— Dumneavoastră aveți soție, și fetițe așa ca noi acasă? Le privise blând, fermecat de ingenuitatea întrebării la care nu știuse cum să răspundă. Preferase schimbarea subiectului, deși curiozitatea lor naivă îl înduioșase. Rosmina și Ayana se îmbăcaseră în personajele lui Caragiale. Clasa întreagă era schimbată într-o oarecare zi în care întreaga școală, profesori, elevi, portarul chiar închiriaseră recuzita de la teatru și îmbrăcați în costume a la personajele lui nenea Iancu defilau prin școală. Băieți cu joben, cămașă încrețită, costume cu gulere înalte, cele două fete care stăteau în aceeași bancă aveau acele fuste largi, pestrițe, cu modele complicate, niște lanțuri de mărgele înfășurate de câteva în jurul gâturilor lor fragile. Erau ca niște femei îmbrăcate, doar că nu aveau părul coafat, pieptănat într-un anumit mod. Le trăda și acest amănunt, ba chiar observă că nici nu reușiseră să se pieptene, și nici nu aveau corpurile de femei. Erau niște imitații comice, așa mici cum erau în bănci, scriind sârguincioase, școlărițe care aveau pe pupitru manual, caietul de geografie, lătăreț, cu paginile de desen intercalate printre cele liniate. Mai erau și acele penare colorate, cu berze, sau iepurași desenați pe partea superioară, apoi cutiile cu creioane colorate, frumos ascuțite.Văzându-le astfel, intui comicul situației, și se amuzase privindu-le așezate în bănci pe aceste fete pubere care se străduiau să scrie, să-și ia notițe în timp ce prin costumația lor doreau să aducă a doamne din alte timpuri.

Încercase atunci să vadă cum interpretează ele întrebările unui om matur către un alt om matur și le întrebă dacă, căsătorite fiind ar ști că soțul lor are o relație cu o altă femeie, dacă are o amantă și ele știu.

— Păi, am merge să o cunoaștem, să ne facem prietene cu aceea, să o știm și pe ea.

— Să știți că Ayana are un iubit din clasa a noua, strigase chiar gâtuit de emoție unul dintre băieții clasei.

— Nu, nu este adevărat, negă ea, rușinată.

— Ba da, are un iubit, întări altul și toți se prăpădeau de râs.

Încercă să facă prezența. Se uita atent la ei, care erau în locurile lor, care se schimbaseră. Lipsea una dintre fete și întrebă ce e cu ea. Aici interveni una dintre colegle ei, o fată mai plinuță, cu ochelari, genul acela care își dă importanță.

— A spus că are depresie, zise Rosmina.

— Are depresie? întrebă el să fie sigur de răspuns.

— Da, are depresie, întări Rosmina. Aici interveni fata plinuță, care stătea banca din spatele ei, dar pe locul colegei.

— A zis că are psycho illness.

— Asta este depresia, i-a întors-o Rosmina. Fetele vorbeau tare una cu celalaltă cu o anumită înverșunare.

— Este psycho illness, nu a zis depresie.

— Da, cum se simte? vru să știe el, amuzat de disputa fetelor și mai ales de termenul pe care se străduia una dintre ele să îl facă cunoscut.

— Face pe interesanta, nu are nimic, zise Rosmina dându-și aere. Observă că Rosmina avea replici pentru multe dintre ideile care se vehiculau printre ele, în discuții.

— Și de unde aveți voi costumația asta, ca personajele din piesele lui Caragiale? Ați închiriat?

— Eu nu, zise Rosmina. Am avut în dulap, rochii așa mai largi, cam ce-am găsit pe acasă. Și mărgelele. Își privi mărgelele cu interes. Noi nu am putea să facem așa un proiect, la care să lucrăm în cursul semestrului?

— Adică, ce proiect? întrebă profesorul.

— Da, un proiect să ne dați dumneavoastră, repetară fetele în cor ideea Rosminei. Dar să lucrăm mai multe, împreună, cum ne dau alți profesori. Erau deja interesați mai mulți.

— De exemplu, să facem un munte.

— Da, un munte cu pădure, cu arbori, un lac.

— O văcuță Milka, zise Ayana, care era mai romantică din fire.

