut nicio plăcere să-l văd bătut la mine-n curte. Iar omul parcă era de pe altă lume:

– Îl ajut, spunea. Doar îl ajut! Nu lucru la negru!

Polițiștii l-au luat cu frumușelul, i-au pus cătușele și l-au dus spre mașină. Doar când să intre, unul din ei, nu mai știu care, nu și-a putut ține gura și i-a zis:

– Taci, tataie, că nu de muncă la negru ne arde nouă. Mergi să te judece ai tăi.

Atunci s-a trezit.

– Nuuu, a urlat, nu mă duceți acolo!

Cu umerii i-a împins pe amândoi, s-a scuturat și a luat-o la goană pe uliță.

– Stai că trag! a sughițat Mircea alergând după el. Stai că trag, n-auzi?

Dar nu a scos pistolul. A fugit însă mai repede, l-a prins, l-a pus jos, celălalt polițist l-a luat de picioare și împreună l-au ridicat și l-au băgat cu capul înainte în mașină.

– Nu știți nimic, a urlat Janko, nu știți ce-am făcut eu! Nu mă trimiteți acolo, că mă omoară! Mă omoarăăă… Portiera s-a trântit.

– Criminalilor!

Asta a fost. Au plecat toți trei, cu prizonierul bolborosind mărunt pe bancheta din spate, ținut de braț de polițistul pe care nu-l știam și cu Sandu lângă șofer. M-am simțit bine, privind mașina îndepărtându-se către Dunăre, pe înserat. Ajutasem și eu la prinderea unui criminal de război.

*

De munca lui Janko, nu m-am bucurat prea mult. După câteva zile de iarnă, mi-am dat seama că nu puteam folosi lemnele alea. Ceva în mine se împotrivea, mă făceam părtaș la ororile lui, la toate acele crime oribile, la care mai adăugam și eu una, aceea de a nu-i fi dat banii cinstit. Parcă îmi puțea căldura lemnelor, parcă îmi puțea a hoit, a crimă, dacă mă puteți înțelege. Le-am dat. Am pus o hârtie la poartă, cine a avut nevoie a venit, și-a luat, unii mi-au dat câte un pet de țuică, alții câte o bucată de slănină. N-am vrut să iau nimic, dar n-am avut încotro. Apoi mi-am cumpărat lemnele deja tăiate și crăpate de la un supermarket, la de trei ori prețul, și asta a fost. N-aveam să-mi fac magazie nici la primăvară. Am dat uitării tot incidentul.

Până într-o zi.

Vedeți voi, nedreptățile au un mod ciudat de a se răzbuna pe cel care le face, chiar dacă au nevoie de un timp, ca și când s-ar coace. Nu uită niciodată să se răzbune, le poți uitat tu, ele nu te uită.

Să fi trecut vreo trei sau patru ani, când, într-o primăvară, tot Sandu ne-a chemat pe la el să ne dea un borș de pește, spunându-ne că nu acceptă refuz sau amânare. Ne plăcea la el, că avea o curte mare și un foișor de lemn numai bun, deci am mers, așa cum mai mersesem și alte dăți. Când am ajuns la el, ne-am trezit că nu eram singurii musafiri. De unde, de neunde, reușise omul să-și încropească un soi de pensiune. Vorba vine pensiune, de fapt meșterise două bungalouri din lemn în curtea din spate și acum avea primii turiști. Erau niște croați, am înțeles, care făceau o vacanță pe Dunăre. Coborâseră din Germania în barca lor, pe care ei o numeau iaht, dar care, mi-am dat seama traducând ce povesteau, era o șalupă ceva mai mare. Și voiau să ajungă până la Marea Neagră.

Da, ați înțeles bine, de-asta ne invitase chiar în acea zi și pe noi. Eram cu toții așezați în jurul mesei de lemn și, cum musafirii nu o rupeau cu româna și nici gazda cu sârbo-croata, noi aveam să fim translatori. Că engleză știau croații. Iar bărbatul chiar avea chef de povești. Doar era în croazieră pe Dunăre. După ce Sandu i-a spus și lui, printre pahare de vin și castroane de ciorbă, pe care soția lui își propusese să nu le lase o clipă goale, aceleași istorisiri din folclorul local, cu transfugi, vagoane cu sare și altele, pe care le spunea oricui, Darko, așa am înțeles că-l chema, și-a cerut și el, cinstit, dreptul la povestit.

