nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Cea mai profundă dorință

Motto:" You are what your deepest desire is. As is your desire, so is your intention. As is your intention, so is your will. As is your will, so is your deed. As is your deed, so is your destiny".

Upanishads


Răcoarea din muzeul Salar Jung m-a făcut să scot un oftat de ușurare, asta după ce căldura toropitoare din vechiul oraș Dar-ul-Shifa aproape că mă convinsese să renunț. Ajunsesem în Hyderabad cu o săptămână în urmă și cel mai greu îmi fusese să mă obișnuiesc cu umezeala sâcâitoare care îmi lipea hainele de trup imediat ce părăseam hotelul.

Muzeul modern nu avea, însă, nimic din atmosfera de bazar a cartierelor mărginașe, din acea aglomerare obositoare cu intenții vădit estetice, marcă înregistrată a individualității indiene. La acea oră nu era nici foarte aglomerat și asta îmi dădea o stare de relativă liniște pentru ceea ce urma să fac în continuare. Numai să fi știut ce. Urmam orbește indicațiile bătrânului, deși pe drum, în trenul arhiplin, strivit de corpuri asudate și amețit de mirosurile insuportabile, mă gândeam să renunț și să mă arunc în primul avion spre Europa.

Când am ajuns în gara Nampally, o briză binefăcătoare dinspre râul Musi mi-a răcorit fața și m-a încurajat să merg mai departe. Uneori mă întrebam dacă nu cumva starea îmi fusese indusă de acea lume exotică, dacă toată acea poveste incredibilă nu era decât o altă înșelătorie bine ticluită de acei oameni născuți să păcălească turiști naivi. Cu toate acestea, chipul bătrânului era diferit de cel al șarlatanului clasic, Ataai, cum i se spune pe aici. Nu îmi puteam lua privirea de la acel saddhu cu fața neagră și brăzdată precum coaja unui salcâm, iar ochii, Doamne, ochii aceia păreau că mă privesc din altă lume. La un moment dat s-a întors și a scos o cutiuță dintr-un tokra împletit. Mi-a făcut semn să mă aplec. A deschis capacul și a luat pe un deget niște pomadă cu care m-a uns pe la tâmple. A zâmbit și a dat din cap. Nu a rostit niciun cuvânt, dar eu am înțeles tot ce mi-a zis. Ca și cum ar fi intrat în mintea mea.

Numaish-e-Masnuaat-e-Mulki, pe scurt Numaish, e un târg ce ține 46 de zile și pe care indienii îl numesc cu mândrie Expoziția Industrială Indiană. Vânzători și artizani din Rajasthan, Kashmir, Lucknow, Delhi, Bengalul de Vest, Tamil Nadu și Maharashtra își strigă marfa în engleză cu vocile lor pițigăiate, cu r -ul lor rostogolit și inconfundabil: Leather jacket, genuine leather. Very good quality, sir. Sute de standuri cu haine de blană, geci de piele cu miros puternic de capră, țesături fine din mătase naturală, dar și chinezării, măști Scream, pisica norocoasă Maneki (cea care dă din lăbuță), hamace.

Pe bătrân l-am găsit la marginea târgului, sub o prelată decolorată. Vindea niște figurine zoomorfe, făcute din tot felul de sârme, coji de fructe uscate și pietricele colorate. Mi-au căzut ochii pe una ce întruchipa un animal fabulos. Un fel de pasăre, cu corpul dintr-o tărtăcuță tăiată, sprijinită pe două picioare făcute din crengi. Capul era înfășurat într-o blăniță roșcată de rozătoare. Ochii, două pietre colorate în carmin, încadrați de două cerculețe din sârmă de cupru. Era Garuda- Pasărea Soarelui. Am ridicat-o și i-am spus că o cumpăr cu condiția să primesc o binecuvântare. I buy it, but you must show me the future, i-am zis. Mă despărțisem de soție în urmă cu doi ani, dar nu aveam curajul să depun actele de divorț. Eram blocat în tot felul de indecizii.