— Pictată? Rosmina se gândea să deseneze și niște cabane cum văzuse ea pe o vale în munții vulcanici.

— Bine, o să mă gândesc la ceva. Un proiect cu un munte pe care să desenați zonele de vegetație, în raport cu altitudinea.

— Un proiect, să primim notă pe proiect.

O fată mai grăsuță, cu ochelari, care mereu intervenea în discuție începu deja să împartă sarcini, care ce să facă. Rosmina se consultase puțin cu Ayana, după care, râzând ușor, îl întrebă:

— Domnule profesor, de ce noi trebuie să trecem prin chinul acesta în fiecare lună? Înțelese că se referea la menstruație.

— Pentru că sunteți fete, pentru că asta este feminitatea, va trebui să nașteți, le răspunse el, mirat din nou de întrebarea directă.

— Bine, dar de ce numai noi? De ce nu și băieții? Aici râseră. Era clar că nu aveau nici cele mai elementare noțiuni despre rolul acelui proces natural în care mucoasa uterului se reînnoia cu cu ciclicitate clară.

— Păi, băieții trec prin altceva, încercă să le abată gândul. Voi sunteți fericite, veți aduce pe lume copii și asta vă va face să fiți împlinite, înțelegeți? Erau prea tinere să poarte o astfel de discuție cu ele, dar era mirat, plăcut impresionat de întrebările lor.

Pe site-ul școlii apărută fotografiile de la acea zi în care fusese comemorat Caragiale. În fața bustului patronului spiritual al liceului, grupuri de fete, diriginți, apoi un grup mare de profesoare tinere, portarul, cu melon pe cap, un sacou prea mic, în dungi, ochelari cu rame subțiri, comic tare, prins în mijloc între profesoare.

Atunci îi venise și ideea de a își schimba vestimentația. Cumpără o pălărie cu boruri largi, cu o bentiță confecționată dintr-o fâșie subțire de piele care avea o cataramă mare metalică, de culoare maro deschis. O altă fâșie de piele întărea marginea borului și tot atunci achiziționă pantalonii de expediție. Se uită în oglinda din micul lor hol, care-l arăta întreg, de sus până la vârful picioarelor. Pantalonii aveau buzunare largi, iar peste bust își trase o cămașă kaki de nuanță mai deschisă cu buzunare aplicate. Era mândru de nasturii care închideau clapele. Păreau a fi ceva de calitate. Puloverul gros tip cardigan cu același tip de nasturi mari ce imitau osul nu știu pentru ce-l cumpără, poate pentru că îi plăcu și se gândea să-l folosească iarna. Mai potrivit ar fi fost unul în anchior sau, mai degrabă din acelea care au un fermoar gros și un guler larg care i-ar fi protejat și gâtul.

