Nu știu cum s-a făcut, dar invitația de a răspunde, punctual, unei anchete "Ficțiunea" pe tema lecturilor potrivite finalului de iarnă ("Ce cărți de proză ai citi în luna februarie?") s-a suprapus peste aceea de a realiza măcar în acest an un top mic (dar mic de tot, distinsă doamnă!, ca să citez din memoria revuistică, dureros de încăpățânată încă, replica unui ins onctuos, uns cu toate alifiile politichiei culturale moldave). De aici, probabil, ispita unor precizări liminare, menite a completa ceea ce spuneam mai an, într-un Anti-bilanț publicat tot în "Ficțiunea" (și din care nu aș retracta, din păcate, nici măcar o sintagmă).

Există, și o știm bine cu toții, deși nu ne place decât câtorva dintre noi să recunoaștem, critici influenceri, cât se poate de vizibili – fie pe rețelele de socializare, site-uri și bloguri de profil (vânate obsesiv, mai nou, pentru o promovare considerată 100% de succes), fie în presa culturală (aservită sau încă independentă, asumat obedientă ori pretins străină de sfera de influență exercitată de anumite cercuri de putere culturală și/ sau academică). Nu mă îndoiesc de faptul că cei care bifează ambele căsuțe critice sunt și cei mai căutați ori – după caz și putirință (pe de o parte, relațională, pe de altă economică) – de-a dreptul hăituiți de mai toți autorii dispuși să obțină cu orice preț măcar o mențiune critică oarecare, fie și într-o listă lungă cât o zi de post... negru.

Exact acestor nume (inevitabil) grele ori (fatalmente) inconturnabile, desigur, majoritatea editurilor dispuse a investi serios în promovarea anumitor colecții sau scriitori din portofoliul propriu le și trimit automat, în formatul agreat ori solicitat expres, pachete impresionante de cărți. Nu comentez aici obiceiul – păgubos, dăunător sau riscant din x motive, necesar totuși din y rațiuni. Nu mă pot totuși abține să nu observ faptul că, în cele mai multe dintre situațiile pe care le știu, raportul dintre x și y este mult subunitar.

Și asta pentru că, destul de frecvent, principiul subînțeles ori stabilit tranșant serviciu contra serviciu (cu n variante, desigur: cărți contra mențiuni, cronici încrucișate, articole/ recenzii contra premii etc.) îi determină pe cei care îl acceptă fără să stea prea mult pe gânduri să devină simpli prestatori de servicii. Ba chiar, câteodată, îi schimbă lesne în niște mercenari (culturali) sub acoperire: foarte bine antrenați, lipsiți de scrupule, dar de o eficiență fără greș și o viteză de reacție ce dau roade imediate, mai ales dacă executanții se grupează, ascultători, în spatele unor principes drapați, perfid, în mantii generoase de mecena – sub camuflajul cărora se pot perfecționa relativ ușor în diferite manevre para-militare: discursul dublu, confesiunea trucată, recrutarea de hastati promițători șcl.

Doar în treacăt fie spus, categoria cea mai periculoasă mi se pare cea reprezentată de seria – limitată, dar teribilă! – de principes cu ambiții ierarhice nemăsurate, ce reușesc să se plaseze, exact prin asemenea manevre mizerabile, și în pozițiile de certă forță instituțională, eventual academică, de la înălțimea (deloc ozonată a) căreia pot face, măcar pentru o vreme, mai mult decât să-și urmărească propria agendă, în fond despotică. Spre exemplu: își pot executa, nestingheriți, concurența, fie ea reală ori închipuită; pot îngroșa, prin angajări sau promovări (ireal ori suspect de) rapide, trupele credincioase; îi pot corupe pe indecișii creduli; pot manevra în fel și chip plevușca (după necesități și anotimpuri... instituționale: când pusă la munci istovitoare, când lăsată, sanitar, să respire aparent liber, când forțată să scrie la comandă sau să voteze cu cine trebuie, ca să ne fie bine tuturor!) ș.a.m.d. Despre această serie, însă, voi vorbi pe larg cu altă ocazie.