Se înserase. În jurul becului din foișorul de lemn orbecăiau câteva insecte. Nu era frig. Bucăți de peștele fiert, de apă dulce, se odihneau în castroane. În croată, când ciocneai ziceai " Živjeli bok! ". Deci, după un " Živjeli bok! ", omul își începu povestea:

Cum că el era din Osijek, iar p-acolo prin anii nouăzeci fusese război de-adevăratelea. Și cum că, odată, când sârbii atacaseră orașul din două părți, trăseseră cu artileria unii în ceilalți, peste oraș. Cică toți croații știau povestea asta. Dar ce nu știau toți croații era că sârbii nu de incompetenți trăseseră unii în ceilalți, ci pentru că un comando de-al lor, de veterani experimentați, capturase o artilerie sârbească și că ei începuseră, de fapt, să tragă în pozițiile sârbe de dincolo, iar ceilalți, trezindu-se atacați, au ripostat în direcția din care se trăsese în ei.

– Au fost salvate așa câteva mii de vieți de civili, a încheiat, poate și a mea printre ele. Dar ce știu eu? Eu pe-atunci eram copil, nu-mi amintesc decât cum fugeam în pivnița blocului când sunau sirenele.

Am ciocnit pentru eroi, el a vărsat din pahar pe jos și a continuat:

– Dar i-au prins sârbii pe toți. Erau șase. I-au legat și i-au dus într-o pădure de lângă Dunăre unde i-au executat. Ce cod militar, ce statutul prizonierilor de război. Le-au dat câte una cu toporul în tâmplă, într-o noapte. Și au plecat.

Nu știu exact ce-a fost atunci, că nu-mi amintesc să fi tresărit vreunul dintre noi, doar eram oameni maturi, dar croatul ne-a simțit. Ne-a privit pe rând, pe mine și pe Sandu, de parcă și-ar fi dat seama că ce spunea el pentru noi nu era doar o poveste. A așteptat să-l întrebăm.

– Și ăla de le-a dat cu toporul, am tradus și-am întrebat eu însumi în același timp, n-a fugit cumva în România?

S-a lăsat tăcerea. Croatul s-a uitat la Sandu. Nu era întrebarea pe care o aștepta. A mai dat un pahar peste cap, apoi și-a îndreptat privirea către mine și a zis:

– A fugit în pićka mater, e și acum mare ștab pe la poliție în Serbia. Să-l ia dracu’! Nu știu cine ți-a mai zis ție povestea, dar nu ai prea înțeles. Fii atent: Din ăia șase croați cărora le-a dat în cap cu toporul, cinci au murit, dar unul a scăpat. Se zice că l-ar fi găsit dimineața niște femei sârboaice dintr-un sat, cu sângele șiroindu-i din cap, cum umbla bezmetic prin pădure. Și li s-ar făcut milă de el. L-au pus într-o barcă și l-au trimis în România. Croatul a ajuns în România, nu criminalul.

Am reușit să traduc asta fără să mă uit spre Sandu. Nici el nu s-a uitat spre mine. Îi vedeam privirile pe jos, pe podeaua de lemn, îngropându-se lângă ale mele.

"Criminalilor!" Ne strigase. "Criminalilor!"

Putea fi totuși vorba de altcineva?

– Dar la voi cică s-ar fi dat drept sârb, a continuat nemilos Darko, să-și piardă urma mai ușor, că militarii s-au întors și ei a doua zi să arunce cadavrele în apă, că noaptea nu prea le plăcea să facă asta, și au văzut că unul lipsește.

N-am mai tradus. N-a mai trebuit. Sandu îl pironise pe croat și-i sorbea vorbele de parcă ar fi băut pelin. Îl înțelegea. Din trup, din mișcări, din ochi.

– Și-am mai auzit, dar asta e gargară ieftină, nu-mi pun cuvântul că așa e, că acum se dă mare jigodia aia că l-ar fi găsit și pe ăsta, scăpatul. Zice că i l-au prins niște bișnițari de-ai lui români, să mă iertați că spun așa, și că sigur era el, că purta mereu căciulă ca să-și ascundă cicatricea de pe tâmplă. Și că l-a împușcat drept în mijlocul ei. Că, dacă nu mai era război, nu mai avea gloanțele numărate.

Iar eu mi-am amintit atunci de mașina aceea care plecase cu ani în urmă de la mine, cu cei doi polițiști, Sandu și Janko. Și tot atunci mi-am amintit încă ceva, și mi-am dat seama că nu mă gândisem deloc la asta: că fusese o Dacia Logan albă oarecare, iar polițiștii purtaseră haine civile.