Găsi și o geantă încăpătoare cu buzunare laterale care se închideau prin niște catarame cu curelușe din piele. Era din acel de material din care se confecționau prelatele, trebuia să fie foarte rezistentă. Deși puțin uzată, avea și niște bretele tot din piele care puteau susține ziare făcute sul, cum îi explicase vânzătoarea, o tânără amabilă care-l privea circumspect, ca pe unul gata să plece prin Africa de capul lui, adică fără vreun plan anume, de altfel îi spusese în ideea de a-l convinge să cumpere, cum altfel? Că a făcut o alegere excelentă pentru că a vândut o alta asemănătoare unui tip care transporta corespondența de la una din firmele private care concurau acum cu poșta română. Dar el țintise geanta, avea nevoie de una și aceasta i se părea perfectă fără a mai fi nevoie de insistența vânzătoarei. Un accesoriu era important, o curea din piele foarte lată, lungă, ajustabilă de asemenea printr-o cataramă metalică lată. Ajuns acasă, își puse o serie de cărți înăuntru ca să o probeze. Mergea pentru a transporta cam dublu față de geanta lui din piele, pe care o putea ușor purta pe umăr. Avea de asemenea și toarte. Alese și niște ghete din piele întoarsă, de culoarea nisipului, cu care încălțat făcu senzație printre puștoaicele din școală. Erau puțin uzate, călcâiul era dus, glezna îi juca în interior cam un centimetru, dar ce mai conta, arăta altfel, gata de a cuceri mai degrabă Kilimandjaro decât de a purta catalogul către clasă. Dacă mergea către cabinetul său, acolo, printre roci și felurite hărți, atlase de geografie, mai treacă-meargă, parcă nu era așa de ieșit din tipare. Colegele sale erau curioase să știe unde urmează să plece. Circulau o serie de variante, Africa subsahariană sau Asia, zona Pakistanului, undeva către deșertul Thar. Ar fi dorit mai degrabă se meargă acolo, și-ar fi fost un vis al său vechi să atingă malul Indusului, să se scalde în el, putea doar picioarele să și le vâre în apa fluviului dar, deocamdată erau o serie de probleme de depășit. Se interesă și înțelese că pe lângă pașaport, era necesară o viză. Nu știa cum să o obțină deocamdată și apoi era nevoie mulți bani pentru aventura sa, finanțele sale erau limitate. Își făcu un calcul și repede constată că nu putea să-și permită decât poate undeva prin Europa, poate nordul Africii. Se ridică de la birou, durerea de cap încă îl supăra, se întinse pe pat. Medicul Grama îl sfătuise să-și schimbe modul de viață, să plece undeva, să facă cercetare, poate să scrie mereu, scrisul era așa ca un fel de panaceu, de eliberare a gândurilor, mai bun chiar decît terapia pe care o practicau psihologii la cabinet.

Stătea la biroul său care dădea în terasa lui privată, cu ușa întredeschisă, ca un boier, picior peste picior pe canapeaua lui de culoare wenge, cam jerpelită. Ochii tuturor bolnavilor sau aparținătorilor săi erau ațintiți asupra cărților lui Freud pe care le ținea pe un raft alături de altele, dar acestea erau cele mai vizibile. Nu cita din Freud, aproape niciodată nu-l auzise, doar parcă odată afirmase despre el că este cam timid cu femeile. Ei, dacă poți sta în fața colii albe de hîrtie, scrie domnule, pune-ți toate gândurile acolo și vei reciti apoi, rescrie-le din nou și din nou până te saturi. Să scrii cel puțin una, două file zilnic. Doctorul acesta care-l privea ca pe un prieten... Nu-i dăduse decât câteva calmante, îl pusese să alerge prin pădure îmbrăcat în treningul lui adus de acasă, să iasă pe portița din spatele curții clinicii să se strecoare pe acolo să alerge pe potecă în sus până pe coama dealului și apoi departe, așa până ajungea dincolo de pădure, unde se termină pădurea și se văd satele. Și la Zoo să vezi cangurii, dar nu noaptea, îl sfătuise. ,,De ce nu noaptea?,, ,,Pentru că ești totuși sub supraveghere. Nu pentru că nu te-ai mai întoarce, sigur ai putea să te sperii, ai putea să te pierzi, să ajungi doamne ferește undeva de unde nu te mai poți întoarce. Ai supraviețui nopții, nu e așa de frig. Știi, am avut un pacient care mergea pe ski, avea niște skiuri mai subțiri, de fond, așa de cam zece centimentri lățime și mergea pe ele iarna, a ajuns până pe un deal, pe un munte, cam la 1000 de metri. Acolo era un refugiu, o biserică secuiască și l-au găsit după câteva zile. Se așezase zăpada peste el, era ca un om de zăpadă, rigid. A trebuit să stea două zile până s-a dezghețat! Ei, avem și noi pierderile noastre. Era sănătos, ca și tine, dar a făcut-o lată. Trebuie să-și cunoști limitele, să știi ce e posibil, ce nu este posibil,,.