Criticilor care nu intră în categoria sus-pomenită, nu se află într-un anumit cerc de influență – să o zic din nou direct: culturală și/ sau academică – ori nu beneficiază, câteodată, de bunăvoința unor cunoștințe editoriale darnice (i.e. dispuse să le trimită, în mare/ mic secret, pdf-ul cutărui volum proaspăt apărut), le este, natural, absolut imposibil să țină pasul cu aparițiile valoroase, indiferent dacă ele primesc sau nu girul vocilor critice din mainstream. Și, de la sine înțeles, să participe la ori să influențeze în vreun fel jocurile de culise culturală/ literară.

Pe de o parte, numărul de cărți publicate anual la diverse edituri continuă să crească, ba chiar cu o viteză de care eu una mă sperii (în special pentru că, în absența unui sistem critic bine pus la punct, dar și a unui filtru cu adevărat exigent de primire sau păstrare în anumite uniuni de creație, inflația de cărți mediocre și submediocre este în continuare halucinantă). Iar de achiziționarea unui număr cât de cât decent de titluri valoroase nici nu poate fi vorba, în condițiile socio-economice pe care le știm. Pe de altă parte, majorității criticilor independenți/ neafiliați/ considerați outsideri le lipsesc platforma de desfacere și implicit recunoașterea/ validarea propriilor idei critice. În ciuda declarațiilor (după caz: vehemente, ritoase, onctuoase, jucat-surprinse) ale celor mai mulți dintre directorii editoriali/ redactorii-șefi ce le diriguiesc, accesul la majoritatea revistelor literare/ culturale (ba chiar și academice) este atent controlat sau de-a binelea restricționat.

Ținând cont de cele menționate supra, dar și pentru că țin să răspund, ca de fiecare dată cinstit, provocării lansate de "Ficțiunea" prin ancheta lunii februarie, voi recunoaște direct că în acest sfârșit capricios de iarnă am ales să recitesc, integral ori secvențial, cele mai bune dintre cărțile de eseu, critică și proză scurtă în posesia cărora am intrat în a doua jumătate a anului trecut. Prioritatea este reprezentată, cel puțin deocamdată, de cele scrise de femei. Și asta dintr-o obișnuință – ori, dacă vreți, o obligație autoimpusă –, menită a-mi re-încărca strategic, în vacanța intersemestrială, bateriile didactice, aproape golite după sesiunea de reexaminări și măriri. Concret, în fiecare februarie, înainte de a face publică fișa disciplinei Poetici literare actuale. Literatura scrisă de femei (opționalul din ultimul semestru al ciclului de licență, propus studenților de la secțiile de Română A și B de la Literele ieșene), o updatez doar după ce recitesc, punctual, tot ceea ce am reținut pe lista de must-uri din anul editorial anterior.

Volumelor enumerate ceva mai jos (încă o dată: deja parcurse în ultimele câteva luni) sper, bineînțeles, să le pot adăuga și alte câteva cărți apărute în colecții serioase de proză, eseu, memorialistică și critică literară la care niciodată nu am avut, precum alți breslași, acces direct (a se citi: neplătit). Prețul cărților grele, dar obligatorii, domnule, căci: a.) girate de anumiți scriitori cu aptitudini/ etichetă de influenceri ori b.) intrate în colecțiile de top ale anumitor edituri considerate de prim-plan, a ajuns atât de mare, încât, astăzi, niciun profesor de lectură cu un salariu cel mult decent nu își poate permite lunar/ sezonier decât achiziționarea de titluri răzlețe, nu de rafturi întregi. Cum nu ies din rând, aștept cu o răbdare indestructibilă apariția în bibliotecile publice a unora dintre volumele editate, spre exemplu, la Humanitas, OMG Publishing, Nemira, Vellant, Rocart, Cartier, Paralela 45 ori Tracus Arte. Deși s-au bucurat deja de un număr rezonabil sau chiar consistent de cronici entuziaste, nu le pot oferi cecuri în alb, cu atât mai mult cu cât circulația acestor cecuri va avea și o componentă didactică....