Mi-a luat figurina din mâini și mi-a făcut semn să merg înainte. Așa, cum ai orienta un turist rătăcit. Tot înainte! Tot pe degete mi-a cerut 1000 de rupii, asta însemna vreo 10 dolari. Când mi-a întins figurina m-a privit în ochi. Atunci mi-a spus tot ce urma să fac. Dar, așa cum v-am spus, fără să rostească vreun cuvânt. Intrase în capul meu.

Muzeul era destul de mare, întins pe două etaje. Nu știam de unde să încep și ce anume să caut mai întâi. Am început cu parterul, unde pe pereții primei încăperi erau agățate portretele fondatorilor, familia Salar Jung.

Mir Alam, Munir-ul-Mulk II Mohd, Ali Khan, Salar Jung I, Salar Jung II, urmate de câteva picturi în ulei reprezentându-l pe Salar Jung III în diverse ipostaze. Sub tablouri, odihneau două scaune nobiliare cu tapițerie zari aurită și niște baldachine sprijinite pe stâlpi de argint, folosite de însuși Salar Jung III și de bunicul său Salar Jung I.

Galeria continua cu o colecție de sculpturi în lemn din Orientul Îndepărtat: păsări, flori de lotus sau fructe, basoreliefuri mai mari sau mai mici lucrate în cimișir, pin, nuc, stejar, salcie sau abanos. Am urcat la etaj. Caligrafii arabe și persane. Mergeam teleghidat, depășind grupuri răzlețe de australieni; îi recunoscusem după accent și pălăriile lor a la Indiana Jones.

Tot hălăduind prin sălile muzeului, m-am trezit în galeria cu picturi europene. Inventariam absent uleiuri și acuarele bine executate, dar din care nu recunoșteam mai nimic. Grupul majoritar îl constituia pictura britanică a secolului XIX. Mai erau câteva picturi ale școlii tradiționale franceze, peisaje bucolice cu oi și vaci. Italienii erau reprezentați de câteva lucrări ale lui Canaletto - uleiul Piazza San Marco sau de Baloanele de săpun a lui Hayez. Se vedea că Salar Jung era un colecționar. Muzeul părea mai degrabă un depozit de artefacte. Bine măcar că le grupase pe epoci și zone geografice.

Obosisem. M-am așezat pe un soi de banchetă ce făcea corp comun cu peretele. Priveam descumpănit în gol și așteptam un semn. La un moment dat, când aproape ațipisem, s-a apropiat un bărbat în uniforma muzeului și m-a întrebat dacă voiam să văd ceva anume. I-am mulțumit și i-am răspuns că nu. Chiar, ce Dumnezeu căutam?

Niciodată nu avansasem atât de mult. De fiecare dată rațiunea mă oprise să îmi descopăr cea mai profundă dorință. Făcusem călătoria asta, sărind din indiciu în indiciu, lăsasem în urmă sfaturile prietenilor care mă credeau nebun și iată-mă acum în acest punct terminus, India, unde cea mai profundă dorință urma să mi se îndeplinească, numai că, ce era mai important, nu știam cu adevărat care era aceea.

Am ridicat privirea și am scrutat galeria. Cum de nu o văzusem? O statuie așezată în fața unei oglinzi. M-am ridicat și m-am apropiat. Sculptura așezată pe un postament circular din lemn de mahon înfățișa un bărbat ce zâmbea arogant, înfășurat într-o o pelerină și încălțat cu cizme înalte. Numai că atunci când priveai în oglinda așezată în spatele său, reflexia sa era cea a unei femei. O tânără cu o carte în mâini, privind umil în pământ.

Pseudoblepsie. Un efect optic incredibil. Am dat ocol statuii și m-am lămurit. Artistul sculptase pe o parte o femeie și pe cealaltă un bărbat, iar oglinda sporea această senzație de nălucire. Am citit plăcuța de lângă postament: The Double Statue of Mephistopheles and Margarita.