Îl durea capul, se masa pe locul acela unde simțea înțepătura și doctorul se uita la el, își sorbea cafeaua, savura țigara sau bomboana pe care o lua din vasul micuț de sticlă, îi dezvelea tacticos învelitoarea din celofan. ,,Uite, niciodată să nu rămâi mai mult de ora patru. La patru fix să te întorci. Poți vorbi în timp ce alergi, în timp ce mergi. Da, poți vorbi cu tine, te ajută,,. Și vorbise, se ferea de cicliști, de alergătorii de profesie pe care îi întâlnea pe drum, ocoleau parcul Zoo și trecând pe lângă el, alergătorii aceștia supli, mereu cu mintea ocupată de ceva care-i făcea să pară îndârjiți, îl salutau în română sau maghiară speriați la fel de mult ca și el de întâlnire. Odată întâlnise o fată dezorientată, să fi avut vreo cincisprezece ani care se rătăcise în pădure. Prietena ei cu care alergase o luase înainte și ea nu mai știa încotro să o ia. Da, spre Zoo, acolo era mașina lor își amintea vag. Îi dădu îndrumările necesare.

Alergând prin pădure învățase că distingă de la distanță câteva specii de arbori, să cunoască câteva păsări, mai ales pe cele mari, corbul și gaița, cu penele sale colorate. Întâlnise oamenii care locuiau în pădure. Își confecționau colibe din crengi, cartoane, mici adăposturi folosite pe timp de vară de oameni nomazi. Se fereau de vederea străinilor, aveau cărările lor. Odată, într-un astfel de adăpost găsi un pat cu o saltea din burete, o mică masă, câteva lucruri, chiar o sobă mică făcută dintr-un cazan de tablă. Poliția locală uneori îi alunga și rămânea mizeria unei astfel de locuințe temporare. Într-o zi, abătându-se de la drumul obișnuit, într-o colibă, care avea chiar și un fel de fundație, un rest de beton de formă pătrată rămasă de la un vechi stâlp de înaltă tensiune găsi mai multe pisici, probabil că locatarul lor le strânsese de undeva, le hrănise și ele se obișnuiseră cu modul acesta de viață. Poate că mai vânau și prin pădure. La un moment dat după zile în care le vizitase, cineva dădu foc colibei și pisicile arseră înăuntru, cele mai multe, doar două mai miorlăiau printre crengile carbonizate când se întoarse.

Alerga tot mai bine, vorbea cu sine, scria chiar în clinică, umpluse un fel de caiet mare, un registru studențesc de 100 file, până când doctorul Grama îl chemă la el, îl pofti pe scaunul de pacient care nu era nici comod, nici prea înalt. Oare de ce nu se gândiseră să acorde un minim confort pacientului? ,,Te externez, te duci acasă, te duci la serviciu,,. ,,La serviciu,,? ,,Da, la școală, tu ai serviciu. Te-am ținut aici, mi-e teamă să nu te schimb, tu trebuie să revii mediului tău,,. Nici nu înțelesese de ce-l ținuse acolo, că doar putea sta și acasă, de altfel nu stătuse decât câteva săptămâni, era spre sfârșitul verii, toamna chiar, alergarea prin pădure îi întărise mușchii picioarelor, îi scăzuse burtica, de fapt nu fusese gras niciodată, dar acum își simțea mai bine abdomenul, acele pătrățele formate din mușchi pe care el le putea chiar pipăi, și le putea admira chiar în oglindă dacă și-ar fi încordat abdomenul. Doctorul Grama își turnă puțin coniac în pahar, își aprinse țigara, sorbi o înghițitură mică, părea că e întreaga lume a lui. Îl iscodea cu privirea aceea pe care o au după o anumită vreme psihiatrii cînd prind un presupus bolnav. Se ridică, era înalt, aranjat, halatul îi venea perfect, avea mâinile îngrijite, era un domn, probabil că postul acesta nu era ceea ce își dorea el și de-aceea dorea ca să intre cât mai puțin în contact cu bolnavii.

— Da, și eu mă voi căsători. Vezi, e o situație diferită. Tu ai divorțat, eu la rândul meu am divorțat, doar că suntem în perioade diferite. Totul din jurul nostru este într-o permanentă schimbare. Cum spuneam, îți aduci aminte? Darius confirmă simțind că discuția nu îi convenea. Nu era momentul să își reamintească ce se petrecuse cu ceva vreme înainte de internarea lui în spital. Era curios pe de altă parte să știe cu cine se căsătorea psihiatrul. Cum vedea el căsătoria. De aceea îl întrebă.

— E un compromis, firește. Dragostea durează puțin, ți-am mai spus, e ca și florile de cireș. Vremea lor se duce... Rămâne atașamentul. Iubirea.