În locul oricărei ZOOMzăieli pretins exhaustive, așadar, las aici lista cărților de proză scurtă, eseu și critică (repet: scrise de femei și care vor intra, oricum, în programa disciplinei menționate supra), pe care am început deja să le recitesc ori mi-am propus să le finalizez, până la finalul lui februarie.

La capitolul proză scurtă: m-am bucurat să reiau, fără emoțiile inițiale, firești oricărui contributor la un op colectiv cu ștaif și mize autentice, antologia Femei, bărbați și faptele lor (coord. Ligia Pârvulescu, Editura Litera) – care, din rațiuni pe care nu mai are niciun rost să le înșir aici, a fost pe nedrept ignorată critic. La drept vorbind, cu excepția excelentei cronici a Smărăndiței-Elena Costin, publicate chiar în "Ficțiunea", nici nu am descoperit vreo semnalare serioasă a acestui volum (întru totul remarcabil!) în revistele de cultură ai căror cronicari specializați susțin ritos faptul că urmăresc fenomenul, cu asiduitate și corectitudine politică, așadar fără parti pris-uri nocive. Las deoparte, momentan, una dintre neliniștile mele vechi, legate de efectele toxice, mai ales pe termen mediu și lung, ale anumitor jocuri de culise extra-estetice, meta-critice ș.a.m.d. asupra pieței de carte – cu atât mai mult cu cât, în cazul cărții abia menționate aici, un număr imens de cititori a achiziționat-o, oricum, în ciuda tăcerii critice de rău augur care a învăluit-o, brusc și aparent inexplicabil.

Revenind la propria-mi selecție de februarie, modulată/ dirijată de impulsuri didactice, voi adăuga în această secțiune și cealaltă antologie consistentă care a apărut anul trecut, Retroversiuni (coord. Cristina Ispas, postfață de Victor Cobuz, Editura Paralela 45), plus volumele semnate de Doina Gecse-Borgovan (Rătăciri deliberate, Cuvânt înainte de Andreea Ghiță, Prefață de Constantina Raveca Buleu, Editura Litera), Cristina Chira (Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor, Editura Polirom) și Mihaela Buruiană (Pe cine iubești mai mult?, Editura Nemira). Le-am citit deja cu atenția cuvenită, le consider reprezentative, le pot confirma substanța tematică, atractivitatea sau eficiența stilistică și implicit valoarea.

La capitolul eseu, critică și istorie literară, în lista mea de februarie am reținut doar două titluri. Primul este Vocile Penelopei. Tonuri și accente în poezia contemporană românească (Editura Universității de Vest din Timișoara), de Grațiela Benga – un minunat critic de poezie, care după ani de documentare serioasă și lucru temeinic și-a adăugat în palmaresul început, în forță, cu Rețeaua această sinteză dedicată liricii românești contemporane (de la Mariana Marin și Magda Cârneci la Adelina Pascale și Deniz Otay), pe care am găsit-o absolut impresionantă prin deschiderea arcului referențial, rafinamentul scriiturii și pertinența argumentativă. Cel de-al doilea este al cuceritoarei colecții de eseuri care poartă semnătura uneia dintre scriitoarele mele preferate, Susan Sontag: Despre femei (traducere și prefață de Vasi Ciubotariu, Editura Tact). Prospețimea dureroasă a textelor scrise în urmă cu cinci decenii de această voce inconfundabilă a criticii și filosofiei feministe și detenta macro-identitară a realităților filtrate în ele m-au determinat să o includ imediat în selecția de must-uri eseistice din fișa disciplinei Poetici...

Deși, la fel ca toate cărțile menționate în textul de față, aș recomanda-o fără ezitare nu numai studenților mei, interesați de Literatura scrisă de femei, și, în genere, filologilor, fie ei cu state vechi ori în formare. Ci și tuturor cititorilor care, de teama repercusiunilor de tot felul, încă ezită să se rostească, cu toate că dețin niște adevăruri ce merită cunoscute. Oricât de incomode ar părea ele într-o primă instanță.