— Statuia a fost cumpărată de Mir Turab Ali Khan, Salar Jung II, în anul 1876, în timpul călătoriei sale în Europa, răsună în spatele meu vocea bărbatului în uniforma muzeului. Nu se cunoaște autorul. E realizată dintr-o singură bucată din lemnul unui sicomor bătrân. Poate că asta voiați să vedeți.

— Poate, am zis, pipăind neîncrezător, faldurile pelerinei.

— Nu aveți voie să atingeți exponatul, mă avertiză bărbatul.

— Mă scuzați, aveți dreptate. Nu m-am putut abține. Cunoașteți mai multe lucruri despre această statuie?

— Sigur. Doar că nu am timp acum să vă povestesc. În cincisprezece minute muzeul se va închide. Trebuie să recuperez câțiva australieni gălăgioși din galeria centrală. Îmi pare rău.

— Aș putea să vă aștept la ieșire. Vă invit la un ceai. Sau o bere.

— Nu consum alcool. Dar la un ceai aș veni.

De abia l-am recunoscut, asta pentru că omul se schimbase de uniformă și arăta complet diferit, îmbrăcat în sherwani. M-a bătut pe umăr și mi-a zis că știe el o chaiwala, nu foarte departe. L-am urmat, în tăcere. Într-adevăr, după câțiva pași am dat de o tonetă ascunsă de freamătul orașului în spatele unor clădiri cu aspect colonial.

— Deși le spun să nu o atingă, turiștii nu se pot abține, începu el după ce luă o sorbitură din ceaiul fierbinte.

— Da. Recunosc, tentația e mare. Îmi cer din nou scuze.

— Dacă aș pune un carton pe care să scriu că atingerea statuii aduce zece ani de ghinion, poate atunci nu s-ar mai atinge de ea.

— Vai de mine! Chiar aduce?

— Nu. Stați liniștit. De ce doriți să știți mai multe despre statuie? Sunteți profesor, istoric?

— Nu. De fapt da, sunt profesor, dar de engleză. Nu am treabă cu istoria. Apropos, engleza dumneavoastră e foarte bună. Nu simt accentul.

— Nu e meritul meu, am trăit un timp în Anglia, demult, cam prin 1800 și ceva.

— Poftim? Vreți să repetați? Cum adică cam prin 1800 și ceva?

— Chiar atunci, ați auzit bine. La sfârșitul acelei călătorii, regina Victoria mi-a acordat titlul de Cavaler Comandant al Imperiului Indian.

— Bună gluma, dar mai bine spuneți-mi, care este povestea statuii? De ce nu se știe cine a sculptat-o?

— De fapt se știe. Tatăl meu este cel care a adus-o. Dar nu am voie să vă spun. Taina e legată cu un blestem foarte puternic.

— Haide, domnule, fii serios! Credeam că voi afla amănunte istorice, de bun simț și dumneata îmi vinzi brașoave...

— Tot ce pot să vă spun e că eu sunt paznicul fără de voie al statuii.

— Fără de voie? Uite ce, în timpul zilei nu cred în strigoi, dar noaptea sunt mai deschis la posibilități. Și de cine mai exact trebuie să o păziți? Eu zic că e destul de bine apărată de sistemele de siguranță ale muzeului.

— Sistemele de care vorbiți nu au nicio putere în fața...în fine.

— În fața cui? De ce v-ați oprit?

Peste chip îi trecu o umbră, ca și cum luna s-ar fi ascuns după nori. Doar că astrul strălucea în continuare, iar cerul nopții era senin. Bărbatul căpătă o înfățișare stranie, pământie, ca de mort.

— Am crezut că tu ești, zise cu voce stinsă. Că te-a trimis el. Sau poate că am calculat greșit. Te rog să mă scuzi. M-a indus în eroare indecizia ta, te-am văzut cum te plimbai printre exponate, ca și cum ai fi căutat ceva. Nu arătai a turist. E târziu. Iartă-mă! Am vorbit numai prostii. Trebuie să plec acum.