— Dar ați fost îndrăgostit?

— Pe prima mea nevastă nu am luat-o din dragoste, și nici pe a doua. Prima rămăsese gravidă, a doua, umbla ea după mine. Nu am avut noroc în dragoste. Dar tu ai. Ești un cuceritor.

— Eu, cuceritor? Știa că așa era, sau, cel puțin fusese, dar i se părea îndepărtată această perioadă a vieții lui.

— Da, nu știai? Știai desigur, dar ai impresia că alții nu știu. Știu și eu, văd asta, de aceea e simplu. Pentru tine, pentru alții e complicat. Nu ai decât să faci să treacă această perioadă de doliu și dragul meu, o să găsești cu duiumul... Nu te grăbi, te rog. Fă ce ți-am spus. Scrie, scrisul este un fel de panaceu care te ajută să te descarci de stres, problemele grave să le vezi în cu totul altă lumină. Este bine să scrii chiar dacă nu ai talent, o să scrii frumos, toți pacienții mei si-au îmbunătățit scrisul, au venit cu adevărate caiete pline de felurite compoziții, ce le-a trecut prin minte. Nimic nu este interzis, scrie tot ceea ce vrei, despre ce a fost, despre ceea ce te supără, despre ceea ce vrei să fie în viitor. Așa se poate trece relativ ușor peste o pierdere. Da, pierderea...

Îl privi îngândurat, căutându-i fața. Pe măsură ce i-o citi îi zâmbi. El se recăsătorea, mai avea curajul de a o porni de la capăt?

Ajuns acasă scria mereu conform obiceiului din clinică, citind în paralel cărți pe care i le recomandase. Asta dură cam două săptămâni, după care găsise inutil acest obicei și îl abandonă într-o bună zi. Își analiză paginile, însemnări diverse, repetări, reluări ale unor idei mai vechi, întrăbări fără un răspuns. Gata, trebuia să termine, simțea asta pentru că repetarea unor lucruri, mai ales a celor care dor poate cauza în timp o obsesie. Nu trebuie să îți aduci aminte prea mult, altfel nu vei uita niciodată un rău. Ascunde-l în spatele unor lucruri care le faci, o rutină care-și place și vei descoperi că relativ repede el se va șterge, nemafiind adus în față, reluat, dezbătut de mii de ori. De ce-urile eșecului său încercă să le șteargă, să le ascundă, chiar așa, într-un sertar al memoriei, la care să umble cât mai puțin. Renunță la scris chiar într-o bună zi și nu se mai reapucă iar caietul îl piti bine într-unul dintre sertarele biroului săi, peste care puse câteva cărți groase.

Redescoperi cu bucurie hărțile lui fizice, care-i plăceau. Reuși să-și facă câteva copii la un centru de multiplicare după hărțile care-l interesau, trasându-și itinerariile cu creionul roșu, după care se urcă în mașină străbătând dealurile, înarmat cu nou aparat de fotografiat, la care adaptase un teleobiectiv de 300 mm și fotografie râpele, acele prăbușiri galbene către sud ale versanților de argilă, își agăță hainele de tufele de păducel și porumbar mărșăluind printre ele, se sprijini pe marne și gresii, nisipurile acelea întările căutând fosile, străbătu apoi vechile cariere din preajma orașului printre acele utilaje abandonate, cupe imense de excavatoare, cabluri groase cât piciorul său decuplate de ani buni de la rețeaua de tensiune. Nu se mai producea nimic, nici țiglă, nici cărămidă, sau nici măcar acele oale din lut ars în care oamenii puneau flori pe balcon. Totul împietrise de ani buni, întreaga țară mergea înapoi către epoca preindustrială, cu agricultura sa de subzistență, crescând în case care se ridicau haotic prin preajma localităților, populate de oamenii orașului care renunțau la confortul apartamentului și vecinătatea magazinelor, asfaltul bulevardelor pe spațiul generos al noilor construcții, aerul proaspăt, rece iarna, cald înmiresmat vara, dar lipsit de oxidul de carbon caracteristic în urma arderii combustibililor în motoare de mașini, centrale de apartament.

fragment din romanul Australopitecul