— Stai! Ce vrei să spui? Cine e acel el despre care spui că m-ar fi trimis? Bătrânul din Numaish?

Fața bărbatului se lumină. Se apropie și mă luă de mână.

— Îmi pare rău, zise. Am făcut o greșeală. În curând vei adormi. Am crezut că nu ești tu cel trimis și ți-am strecurat în ceai un somnifer. Dar nu te speria! O să te conduc în spate. E un pat acolo. O să dormi până mâine. Apoi o să te pregătesc pentru ritual.

— Ce ritual, am bâiguit eu, în vreme ce simțeam cum mi se înmoaie picioarele, iar capul îmi devenea tot mai greu. Îl auzeam din ce în ce mai slab în vreme ce eram purtat pe după umeri în spatele dughenei. Mai știu doar că m-a întins pe un divan, iar de acolo ultimul lucru pe care l-am văzut ca prin ceață a fost umbra statuii ciudate în spatele perdelei din bambus. Am adormit.

*

A doua zi, o ricșă cu roți uriașe și cu hamurile din lemn coborâte la sol aștepta în fața chaiwalei. Curând a apărut și Ali Khan care s-a înhămat cu dexteritate la caraghioasa trăsurică.

— Urcă! Dă-mi voie să mă revanșez.

N-am mai avut timp să mă opun, căci bărbatul începu să alerge, iar ricșa părea că se va desprinde de piatra cubică și că, din clipă în clipă, își va lua zborul. Lăsam în urmă magazinele cu piese auto, tarabele cu mirodenii, vânzătorii ambulanți. Zgomotul lumii murea încet, iar noi ajunseserăm pe un drum de pământ, de-a lungul căruia conacele abandonate de britanici te făceau să crezi că te afli într-un oraș fantomă. Cursa sfârși brusc în dreptul unei clădiri somptuoase, al cărei antablament se sprijinea pe patru coloane ionice năpădite de iederă. Vegetația acoperise în mare parte zidurile de cărămidă roșie, lăsând la vedere doar ferestrele cu obloane sparte din lemn, iar așa, din depărtare, palatul părea un nebun uriaș cu părul vâlvoi.

— Hai, poate avem noroc! Zise Ali Khan sărind sprinten din hamuri și făcându-mi semn să îl urmez.

— Noroc să ce? De ce am venit aici? Să știi că dacă am acceptat să te însoțesc a fost doar pentru că sunt un tip curios și dispus să încerc lucruri noi. Nu îți ascund că toată această nebunie mă fascinează. Ce va urma?

— În curând vei afla, zise Ali Khan și o luă înainte. Ajuns în fața porții solide din fier forjat ce delimita grădina din fața conacului, își strecură mâna prin încrengătura de plante crescute la întâmplare și apăsă mânerul greu în formă de scoică. Poarta nu se deschise, așa că a trebuit să ne opintim amândoi cu umărul în ea. Am reușit să o împingem câțiva centimetri, suficient cât să ne putem strecura înăuntru. Poteca de abia se mai zărea din hățișul de buruieni ce luase în stăpânire proprietatea care cunoscuse timpuri mai bune. Ușile înalte de la intrarea în clădire fuseseră ferecate cu un lacăt ruginit. Ali Khan mai trecuse însă pe aici căci știa că încuietoarea era doar de formă. Trase cu putere de una din uși până aceasta cedă. Priveliștea din interior era dureroasă, căci din zilele de glorie colonială nu mai rămăsese aproape nimic. Ici-colo câte o lampă spartă sau vreun portret îngălbenit al nu știu cărui guvernator. De tavan, uitată din timpuri imemoriale, atârna bara de lemn a unui punkah, acel ecran de pânză acționat printr-un sistem de frânghii de către servitori. Mișcarea ritmică a punkah-ului genera o briză ușoară, care te mai scăpa de căldura ucigătoare a după amiezii. Pe vremuri le găseai doar în palate sau în birourile guvernamentale.

Am ajuns în spatele clădirii, chiar în dreptul intrării servitorilor. În stânga, niște scări dădeau spre pivnița palatului.

— Te avertizez, începu Ali Khan, că ceea ce vei vedea acolo nu va părea din această lume, nu vei înțelege mare lucru, dar important e să privești fără să pui întrebări și să faci ce îți voi spune. Un lucru mai trebuie să știi: odată ajuns dincolo, nu mai poți da înapoi. Ai două opțiuni: Fie alegi dorința, fie vei fi închis în Garuda, până ce un nou călător, la fel cum ai făcut și tu, va cumpăra o pasăre Soare și te va elibera. De acord?

— De ce nu aș alege dorința? Doar de asta am venit cu tine, nu așa spuneai? Ce m-ar putea face să mă răzgândesc? Îmi ascunzi ceva?

— Noi, oamenii, avem cu toții cam aceleași năzuințe, nu-i așa, vrem să fim văzuți și cunoscuți pentru ceea ce suntem, vrem să fim iubiți necondiționat. Poate de aceea, cele mai arzătoare dorințe pot fi, în același timp, și cele mai teribile spaime. Ne deschidem cu sinceritate în fața străinilor, doar ca să plecăm, în secunda doi, cu coada între picioare, umiliți de cei în fața cărora ne-am pus sufletul pe tavă. Așa că, ce să vezi, învățăm de mici să ne punem garduri în jurul sufletului, să adoptăm măști care, în timp, devin una cu noi. Căci nimeni nu iese din copilărie nevătămat. Toți purtăm semne și cicatrici. Unele urâte, la vedere, altele mai ascunse, de care am uitat. Așa ni se pare. Numai că ele sunt tot acolo și le cărăm cu noi sub piele, toată viața. Va fi foarte greu să știi cu adevărat ce îți dorești. Eu, unul, nu am știut și a trebuit să plătesc pentru asta. Știu, ești confuz, dar crede-mă, lucrurile din viața noastră se vor îndrepta. De aceea suntem aici. Hai, dă-mi mâna!

Coboram cu grijă scările de piatră, iar întunericul creștea în jurul nostru ca o pâclă. Pătratul de lumină lăsat în spate se tot micșora până când nu am mai văzut nimic. Am mers prin beznă cam 20 de metri, când Ali Khan s-a oprit și a început să pipăie zidul.

— Aici este! Dă-mi mâna. Acum, pentru nimic în lume, să nu-mi dai drumul, zise și apăsă cu piciorul o pârghie de lemn. O ușă hurui și se deschise stârnind nori de praf. Spațiul din jur se lumină preț de câteva clipe, atât cât să vedem un cerc mare de piatră, apoi locul se cufundă din nou în beznă. Am trecut prin portal și ne-am continuat înaintarea până în dreptul unor scări de marmură. Am început să le urcăm, iar sus, Ali Khan a împins în grilajul de fier forjat și s-a întors rânjind către mine:

— Welcome to Canterbury!

Nu înțelegeam nimic, după cum bine mă avertizase la început, cu atât mai puțin de ce îmi adresase acele cuvinte în engleză. Reveniserăm exact în locul prin care intraserăm în pivniță. M-am întors spre clădire și când am ridicat privirea, am înghețat. Câteva ferestre ale conacului erau luminate, iar de undeva, de la etaj se auzea un pian. M-am întors către Ali Khan, dar acesta dispăruse. Un jadugar, mi-am zis. Cu siguranță asta era, căci numai magia ar fi putut explica ce se întâmplase acolo. Pășeam ca pe lună și curând m-am trezit în fața intrării. Un alt lucru curios pe care îl observasem, aleea nu mai era năpădită de buruieni, iar iedera de pe ziduri dispăruse. Ușile înalte, date într-o parte și alta, lăsau să se vadă un antreu larg, cu plăci de pardoseală în alb și negru. Un candelabru greu atârna din tavan. Pe partea dreaptă începeau scările, la capătul cărora odihneau simetric două statuete de episcopi.

Am urcat treptele neștiind dacă visez, copleșit de muzica ce se auzea de sus. Chopin. Nocturna. Opus 9. O cântam cu mama când eram copil. Doar că, acolo, în camera mare, luminată de lună, nu era niciun pian. Doar sunetele clapelor, atinse de o mână nevăzută se risipeau prin încăpere. M-am așezat pe fotoliul din piele din fața șemineului, căci simțeam că mă prăbușesc. Închideam și deschideam ochii în speranța că mă voi trezi, dar eram tot acolo, în camera de sus a conacului englezesc. Procesam imaginile din fața ochilor, dar în același timp le negam, căci evidența incontestabilă a unei călătorii temporale mă paraliza. Nu mai eram în India, căci ar fi trebuit să mă aflu, nu-i așa, într-o casă cu aspect colonial, dar părăsită. Ar trebui ca pereții să fie coșcoviți, obloanele rupte și ferestrele sparte. Iar ce vedeam era pur și simplu neverosimil. Mobilierul victorian era în cea mai bună stare, îmbrăcat în brocard greu, spătarele canapelelor aveau modele în relief prinse din loc în loc cu nasturi. Peste tot numai dantelă, fireturi, busturi, suveniruri, picturi sau poze înrămate. Păpuși din porțelan, coșuri din răchită și pălării. Amețit de atâtea obiecte adunate laolaltă, ochii mi-au căzut pe o figurină zoomorfă, așezată între două vaze cu levănțică, deasupra șemineului. Era Garuda, cea pe care o cumpărasem de la bătrânul înțelept, cu o zi în urmă.

— Ai venit cu mine pentru că vrei să ți se îndeplinească cea mai profundă dorință. Suntem foarte aproape. Dar bănuiesc că îți dai seama că asta nu se va întâmpla doar pentru că ești tu un tip norocos și ți-a zâmbit destinul, nu-i așa? Ai crede că cei cu foarte mulți bani își pot cumpăra fericirea. N-are rost să îmi mai bat gura să îți spun că nu este așa. O știi și tu prea bine. Și atunci, te întrebi, ce trebuie să faci?

— Ali Khan, unde ești? Ce se întâmplă? Te rog să încetezi cu acest circ! Simt că îmi pierd mințile.

— Hai să nu stricăm povestea asta frumoasă cu reacții previzibile! Zi și tu altceva, prefă-te că nu ești surprins și arată-te dispus să negociezi.

— Ce să negociez? Sunt de-a dreptul înspăimântat.

— Uite ce e, acum e oricum prea târziu să mai dai înapoi. O să îți explic rapid de ce te-am adus aici și ce va trebui să faci. Bătrânul din Numaish, cel de la care ai cumpărat figurina, te-a îndrumat către mine. Eu sunt dispus să te ajut. Ai venit în India pentru că știai că aici ți se va îndeplini cea mai profundă dorință. Un clișeu, dacă mă întrebi pe mine, în fine, dar dacă accepți prețul, eu te pot ajuta.

— Ce preț? Ce trebuie să fac?

— Nimic. Doar să accepți ca după moarte să devii paznicul statuii.

— Dar parcă spuneai că tu ai acest rol, dacă îmi amintesc bine.

— Așa este, dar sunt dispus să ți-l cedez ție.

— Și ce va spune tatăl tău? Bănuiesc că e o îndatorire morală, transmisă din generație în generație, nu? Cine sunt eu, la urma urmei? Un călător. În schimb, tu ești stăpânul de drept al statuii. Nu cumva încerci să mă păcălești? Simt că îmi ascunzi ceva. Și de ce a trebuit să venim aici, în Canterbury?

— De aici a fost adusă statuia. Îți amintești? Tatăl meu a adus-o din Europa. Familia noastră are un istoric bogat de colecționari de artă. Înainte să moară de holeră, mi-a destăinuit secretul statuii. Însă doar aici și acum, ea are puteri supranaturale. Cea din muzeu, e doar o bucată de lemn.

— Ce vrei să spui, mai există o statuie aici, în această casă?

— Da. Dar nu e alta. E aceeași.

— Vrei să spui că...

— Da. Ne-am întors cu 150 de ani în urmă. Prin cercul de piatră. Am avut noroc că s-a deschis. Dar nu îmi cere să îți spun mai multe.

— Unde e statuia? Și cum se face că te aud în cap și nu te văd?

— Dar ce? Pianul îl vezi? Și totuși îi poți auzi muzica. Statuia? O vei vedea când vei știi cu adevărat ce îți dorești. Și, crede-mă, ăsta e cel mai greu lucru. Acum odihnește-te. Întinde-te pe canapea și nu uita ce ți-am spus.

*

Ce îmi doream cu adevărat? De bună seamă trebuia să fie o dorință decentă care să se armonizeze cu lumea reală în care trăiam. Nu puteam să îi cer să devin invizibil sau să pot zbura. Așa ceva era de neînchipuit și chiar dacă, să zicem, prin absurd, aș fi căpătat o asemenea putere, nu aș fi putut să o exercit după bunul plac fără să atrag o serie de consecințe care în final ar fi stricat ordinea firească a lucrurilor. Nu trebuia să fie ceva exagerat. De exemplu, nu puteam să îi cer viață eternă, căci îmi spusese că după moarte voi deveni paznicul statuii. Ce să îi cer? Bogăție? Sănătate? Dar cui ceream, la urma urmelor? Și ce însemna mai exact să devin paznicul statuii?

Cred că știam ce îmi doream. Știusem de la începutul călătoriei. Cea mai profundă dorință era să retrăiesc cea mai fericită zi din viața mea de până atunci. Douăzeci și patru de ore, de dimineața până seara, uitând totul în ziua următoare. Cea mai fericită zi din viața mea...

Din noianul de gânduri, două amintiri își făcuseră loc prin păienjenișul minții:

E vară, sunt pe malul lacului, stau turcește pe iarbă, sub sălciile curgătoare. Fetița mea se bălăcește fericită în ,,doamna Foca", o chestie gonflabilă albastră, cu doi ochi mari pictați, umplută cu apă. Trag cu sete din țigară și o privesc cum râde fericită.

E toamnă. O toamnă frumoasă, cu frunze mari, galbene și roșii. La capătul mânuței mele e mama. Călcăm pe piatra cubică de pe strada Covaci, trecând pragul consignațiilor, cumpărând tot felul de chestii și primul meu stilou Pelikan.

— Ali Khan, pezevenghiule, unde ești? Arată-te, căci eu sunt gata!

Chiar atunci un vânt stârnit din senin a dat geamurile de perete, iar draperiile grele de catifea au început să fluture ca aripile unor demoni scăpați din infern. Pianul invizibil a început să cânte Ride of The Valkyries și totul a început să se învârtă în jur cu o viteza amețitoare.

Aproape fiecare galaxie vizibilă din universul modern pare să găzduiască în centrul ei o gaură neagră. O regiune în spațiu-timp cu o forță gravitațională atât de mare încât nimic — nici măcar particulele și radiația electromagnetică ca lumina — nu poate scăpa odată intrat în ea. Gaura mea neagră era de acum Garuda.

M-am ghemuit și am închis ochii. Nu știu cât a ținut furtuna, dar la un moment dat totul în jur s-a liniștit. Apoi am auzit un râs de copil și am deschis ochii. În fața mea se întindea un lac, mărginit de sălcii curgătoare.

Narcis AMARIEI

Prozator bucureștean, a debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră.